Atelier critic #43

1. Zborul, Lucian Ionică, Dincolo de albastrul cerului (povestiri aproape SF), Ed. Brumar, 2022, Timișoara

Textul pornește de la o conversație pe care personajul principal o poartă cu colegii despre ideea zborului la oameni, însă personajele nu sunt descrise. Apoi, în mod miraculos, omul nostru începe să zboare.

Povestirea, de dimensiuni reduse, rămâne în sfera pur contemplativă, fără a ni se oferi detalii descriptive sau fără a se analiza implicațiile acelei stări de fapt. Oportună ar fi fost o dezvoltare un pic mai amplă a întregii construcții ideatice.

 

2. Visul, Lucian Ionică, Dincolo de albastrul cerului (povestiri aproape SF), Ed. Brumar, 2022, Timișoara

Un alt text de dimensiuni reduse. De data aceasta ni se oferă detalii despre personaje, cel aflat în centrul povestirii fiind student la Politehnică. Mai mult, are și iubită, Iza. Astfel, ritmul narativ de început este unul dinamic, intrigant, deoarece studentul reușește să creeze o mașină de vise pe care o testează inițial pe părinții săi.

Lucrurile devin interesante atunci când subiecții experimentelor onirice trăiesc vise comune. Studentul nu rezistă tentației și folosește mașinăria asupra sieși, alături de iubita sa, care-i va deveni, ca urmare a viselor comune experimentate, soție.

Chiar dacă tonul povestirii e unul mai degrabă declamativ, optimismul debordant al autorului se degajă din perspectiva pozitivă a unor experimente telepatice care, de regulă, decurg destul de prost. Nu este cazul povestirii de față, mașinăria devine un mare succes comercial, iar twist-ul din final, cu nelipsite fantezii erotice, nu face decât să completeze viziunea utopică a unei lumi influențată pozitiv de prefabricate mai mult sau mai puțin onirice.

 

3. Bunica-i de ajutor, Lucian Ionică, Dincolo de albastrul cerului (povestiri aproape SF), Ed. Brumar, 2022, Timișoara

Povestirea închide volumul și, din punctul meu de vedere, Lucian Ionică a lăsat ce e mai bun la urmă, textul acesta fiind cel care mi-a plăcut cel mai mult. Intriga se dezvăluie rapid: personajul principal are o bunică cu mari probleme de sănătate și o firmă pe cap, angrenată într-un proiect avansat și riscant de cercetare în domeniul undelor cerebrale. Obținând toate aprobările din partea autorităților pentru a dezvolta tehnologiile de avangardă și pentru a le aplica la oameni, cercetătorii întâmpină o spinoasă problemă: nu găsesc subiecți umani care să se ofere, voluntari, pentru o primă tură de experimente.

În acest context, personajul nostru găsește soluția salvatoare: să își convingă bunica să participe la experimente. Astfel, dialogurile familiale sunt savuroase, la fel și fâstâceala nepotului oportunist, care se cheamă când Dan, când Nad, oscilând astfel între un om responsabil cu cei din subordine și un profitor fără suflet sacrificându-și apropiații pe altarul științei. Comicul de situație este bine exploatat de autor, care-și împinge personajele într-o serie de încurcături destul de amuzante. Bunica Fevronia intuiește, într-un final, de unde vine atenția excesivă a nepotului pentru viața și problemele ei, numele personajelor augmentând dimensiunea umoristică a prozei.

Când, în cele din urmă consimte și încep experimentele, tensiunea dramatică va crește prin faptul că doamna, eroina noastră, dorește a continua fără anestezie, aplicându-și o serie de pase telepatice autoinduse, motivaționale. Comicul de situație crește, proporțional. Finalul rămâne deschis, tensionat de ultima replică a bunicii, a cărei copie digitală pare să joace feste cercetătorilor în felul în care ei, cea reală, i-a plăcut să se joace cu ingratul nepot.

Aș fi îndrăznit o singură modificare, în chiar titlul povestirii. I-aș fi spus, mai degrabă Ajutor de la bunica, în stilul comicului de caracter și de situație care ne însoțește pe tot parcursul acestei strălucite narațiuni.

