Peter V. Brett – Demon, partea a treia: Tronul de cranii (2015) și Miezul (2017)

În prezentarea celui de-al doilea și al treilea volum al seriei, vorbeam despre riscul presupus atât de păstrarea seriei în linia primei cărți, care poate da senzația de ciorbă reîncălzită, dar și de cel de a dezvolta povestea, de a o face mai complexă, care poate îndepărta unii cititori, atrași de stilul și forma inițiale.

Peter V. Brett a optat pentru a doua variantă, conferind istorisirii sale mai multă substanță, introducând și dezvoltând noi personaje, locuri și intrigi. Demersul acesta, însă, vine la pachet cu un nou risc: cât de bine va struni autorul jucăria tot mai complicată, astfel încât să nu-i scape din mână? În seria Cântec de gheață și foc, George R. R. Martin a introdus atât de multe personaje cheie pentru poveste, atât de multe locuri și întâmplări, încât, la un moment dat, s-a văzut nevoit să le împartă între două titluri ale seriei și a dat senzația că nu mai reușește să gestioneze întreg ansamblul (faptul că povestea a rămas neterminată, iar ultimele două volume se tot amână pe termen nedeterminat reprezintă o altă dovadă în sensul acesta).

Riscul exista și la Brett, în special din cauză că, la începutul fiecărui volum, el se apuca să relateze povestea unui personaj care, înainte, avusese un rol secundar. Ajungea, astfel, să reia pasaje semnificative din povestea deja relatată, doar că privită din unghiul noului protagonist – acesta venind la pachet cu o nouă serie de personaje secundare. În cele din urmă, a reușit să le țină sub control, dar, în cazul unora dintre ele, finalul poveștilor personale nu s-a ridicat la înălțimea mizei stabilite de evoluția lor de până atunci. Chiar dacă firele narative ale personajelor principale introduse în primele două volume au ajuns să se dezvolte și să se rezolve satisfăcător, întregind povestea, în cazul unora dintre cele intrate în scenă pe parcurs se putea mai mult.

În cea de-a doua categorie intră și singurul personaj cu adevărat negativ, din rândul miezingilor, care conferă profunzime poveștii, permițând cititorilor să vadă lucrurile și din perspectiva taberei „celor răi” – asta în condițiile în care restul protagoniștilor, deși prezentați cu calități și defecte, făceau parte, la pachet, din tabăra „celor buni”, care trebuie să se unească împotriva răului suprem. Deznodământul, în ceea ce-l privește, mi s-a părut nesatisfăcător.

Autorul încearcă să păstreze complexitatea jocului politic dezvoltat în cele două volume anterioare și, în bună parte, reușește, prezentând într-un mod veridic modul cum unui lider carismatic ca Jardir, care a reușit să revoluționeze sistemul și să ridice un popor în jurul unui ideal, îi urmează lupte interne și potențiali lideri slabi, care vor distruge opera predecesorului lor, în loc s-o dezvolte. În zona Orașelor Libere, însă, lucrurile nu mai stau la fel de bine. Sistemul gândit cu intrigi de curte și comploturi nu se transformă într-o țesătură tot mai complexă, ci se diluează treptat. Acesta nu ar fi un punct slab per se, dar, în condițiile în care autorul a încercat la un moment dat să creeze o adevărată pânză de păianjen, faptul de a nu o dezvolta poate fi perceput drept o scădere a calității, mai ales când unele situații, ce riscau să se complice, sunt rezolvate prin intervenții de tipul „Deus ex machina”.

Unul dintre atuurile acestor ultime două cărți îl reprezintă, cu siguranță, apropierea și, respectiv, desfășurarea confruntării finale, care aduce cu sine dramatism, sacrificii și acte de eroism. Sunt destule situații în care autorul reușește să conducă diverse personaje spre puncte critice, construite cu grijă, veridic, care-l fac pe cititor să sufere alături de ele, să plângă sau să răsufle ușurate. Foarte rar apare episoade nenaturale; dimpotrivă, în majoritatea situațiilor conflictele respective sunt bine construite și conduse către deznodământ – greu de anticipat, pentru că, deși lucrurile nu ajung chiar atât de dramatice ca în sus-menționatul Cântec de gheață și foc, nici protagoniștii seriei Demon nu dețin un atu care le permite să scape întregi sau cu viață în orice împrejurare. Iar asta păstrează tensiunea la cote înalte, dar oferă, uneori, și momente dezamăgitoare, când soarta nefastă a câtorva dintre ei e redată la „și altele”, în loc să beneficieze de întreaga atenție a autorului și a potențialilor cititori care s-au identificat cu ele.

Odată cu depășirea punctului culminant, seria încearcă să se așeze în noua matcă, dar o face într-un stil mai curând hollywoodian, decât în unul potrivit desfășurării de până atunci a poveștii. Existau elemente unde conflictualul mocnise vreme îndelungată, dar, în loc să le dezvolte sau să le lase ca atare, autorul a preferat să le dea un strat de spoială romantică tipică telenovelelor, nesatisfăcător dacă e privit în context. De asemenea, nu detaliază o sugestie interesantă aruncată la un moment dat, pe parcursul seriei, privind modul cum a apărut lumea aceea.

Per total, seria este una bună. Deși își trage seva din alte opere fantasy celebre, are suficientă originalitate încât să stea alături de ele, nu în umbra lor. Încheierea are suflu, forță, dar nu se ridică la înălțimea seriei, preferând să taie, nu să dezvolte, destule scene și fire narative ce ar fi rotunjit povestea. Dar miza principală e una ridicată și e tratată într-un mod satisfăcător. Ca o opinie personală, finalul a rămas suficient de deschis încât să fie posibil ca, într-un viitor, autorul să revină la serie. Deși, probabil, atunci chiar va fi doar o ciorbă reîncălzită.