AI midjourney
Femeia este experimentată în uciderea reptilelor, care seamănă cu dinozaurii vorace, deși ecosistemul este populat cu specii de ierbivore, placide, sau diferite reptile acvatice, care mai degrabă fug într-o confruntare cu omul, decis să ia în stăpânire noile lumi oferite de explorarea interstelară.
Mi-a plăcut povestirea nu doar pentru ideea construirii decorului în care se dezvoltă intriga, cât și pentru dimensiunea economică, surprinsă de autor ca efect al vânătorii de pseudodinozauri. De asemenea, ambarcațiunile, uneltele, echipamentele utilizate în răpunerea bestiilor sunt descrise cu minuțiozitate și dibăcie. Ritmul narativ, suspansul, deznodământul sunt alte elemente care întregesc un text reușit.
Povestirea este construită în jurul unei tinere care este singura supraviețuitoare a familiei în urma unei expediții deosebit de periculoase de investigare a unui mister antic. Textul, destul de scurt, nu aduce în opinia mea elemente de originalitate în ceea ce privește abordarea cu specific lovecraftian a confruntării cu monștri provenind din sfera inefabilului.
Atracția irezistibilă către investigarea și documentarea supranaturalului, curiozitatea imposibil de rezistat în fața Necunoscutului cu potențial letal sau deznodământul tragic, recurent, al sărmanelor personaje umane eșuate în constanta lor neputință, reprezintă tot atâtea elemente împrumutate din recuzita confruntărilor cu abominații de tot felul.
În cazul de față, rezolvarea intrigii gravitează în cele din urmă în jurul misterioasei rase a atlanților, întorsătură de situație insuficientă, în opinia mea, ca să creeze acel sense of wonder cu elemente noi, memorabile.
Narațiunea este dominată copios de largi pasaje care se apleacă asupra misterului oferit de vechiul Tomis, perceput ca un teatru marin, o lume de acvariu în care razele pătrund de sus în jos, iar întunecimile au deopotrivă strălucirea unei monede vechi (p. 132). Lectura se simplifică și oferă acces la tot soiul de nuanțe ale peisajului urban dacă ești nativ sau suficient de familiarizat cu împrejurimile Constanței. Astfel, textul se încrie în obiectivele antologiei, de veritabilă carte-documentar a orașelor, iar concesiile făcute elementelor descriptive nu afectează prospețimea și vigoarea povestirii-ilustrată.
Autorul ne oferă, succesiv, câteva secvențe aparținând orașului de pe Bega, Timișoara pe care o îndrăgim cu toții. Tonul este cald, de rememorare detașată, ironică și autoironică, cu tot soiul de pățanii domestice, cum le stă bine antieroilor tranziției.
Suntem conduși, astfel, prin meandrele comunismului (în afara familiei era numai jeg și zoaie, p. 85), poposim apoi în piața de vechituri Flavia, unde naratorul orchestrează un deal bengos care implică o soioasă geacă de piele, trecem și pe la Poșta cu funcționari baricadați atotputernic și suveran în spatele celor 8 ghișee închise, pentru a poposi, după un intermezzo la vulcanizare, în fecundele birturi și maghernițe ale orașului.
Textul nu se abate de la linia nostalgiei satirice cu care Borco Ilin ne-a obișnuit în multe dintre scrierile sale mai mult sau mai puțin autobiografice. Rândurile se parcurg cu o poftă a cititorului care nu poate deriva decât din plăcerea cu care autorul se adapă, perpetuu, neostoit, dintr-o serie inepuizabilă de amintiri ce par, de fiecare dată și cu fiecare povestire, altele.
Mi-a plăcut foarte mult titlul, precum și dibăcia autorului în a conferi textului o bună densitate și vigoare a imaginilor, fără a beneficia de aportul unei structuri narative construită cu premeditare.
Antologică rămâne asemuirea Timișoarei pacificată de sovietici cu un castru roman, barbarii fiind nemții, românii și maghiarii, încartiruiți sub atenta supraveghere a unor soldați care-și țineau kalashnikoavele după umeri de parcă ar fi fost o serie de sperietoare de ciori.