 

4. Vulcanization, Nisi Shawl, Reactormag.com (fostul Tor.com)

Povestirea lansează o intrigă deosebit de provocatoare: fostul monarh-măcelar al Belgiei, Leopold al II-lea, apelează la o mașinărie telepatică (temă similară oarecum cu cea abordată de Lucian Ionică în textul analizat anterior) pentru a îndepărta spectrul milioanelor de victime congoleze care îl bântuie fără încetare ca urmare a crimelor coloniale săvârșite de acest supraom alb în Africa sfârșitului de secol XIX și început de secol XX.

Punctul forte al povestirii este reprezentat de faptul că invită la cercetări personale ale cititorului cu privire la mărețele fapte de arme ale acestui pioner al darwinismului social aplicat în forma sa cea mai dură, un rege, culmea, mai degrabă discret în țara sa de obârșie, care a condus colonia congoleză cu mâna de fier și biciușca stăpânilor de sclavi de odinioară, ca pe o posesiune personală, cu acoperirea legală de rigoare. Nu poți să nu te întrebi ce s-ar fi ales de zona Banatului sau de Timișoara dacă monarhii habsburgi ar fi înțeles să se comporte la fel ca acest Leopold al II-lea al Belgiei.

Din păcate, restul povestirii nu se ridică la înălțimea premiselor istorice de la care pornește, provocarea intelectuală a universului alternativ rămânând în suspensie deoarece atât firul narativ cât și finalul nu ne oferă vreo rezolvare. Măcelarul rămâne în continuare bântuit de victimele sale, iar descrierile tehnice, abundente și detaliate ale mașinăriei telepatice nu au, în aparență, vreo legătură cu criza existențială a sus-numitului Leopold. Limbajul este dur, plin (din perspectiva lui Leopold) de ciori și de cioroi care put, de copii cu membre putrezite, de fantome care par să se lipească de membrele călăului lor. Deznodământul, însă, lipsește, iar monarhul își așteaptă sfârșitul fără vreo altă criză sau ruptură morală, urmând să pășească pe lumea cealaltă de o manieră similară celei prezentate de istoria reală: fără a suferi consecințele acțiunilor sale de genocid, fără a se întâlni cu brațul neînduplecat al Justiției.

 

5. Madia Mangalena, Michael Haulică, Madia Mangalena, Millennium Books, Satu Mare, 2015

O povestire care dă titlul volumului, scurtă, percutantă, criptică, alegorică, poematică. Trebuie să recunosc că mi-a fost greu să parcurg 90% din text, însă finalul salvează întregul demers, deosebit de riscant, în opinia mea.

Fără fir sau ritm narativ, povestirea este elaborată în jurul Mangalenei, curvă digitală, zeiță totemică, Evă primordială răscumpărată și răscumpărătoare. Riscurile decurg din amalgamul de trăiri, senzații, culori, elemente cyberpunk, inserții mistice care par să nu ducă nicăieri, nici măcar decriptate în cheie alegorică sau poetică. Finalul, însă, oferă fără putință de tăgadă o imagine limpede a măiestriei autorului de a gestiona cu abilitate densitatea conceptelor, acumulare ce ascunde practic o capcană în care Michael Haulică pare că intră singur prin iluzia unui text scris în extaz mistic, la beție sau în dicteu.

Mangalena este percepută blurat de un Hristos digital, aneantizat hipnotic, halucinogen. Jocul senzațiilor și al percepției este, în acest moment al deznodământului pseudo-cyber-hristic, foarte subtil, sensul neclar al marasmului misticoid părând a-și găsi, finalmente, o noimă prin fonetica soteriologică din însăși titlul povestirii. Cititorul devine, astfel, un detectiv spiritual ce trebuie să redescopere și să recompună incrustații străvechi, de parcă ar avea în față proto-scrieri și texte sacre ale unei credințe embrionare.

