Dune – eternul inadaptabil

Nu îmi plac nunțile. La fel ca Dune II în iMax, sunt zgomotoase și pline de clișee. Și mă seacă mai mult decât o înmormântare fremenă. Urăsc să sărbătoresc perpetuarea vieții prin moartea pasiunii. Și totuși, ori de câte ori merg la o nuntă, mă aud spunând lucrurile care trebuie spuse și făcând lucrurile ce trebuie făcute: casă de piatră, la mulți ani fericiți, ce rochie superbă, hai cu dansul pinguinului, dă-i și cu Meneaito, ce copii zgomotoși…ah! mă scuzați, nu știam că sunt ai dumneavoastră, iaca și pliculețul etcetera. La fel și acum, mă simt nevoit să spun ceea ce numai nevăzătorii (iertați-mă dacă citiți aceste rânduri) n-au văzut, și-anume că da, Dune partea a II-a este un triumf al cinematografiei. E măsura geniului lui Villeneuve. Dacă vreți, și păstrând metafora, Arrival a fost lucrarea de licență, Blade Runner 2049 – masteratul, iar Dune – teza de doctorat, luată magna cum laude.

Filmul (voi vorbi despre cele două părți ca despre un singur film) reușește ceea ce nu s-a reușit până acum: să ilustreze (vizual) fascinanta lume creată de Herbert la adevărata ei dimensiune și în deplina ei stranietate. Toate tentativele de până la Villeneuve au fost mici și mult prea „ca la noi”. Regizorul canadian întrebuințează cu mult succes toate mijloacele moderne de expresie cinematografică pentru a sugera vastitatea și grandoarea universului imaginat de Herbert. Tehnologia iMax ajută și ea din plin. La fel ca și muzica de excepție a lui Hans Zimmer, chiar mai bună în a doua parte decât în prima, care augmentează senzația de straniu, de diferit, de mysterium tremendum et fascinans.

Insist pe acest concept „brevetat” de istoricul religiilor Rudolf Otto, pentru că el zace în însuși miezul romanului Dune, și cred că orice ecranizare trebuie să-l adopte pentru a fi de succes. Pe scurt, e vorba de un amestec de teamă (anxietate) și atracție față de misterele transcendentului, ale Alterității. Otto descrie acest amestec drept un sentiment religios. Dumnezeul lui Avram și Moise, de pildă, inspiră deopotrivă teamă și fascinație. Miza tuturor întâmplărilor din Vechiul Testament are în centru relația dintre uman (poporul evreu) și divin, sau mai precis reacțiile pe care acțiunile umane le provoacă în acea forță ce transcende umanul și nu se supune categoriilor noastre de reprezentare a realității.

Tot astfel, forțele pe care concursul împrejurărilor le dezlănțuie în Dune depășesc puterea minții umane de a le reprezenta și înțelege pe deplin, iar singura atitudine corectă în fața lor este adorația mistică – mysterium tremendum. Înseși „vrăjitoarele” Bene Gesserit, ale căror urzeli cinice determină credințele și parcursul civilizațional al unor întregi popoare, cedează reacției mistice (superstițioase) când vine vorba de Kwisatz Haderach sau de abominație (recte Alya). Și dintre toți protagoniștii, numai Paul întrezărește urmările efectului de fluture pe care schimbarea raportului de forțe pe Arrakis o va avea asupra întregii galaxii.

Ei, tocmai aici, filmul eșuează, ca de altfel toate ecranizările până acum, și e o gălușcă pe care toți cei care s-au însurat cu ideea că Dune e o capodoperă trebuie s-o înghită. Sau altfel spus, Dune e mireasa pe care mulți iubitori de film și de SF au luat-o imediat în brațe, sub efectul entuziasmului și al băuturii, dar care nu trece pragul veridicității la spartul chefului. Și n-are cum.