Textul este elaborat în jurul cluburilor atât de dragi și de ușor recognoscibile pentru amatorii de vizite nocturne solitare din Timișoara. Vom recunoaște atmosfera unor localuri cu viață prea scurtă, regretate de boema inadaptată a orașului, precum Reflektor, Capcana, Papillon, la care eu aș fi adăugat și Daos-ul, răpus, ca atâtea bodegi episodice, în timpul pandemiei.
Mi-a plăcut mult descrierea Scârț-ului, un local individualizat prin atmosfera prietenoasă, cu adevărat boemă, unde artiștii și nonconformiștii se pot simți mereu ocrotiți, ca acasă, spre deosebire de speluncile mercantile, dar cu pretenții, cum am pățit eu când am fost dat afară din Cuib pentru că nu produceam suficient de multă consumație după standardele de profitabilitate ale gauleiter-ului capitalist de-acolo.
Finalul este încărcat de nostalgie, iar tensiunea dramatică se acumulează odată cu introducerea unor personaje emblematice pentru destinul de artist al autoarei, cum este cazul fotografului Liviu Tulbure, a cărui dispariție dintre noi este suprinsă cu multă delicatețe și melancolie.
În locul deznodământului, ni se oferă o posibilă încadrare a undergroundului în legătura tumultoasă dintre generații, cu bodegi, rockeri supărați pe viață și pramatii, peste care levitează, ocrotitoare, mireasma vaporoasă a supei făcută de bunică duminica, deliciu culinar în măsură să trezească intense senzații gustative oricărui bănățean sadea.
Pe de altă parte, nu am reușit să identific spre finalul povestirii rezolvări ale premiselor de la care se pleacă în construirea intrigii. Aș fi sacrificat pasaje precum cel cu bomboanele M&M în lămurirea, mai detaliată, a unor aspecte care, cel puțin din punctul meu de vedere, nu își găsesc rezolvarea. Sau, posibil încă de la început, ca aceasta să fi fost intenția autorului, de a lansa provocări intelectuale și nimic mai mult.
Trebuie să recunosc că am ales acest text, care închid practic volumul de povestiri al lui Cornel Bălan, contaminat de febra alegerilor din România, intensă până la paroxism în momentul scrierii acestei recenzii (final de mai anul de grație 2025). Povestirea face, însă, doar timide trimiteri la partidele americane în contextul unor viitoare drepturi ale roboților.
Textul este dominat de dialoguri între entități despre care nu știm (și nici ele) dacă sunt oameni reali sau androizi (nimic nou sub soare, Philip K. Dick dedică un întreg roman, Visează androizii oi electrice, oamenilor falși, cu ambulanțe false pentru animalele lor la fel de false). Bineînțeles, nesiguranța se extinde asupra tuturor ființelor organice, incluzând animalele de casă, însă n-am perceput o atare transpunere în creșterea tensiunii dramatice, posibil datorită schimburilor de replici care domină copios povestirea, în dauna acțiunii.
Pe de altă parte, cred că ieșirea dintr-un setup tipic american și abordarea chestiunilor cibernetice într-un cadru alternativ ar fi crescut, la nivelul percepției, impactul, forța și percutanța temelor abordate.
Povestirea este a doua în volum, iar eu optez constant pentru lectura textelor indiferent de ordinea acestora într-o colecție de proză scurtă, chiar dacă, uneori, autorii intenționează să dea un anumit ritm interior al volumului prin succesiunea în care sunt dispuse povestirile. Pentru mine fiecare text scurt reprezintă un microunivers care trebuie să funcționeze independent de agrenajul din care, ocazional, face parte. Precum vagoanele unui tren, acestea, la nevoie, trebuie să-și dezvolte o minimă capacitate motrice de sine stătătoare. Aceleași așteptări le am de la mine însumi ca autor, în special atunci când observ o anumită nedumerire în rândul cititorilor vis-a-vis de concepte dezvoltate în alte scrieri adiancente, cu care ei nu sunt în mod neapărat familiarizați. Este problema mea, ca autor de proză scurtă, nu a lor.
Revenind la Sferoidul lui Cornel Bălan, premisa de la care pleacă este deosebit de interesantă, strecurată abil în forma corespondenței dintre șeful NASA și cel al Agenției Spațiale Europene (ESA), invidios pe cel dintâi că are inspirația să investigheze un satelit al lui Saturn, Enceladus, unde omenirea identifică, pentru prima dată în istorie, viața extraterestră.