 

7. Motocentaurii dorm singuri, Michael Haulică, Madia Mangalena, Millennium Books, Satu Mare, 2015

Textul este elaborat în jurul unei specii de androizi a căror denumire, de motocentauri, implică o rezonanță fonetică aparte, stârnind imaginația cititorului încă din titlu. Din păcate povestirea este de dimensiuni prea scurte pentru a remarca o detaliere semnificativă a conceptului. Stilul autorului este unul deopotrivă alegoric și caricatural. Exemplificăm: Adevărul e că arată bine mă-sa. Pocnitoarea. Curva de motocentauri. Clova Hargonaria, a 24-a descendentă în linie dreaptă din Clovis al II-lea, regele Hargonului (p. 242). Sau: Și-atunci se apropie de tehnogul, îl înșfacă în brațe, îl tîrăsc spre Altarul Curului Crăpat (…) (p. 242). Sau: Mnemosian, cel tăcut, cu ochiul încă șiroindu-i pe bărbie, cu Ghenade înfipt în cur (p. 243).

Mi-a plăcut descrierea lapidară a motocentaurilor, organoțel și mușchi, sudoare și crom (p. 244), de asemenea mi-a plăcut fonetica aparte a numelor acestora (Ghenade, Mnemosian, Clova Hargonaria, Ostrea). Cu toate acestea, textul este dominat de metafore cu organe și sex, nuanțele poematice fiind, din acest punct de vedere, problematice și nu mai puțin riscante. Într-un final, am avut senzația parcurgerii unei sketch psihotic marca Charlie Hebdo.

 

7. Hanni, femeia lui Mano, Michael Haulică, Madia Mangalena, Millenium Books, Satu Mare, 2015

Un alt text avangardist, fără fir narativ, unde tensiunea dramatică rezidă, parțial, în iluzia despărțirii. Suntem de pe-acum obișnuiți cu flic-flacurile stilistice are autorului, capabil să ne ducă în aceeași frază de la agonia senzorială a unui parfum cu miros de sex proaspăt spălat (p. 248) la extazul ontologic al unei masculinități recuperate vegetal în forma bărbatului perceput ca o plantă tîrîtoare, agățătoare, înșurubătoare, băgătoare, băgăcioasă, penetrantă (p. 248).

Finalul rămâne tributar registrului poematic, dinamica dintre cei doi (posibil) îndrăgostiți rămâne una neclară și nu vom ști niciodată dacă Hanni și adoratorul ei de ocazie, Mano Pavarotti, vor fi fost aplicații software, algoritmi, clipuri muzicale sau simple clone digitale de ocazie. Foarte probabil ca deznodământul cețos să reprezinte totodată punctul forte al acestei povestiri, în maniera intenționată de autor.

 

8. The Rogue Prince, Or, A King’s Brother, George R. R. Martin, Rogues, Titan Books, London, 2015

Am dat peste această povestire întâmplător, într-o antologie de proză scurtă editată de doi titani ai colecțiilor de short stories, legendarul George R. R. Martin și fantasticul Gardner Dozois (cunoscut, printre altele, pentru antologiile de proză scurtă publicate de Nemira, pe care le consider lecturi esențiale pentru cei care vor să își facă o idee cu privire la cum se scrie SF pe plan mondial). Cum universul Game of Thrones este din nou la modă prin recenta producție HBO A Knight of The Seven Kingdoms, cu un show de zile mari creat de George R. R. Martin însuși, iar eu obișnuiesc uneori să recenzez inclusiv autori consacrați în lume, ca pur exercițiu de analiză literară, am considerat că nu strică să vorbim puțin despre Westeros.

Bineînțeles, George R. R. Martin ne oferă în această narațiune care închide antologia o proză de foarte bună calitate. Mare parte din evenimentele prezentate se regăsesc în alt spin-off marca Game of Thrones, cel cu privire la House of the Dragon. Evenimentele se petrec după moartea unui rege bun, Jaeherys, urmat de un altul, împăcuitor, Viserys. Intriga, elaborată ca într-un epic fantasy de proporțiile gigantice imaginate de George R. R. Martin, constituie, din punctul meu de vedere, și singurul punct slab, singurul reproș pe care îl pot face textului, și anume densitatea și aglomerarea cu totul obositoare de personaje, linii regale, dinastii, regi, regine, prinți, prințese, copii dintr-o parte într-alta, bastarzi, copii din incest, copii legitimi și ilegitimi, copii în exil, copii întorși din exil, un amalgam de istorie inventată care, la un moment dat, prin manierism riscă să își piardă credibilitatea în loc să te imerseze și mai mult în fascinanta lume a Westeros-ului.

