Dune – cele două finaluri, farsa lui Herbert și umbra lui Blaga

Recent, am recitit Dune, cred că pentru a zecea oară. Doar iese filmul în curând. Când eram mai mic, citeam Dune cu plăcerea avidă a iubitorului de romane de aventuri, în care cursul evenimentelor este influențat de marii eroi. Aceștia parcurg traseul inițiatic al eroului cu o mie de fețe, atât de elocvent structurat de Joseph Campbell, iar la final își depășesc condiția.

I. Dune – monomitul eroului cu o mie de fețe.

În Dune întâlnim (deloc întâmplător) toate etapele la Paul Atreides – Muad’Dib:

1. Chemarea la aventură: Familia Atreides ia în stăpânire planeta Arrakis, pășind de bunăvoie într-o cursă pe care o anticipaseră.
2. Apariția mentorului (mentorilor) și ajutorul supranatural: Paul are o serie de mentori excelenți: Thufir Hawat, Duncan Idaho, Gurney Halleck și, nu în ultimul rând, tatăl și mai ales mama sa, Jessica, „vrăjitoare” Bene-Gesserit. Ajutorul nu e supranatural, dar cu siguranță e supraomenesc. Visele profetice pot fi considerate supranaturale, ajutându-l ulterior în momente cheie.
3. Primul prag, începutul transformării: supraviețuiește atacului mișelesc al Harkonenilor – șocul, cuplat cu consumul crescut de mirodenie, activează puterile sale preștiente. Totodată, se maturizează, preia frâiele tatălui său, devine un duce în exil.
4. Provocări și ispite: este provocat la duel de Jamis, dar triumfă. Se lasă sedus de Chani, fata din visele sale profetice. Câștigă încrederea triburilor fremene. Devine un lider în adevăratul sens al cuvântului. Izbutește într-un final să călărească viermele.

5. Descinderea în abis – la cumpăna dintre viață și moarte: intră în peștera din sietch și bea din lichidul Făuritorului (viermele de nisip), o substanță destinată exclusiv femeilor inițiate sau Kwisatz Haderach-ului. Zace trei săptămâni într-un soi de comă.
6. Revenirea la viață/Transformarea – se trezește din somnul adânc transformat: este Kwisatz Haderachul și vede acum toate posibilele cărări ale viitorului.
7. Ispășirea – aici e discutabil, dar personal cred că moartea fiului său de numai un an, Leto, e sacrificiul necesar pentru calea războinică aleasă de Paul. Cred că nu e un sacrificiu întâmplător, cum nici numele de Atreides nu a fost ales întâmplător de Herbert – copiii lui Atreu, personaj mitologic, în speță Agamemnon, care își sacrifică fiica, pe Ifigenia, înainte să pornească la război.
8. Întoarcerea – Paul se întoarce din exil, în fruntea oștilor fremene, lovind în inima puterii imperiale. Își redobândește titlul de duce al planetei și, pe deasupra, devine împărat. Mai mult, eroul tradițional se întoarce de regulă cu un dar pe care îl împărtășește cu poporul său. Care este darul pe care Paul Muad’Dib îl oferă fremenilor? Dintr-un anumit punct de vedere, este posibilitatea împlinirii visului de generații al fremenilor: transformarea unei părți din planeta-deșert Arrakis într-un loc cu multă apă și verdeață. Din alt punct de vedere, darul lui Muad’Dib este mult mai insidios.

Cert este că Paul a fost creat aș spune în chip intenționat pe calapodul monomitului universal, despre care vorbește Campbell, iar, printr-un joc al identităților marca Herbert, cele o mie de fețe devin, literalmente, în cazul lui Paul, cele o mie de voci din trecutul său genetic pe care transa mirodeniei și atingerea iluminării (când devine Kwisatz Haderach) îi permit să le acceseze, ca și cum ar fi propriile sale voci.

Este, deci, întruchiparea eroului care făurește istoria, iar triumful său, în finalul romanului, în ciuda tuturor vicisitudinilor (dezrădăcinare, pierderea tatălui și a mentorilor săi, exilul, greutățile traiului în deșert, ordaliile fremene) ne umple de satisfacție. Închidem cartea cu un zâmbet larg pe buze. Eroul nostru a încheiat cu succes ciclul inițierilor și a triumfat în fața dușmanilor care i-au făcut zile negre. Și uităm, uneori cu bună știință, că toate acțiunile lui Paul Muad’Dib duc la dezlănțuirea unui Jihad galactic, pe lângă care Holocaustul sau Revoluția Culturală din China sunt biete glume. Uităm pentru că suntem atât de ancorați în schema monomitului eroului universal, încât a accepta că Paul a eșuat în final ar însemna să introducem o aberație care dă toată schema peste cap. Este întocmai farsa pe care ne-o joacă, aș spune cu o doză de malițiozitate academică, Frank Herbert.