Ecosistemul închipuit pe acest misterios satelit din sistemul nostru solar este descris cu abilitate și dibăcie, Cornel Bălan fiind capabil să îmbine elementele hard SF cu tușele fine specifice descrierilor picturale: Jeturi ale oceanului intern ies întruna, ca sângele unui animal rotund, alb, înțepat cu un harpon ceresc (p. 39). Estetica descrierilor, întregită de atenția pentru detalii, reiese inclusiv din modul în care autorul închipuie sferoidul, obiectul care este propulsat din măruntaiele satelitului Encedalus către lumea necunoscută.
Plot twist-ul din final nu face decât să sporească valoarea incontestabilă a acestei povestiri. Voi reveni, cu siguranță, la textele propuse de Cornel Bălan, în special pentru cele din zona explorării spațiului, cu încredere că voi parcurge povestirile unui autor capabil să ne propună scenarii space opera de calitate.
Mi-a plăcut, de asemenea, că există o anumită tensiune latentă, care se degajă în urma dialogului dintre cele două personaje ale povestirii: ea, destul de tânără, încercând să convingă pensionarul octogenar să revină în societate, iar el, pesimist, blazat, punând în cele din urmă trei condiții pentru a se reîntoarce în mijlocul oamenilor.
De asemenea, am apreciat structura narațiunii, densitatea bine dozată a descrierilor, alternanța imaginilor cu cea a dialogului, percutanța intrigii și modul în care este aceasta administrată până spre final.
Dacă am o singură obiecție, minoră, de nuanță, aceasta se referă la stilul ușor declamativ de care suferă nu doar pădurarul pensionat (lucru, în esență, de înțeles prin pasiunea cu care a protejat pădurile de-a lungul vieții), ci inclusiv tânăra. Astfel, ea îi transmite, cu solemnitate stridentă, pe final: Vă promit că mă voi ocupa personal să vă găsiți odihna printre trunchiurile falnice ale copacilor căzuți la pământ, unde veți putea auzi sfada frunzișului și veți putea inspira miresmele pădurii. (p. 315)
Un text ce are în prim-plan două personaje feminine, Leta și Clotilde, cu inserții recurente asupa unui candidat ecologist, John Carter, despre care, în final, nu aflăm nimic. Posibil ca anumite explicații să regăsim într-o povestire a lui Mircea Liviu Goga, altfel narațiunea devine absconsă, cu simboluri imposibil a se decripta.
Anumite construcții în frază mi s-au părut, de asemenea, dificil a fi descifrate, precum: Și, da, poate că de-asta ne place apusul: regăsim în el amurgul fericirii, amurgul idealurilor și astfel se închide acordic într-o simfonie a tristeții care e atât de intelectualizată încât nu reușește nici măcar să ne doară. (p. 318)
Povestirea operează cu personaje arhetipale, precum Bătrânul, Soldații, Ofițerul, Domnul, Doamna, pierduți într-un labirint mai mult sau mai puțin oniric, de case ale unui sat interminabil, într-un registru mitic, fantastic.
Textul se dorește, cel mai probabil, alegoric, de avangardă, căci nu respectă o serie de ingrediente specifice unei narațiuni: descrierile sunt reduse la minim, dialogurile sunt aproape sufocante prin modul în care domină povestirea, intriga rămâne fără rezolvare, iar, la final, apare un element de fundal, marea, fără vreo legătură aparentă cu scenariul propus inițial.
Firul narațiunii merge spre nicăieri, precum personajele însele: Totul e să ajungem la un drum, un drum cât de mic, dar drum, că pe urmă ne descurcăm. (p. 335)
Unele idei nu-și propun doar să descrie lumea, ci încearcă să o reducă la o…
Originea unui concept plurivalent precum cel al utopiei este greu de identificat și de demonstrat,…
Notă privind conținutul: agresiune sexuală, abuz, avort spontan traumatic, tratament psihiatric și sinucidere. Este anul…
Capitolul 3 Șaptișpe ore pân-la miez de noapte Taracanul deschise ochii. Lovi ecranele mașinii…
Capitolul 1 Douășunu de ore pân-la miez de noapte Temperaturile rupeau recordurile, ca de fiecare…
Dacă în anii '80, când îndrăzneam doar să visăm că am putea trăi și noi…