Casa Dragonului de pe HBO continuă firul narativ și conflictele mult după evenimentele descrise în povestirea de față, care îl are în centrul ei pe infamul prinț Daemon Targaryen, rogue perfect (un soi de haiduc medieval, dacă ar fi să traducem în vreun fel termenul). Fiind un mare fan al universului Game of Thrones, am avut sentimente amestecate, de uimire pe de o parte în fața imaginației debordante a creatorului Westeros, dar și de ciudă că acesta ar face orice altceva în loc să-și termine cele 7 romane din seria ASOIAF (A Song of Ice an Fire). George R. R. Martin are, iată, 77 de ani, poate ne-ar fi făcut și nouă o surpriză odată cu împlinirea acestei vârste cu parfum mistic de religie inventată, cum este cea a septonilor, inspirată din catolicismul trinitar.

Din păcate, imaginația lui George R. R. Martin are propriul ritm, propriile capricii. Îndrăznesc să cred că și de data aceasta i-a scăpat de sub control, cu toate vlăstarele Targaryenilor înșirate metodic, după mamă, după tată, după bunici și străbunici. Martin rămâne un virtuos absolut atât în proza mare, interminabilă, a romanelor fluviu cât și în textele scurte, SF sau Fantasy, pentru care a luat o căruță de premii. Totuși, se pare că mai are niște socoteli neîncheiate cu cei de la Hollywood, se pare că venerabilul maestru consideră că mai are niște lucruri de rezolvat în creația artistică de film. Cavalerul celor 7 regate e doar cel mai recent popas în această încleștare titanică a orgoliilor. Cărțile ASOIAF ducă-se pe pustii, pot să mai aștepte. Până atunci, la luptă targaryenii mei!

 

9. The Temple of the Cat, Thomas Canfield, Lost Worlds Short Stories (Anthology of New and Classic Tales), Flame Tree Publishing, London, 2017

O povestire într-un stil suplu, dinamic, cu intriga anunțată încă de la prima frază: o expediție se aventurează în jungla amazoniană în căutarea unor plante încă necunoscute, cu proprietăți tămăduitoare deosebite. Personajele sunt prezentate schematic, însă descrierea acestora, sumară, economicoasă, este suficientă pentru conturarea profilului acestor exploratori.

În scurtă vreme unul dintre aceștia dezvoltă o febră stranie, rău prevestitoare. Expediția ucide un jaguar, iar Gutierez, unul dintre membrii echipei, dezvoltă pe măsură ce se apropie de un misterios templu al felinelor, o bizară metamorfoză. În mitologiile indigene jaguarii sunt cei care aduc focul oamenilor, iar Gutierez pare că se transformă într-un astfel de specimen, cu fierbințeala care nu-l mai părăsește.

Textul este condus impecabil până la finalul pesimist în deznodământul său lovecraftian. La cât de bine a fost administrată interacțiunea între personaje, mă așteptam la final să vedem o întorsătură de situație, o rezolvare neașteptată, o idee imprevizibilă. Din păcate rămânem doar cu estetica unor exploratori moderni care se pierd într-o junglă neprietenoasă în căutarea Sfântului Graal vegetal. Cât despre templu în sine, poate într-o altă povestire.

 

10. Open Eyes, Bryan Lindenberger, Zodiac Fantastic, Daw Books, New York, 1997

Povestirea începe promițător, cu un cuplu de astrologi imperiali refugiați pe o insulă împădurită, pierdută în timp și spațiu, pentru a scăpa de furia prigonitorilor. Din păcate, textul nu se ridică, din punctul meu de vedere, la înălțimea mizei, fiind presărat de dialoguri seci, care nu duc nicăieri. Mult prea statică, narațiunea nu ne oferă mai mult de o serie de progenituri, copii închinați astrelor, cu nume de zodii care nu afectează cu nimic economia povestirii.

Finalul se încadrează în atmosfera generală, cu toate personajele încolonate în linie dreaptă, dispărând în orizontul evenimentelor pentru a ne lăsa într-o ceață astrologică totală. Cât despre existența vreunei legături între titlu și text în sine, mă tem că va rămâne în zona enigmelor nedezlegate de tip horoscop.