Dacă bagatelizezi credințele fremenilor și născocești un conflict inter-generațional între fremenii „de modă veche”, habotnici, fanatici și ușor de amăgit, reprezentați de Stilgar, și cei tineri, cinici și „anti-sistem”, reprezentați de Zendaya (care în mod ciudat își spune Chani în film), ai distrus complet unitatea religioasă a societății fremene. Iar caracterul unitar cu valențe verzi-milenariste e principalul factor care determină în primă fază succesul lor în fața unor forțe superioare, iar mai apoi jihadul ce duce la moartea a miliarde de oameni. Ce vedem sunt doar caricaturi de personaje și caricaturi de situații. Stilgar e o caricatură. Zendaya/Chani la fel. Harkonenii, de la mic la mare, la fel. Ca să nu mai vorbim de doamna Jessica.

Mai mult, Herbert a construit un univers narativ bazat pe echilibrul precar între toate forțele politice angrenate în sistem: Casa Imperială susținută de trupele sale de elită, sardaukarii, Marile Case nobiliare, Casele Mici, CHOAM, Ghilda Spațială, Bene Gesseritul, ba chiar și contrabandiștii, toate roind în jurul plantei deșert și al produsului său cheie: mirodenia. Relațiile dintre actori sunt extrem de complexe, și numai introducerea unui jolly-joker în acest angrenaj poate spulbera echilibrul și reconfigura ierarhia în galaxie. Iar acest jolly sunt fremenii conduși de Paul Muad-Dib. Din această rețea complexă de relații n-a rămas decât o caricatură, iar bucățile decupate din carte și ilustrate în film nu au nicio noimă în absența țesăturii încâlcite de care vorbeam.

Pe scurt, și cu riscul de a fi etichetat drept „purist”, Dune nu se pretează unei ecranizări selective. Dune este un roman perfect. E unul dintre acele puține romane perfect construite, din care dacă tai până și un singur ciuf, o ață, un fir de păr, se prăbușește cu totul. Și vreau să subliniez că nu toate romanele sunt la fel. Stăpânul inelelor este un alt roman perfect. Însă povestea sa îngăduie omisiuni. Cum declara foarte pertinent Peter Jackson într-un interviu, mai toate elementele din roman care nu apar în film pot fi subînțelese (s-au întâmplat, dar n-am văzut) de fanii înveterați ai lui Tolkien. De puriști, să le spunem. Dune, din păcate, nu oferă această ieșire elegantă din dilemă. Asta pentru că Dune este eminamente un roman socio-psihologic, în vreme ce Stăpânul inelelor este un roman de aventuri.

Și vreau să îl disculp pe Villeneuve. Pentru că nu există, din păcate, o alegere corectă. Dacă hotărăști să redai integral toată rețeaua aceea complexă de relații ce face ca fiecare element narativ să se înlănțuie inexorabil spre un deznodământ predeterminat, în care fiecare personaj este redat nu caricatural, ci cu toate straturile și subtilitățile sale, ai nevoie de o mini-serie de opt-zece episoade (cel puțin). Dacă te decizi să faci o mini-serie, bugetul automat scade, și se împarte la opt sau zece, nu la doi. Și cel mai rău, nu-l mai poți distribui în cinematografe, la iMax, deci se-alege praful de calitatea impecabilă a cinematografiei pe care o lăudam în debutul articolului. Dacă alegi să faci două sau trei filme, ajungi inevitabil să ciopârțești, să simplifici, să caricaturizezi, și ceea ce era mare în roman devine mic, insuficient.

Vorba lui Farfuri-dib, din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!

Ca iubitor al romanului, poți să te bucuri de experiența Dune doar dacă te lași sedus, aproape pornografic, de elementele vizuale care ilustrează cu succes universul creat de Herbert, făcând însă constant abstracție de dialoguri și personaje. Așa cum la o nuntă, te bucuri de estetica ritualului, pregătită cu migală de miri și producătorii lor, făcând constant abstracție de… aici las pe fiecare să completeze în minte.