II. Istoria oamenilor mari vs. istoria forțelor implacabile

„La o socoteală deloc îndrăzneață, am ucis șaizeci de milioane, am sterilizat nouăzeci de planete, am demoralizat alte cinci sute.” Este mărturisirea lui Paul, împărat galactic și profet al fremenilor, păstrată în Jurnalele lui Leto II, care va deveni împărat-zeu al Dunei. În realitate, Paul n-a ucis pe nimeni și, spre deosebire de faimoșii însetați de sânge ai istoriei de la Hitler la Stalin, Mao sau Pol Pot, a făcut tot posibilul să evite acest deznodământ. Însă aici intră în scenă conflictul ce străbate toată saga Dune, un conflict mult mai profund și mai perfid decât cel dintre Atreizi și Harkoneni: este vorba de un conflict pur academic, ce contrastează două viziuni asupra istoriei. Cea susținută de Thomas Carlyle și de urmașii săi în filosofia istoriei (Bloy, Hegel, Kierkegaard, Spengler, Weber sau William James, printre alții) consideră că istoria este făurită de „oameni mari” (sau eroi). Dimpotrivă, Marx, Spencer și mulți alți istorici sunt de părere că istoria este produsul unor forțe mult mai vaste și mai puțin supuse controlului uman, în care eroii sunt, așa cum spunea MacBeth, niște bieți actori ce-n ora lor pe scenă se zbuciumă, și-apoi nu-i mai auzi.

Tensiunea, în Dune, vine tocmai din juxtapunerea acestor două teorii. Eroul parcurge toate etapele inițierii sale, dobândește cel mai înalt statut posibil în galaxie, și cu toate acestea este neputincios în a opri cruciada dezlănțuită în numele său. E un joc intelectual pe care nu mulți îl gustă, însă teza lui Herbert e cât se poate de limpede și ancorată în realitate: viața profetului Mohammed, așa cum ne reiese din Coran și Hadith, urmează toate etapele monomitului eroului universal, însă numele (sau mai degrabă mitul) său îi inspiră pe musulmani la fapte de arme (ca să nu le numim cuceriri și pogromuri) de peste o mie patru sute de ani. Mânați în luptă de o fervoare religioasă asemănătoare celei întâlnite la primele triburi arabe care ies din peninsulă și cuceresc într-un timp record întreg nordul Africii, Imperiul Persan și o bună parte din Imperiul Bizantin. Toate în numele profetului (Mahdi). Desigur, se poate obiecta, Mohammed și-a îndemnat supușii la cuceriri, în vreme ce Paul Muad’Dib a încercat să-i țină în frâu. N-ar fi trebuit să-i dea ascultare? Să nu iasă din cuvântul lui? Ei bine, nu. Mitologia, sugerează Herbert, e mai puternică decât orice existență individuală, oricât de excepțională ar fi aceasta. E ceea ce spunea și Lucian Blaga, cu 100 de ani în urmă, prin gura Magului său, în Zamolxe: „Oamenii divinizându-l [pe Zamolxe], îi vor uita învățătura. Când nu mai e nicio putere să înfrângă învățătura unui nou profet, un singur lucru e mai tare ca profetul: statuia lui.” Nu întâmplător, în următoarele două volume din saga, Mântuitorul Dunei și Copiii Dunei, Paul face întocmai ceea ce face Zamolxe în misterul păgân al lui Blaga: încearcă să distrugă mitul, să dărâme statuia.

III. Concluzii

Astfel, Dune are două finaluri. Unul specific romanelor de aventuri, în care protagonistul ce urmărește îndeaproape parcursul eroului universal triumfă în fața inamicilor și ne oferă acea satisfacție aș spune arhetipală, a cercului închis (expresia din engleză e grăitoare: to come full circle). Celălalt, în care eroul eșuează în încercarea de a controla forțe mult prea vaste și complexe pentru a putea fi subjugate de un singur om. Dezlănțuirea Jihadului, numărul aiuritor de morți, transformarea sistemului feudal-galactic într-o teocrație de tip Sharia, toate acestea fac ca Dune să nu fie, la acest nivel, un roman cu final fericit. Dimpotrivă!

Herbert avea să ofere un posibil răspuns la această dilemă de-abia în volumul 4, Împăratul Zeu al Dunei, în care eroul (Leto II) e nevoit să-și prelungească cu câteva mii de ani existența pentru a ține mitul (miturile) sub control. Nu întâmplător, cel mai aspru pedepsiți în dictatura împăratului „vierme” sunt istoricii care scriu neadevăruri. Paul Atreides Muad’Dib nu a avut însă această posibilitate. Nu a putut decât să facă un lucru, superb sugerat în imaginea atacului pe care armatele sale îl dau asupra împăratului, blocat la sol: să călărească furtuna; Maica tuturor furtunilor.