Monștrii marini ai lui Tolkien

Gândul la lumea fantastică imaginată de J.R.R. Tolkien ne poartă adesea la făpturi precum frumoșii și înțelepții elfi, la falnicii enți care au în grijă vastele păduri din Pământul de Mijloc, marii vulturi care veghează asupra lumii din văzduh și intervin în ceasurile de restriște ale Semințiilor Libere, sau la temutele creaturi de sub stăpânirea lui Sauron, precum orcii și trolii. Dacă este însă să ne uităm la alte lucrări ale lui Tolkien, constatăm că există o sumedenie de creaturi care bântuie adâncurile. Despre aceşti monștri marini am de gând să vă povestesc acum!

Cel mai cunoscut dintre aceștia este, fără îndoială, Pândarul din Apă, krakenul care păzea poarta apuseană a Moriei în amurgul celui de Al Treilea Ev și care a atacat Frăția Inelului în timpul călătoriei lor prin minele gnomilor. Cu privire la originea acestei creaturi misterioase putem doar specula, din moment ce până și vrăjitorul Gandalf, care făcea parte din neamul angelic al maiarilor și care avea cunoștință de multe taine, nu era deplin lămurit. Prima aluzie la existența unor astfel de făpturi apare în Hobbitul, unde Tolkien ne spune că:

„În băltoacele și lacurile din inima munților sălășluiesc tot felul de vietăți ciudate: pești ai căror strămoși au înotat până în adânc, naiba știe cu câte evuri în urmă, și care n-au mai ieșit de acolo, […]; dar mai sunt și alte creaturi pe-acolo, mai vâscoase decât peștii. Chiar și în tunelurile și peșterile pe care și le-au săpat goblinii pentru ei înșiși, sunt ființe ce sălășluiesc neștiute și care s-au furișat înăuntru de afară, pentru a rămâne acolo, în întuneric. Iar unele dintre peșteri își au începuturile cu evuri înainte de-a fi apărut goblinii care n-au făcut decât să le lărgească și să le unească între ele cu galerii, iar foștii lor stăpâni încă viețuiesc prin unghere nebănuite, mișunând și amușinând peste tot.”[1]

În această categorie largă intră și „făpturi fără nume” care trăiesc în măruntaiele Pământului și rod la rădăcinile lumii (asemenea dragonului Nidhogg din mitologia germanică) și despre care nici măcar Seniorul Întunecimii nu are știință, dar și creaturi prăsite de Sauron sau de fostul său stăpân, Morgoth, în Zilele de Odinioară. Unii sunt de părere că Pândarul din Apă se regăsește printre cele dintâi, din moment ce Gandalf mărturisește că o astfel de arătare nu îi este familiară. Însă există suficiente indicii care să sugereze că Pândarul era una dintre spurcăciunile Dușmanului. De pildă, în Anexa B de la Stăpânul Inelelor, unde ni se detaliază cronologia evenimentelor, Tolkien ne precizează faptul că, după izgonirea gnomilor din vechile lor sălașuri, „Sauron începe să populeze Moria cu creaturile sale”[2]. De asemenea, ni se mai spune că orcii blochează râul Sirannon, ceea ce a dus la formarea lacului negru ca smoala din fața Porților lui Durin – adică tocmai locul unde se va adăposti Pândarul din Apă. Și, nu în ultimul rând, Gandalf observă că, dintre toți membrii Frăției, monstrul și-a concentrat atenția asupra lui Frodo Baggins, ca și cum Inelul lui Sauron, pe care hobbitul îl purta la acel moment, l-ar fi atras.

Această interpretare a fost preluată și de echipa de la Warner Bros. și New Line Cinema pentru adaptările lor. Autorul Chris Smith ne explică într-una din cărțile sale că Pândarul din Apă văzut în filmul animat Stăpânul Inelelor: Războiul Rohirrimilor (probabil unul și același cu cel din Stăpânul Inelelor: Frăția Inelului, sau cel puțin un specimen similar) era unul dintre monștrii născociți de Morgoth și că ajunsese sub stăpânirea lui Sauron:

„Cu multe veacuri în urmă, când primul Senior al Întunecimii a fost răsturnat de la putere și fortăreața sa, Angband, s-a năruit, multe creaturi aflate în slujba sa s-au pitit în locurile întunecate ale Pământului de Mijloc. Și-au aflat adăpostul în inima munților, în codri și pe sub apă, așteptând întoarcerea Umbrei. De atunci încolo s-au dovedit a fi o primejdie pentru călătorii nepregătiți, și, se poate spune că cea mai impunătoare dintre toate creaturile acestea este Pândarul, o fiară care nu este pomenită în niciuna dintre scrierile vechi. O făptură răuvoitoare și vicleană – și poate deja aflată în cărdășie cu Puterea Întunecimii […]” [3]

Dacă mlaștinile și lacurile întunecate din Pământul de Mijloc sunt domeniul temutului Pândar din Apă, marea își are propriii titani! Cel mai mare dintre aceștia este Fastitocalon, un personaj puțin cunoscut care și-a făcut prima și singura apariție (până în prezent) în poemul cu același nume, publicat ulterior în volumul Aventurile lui Tom Bombadil:

„Sunt mulți monștri în marea cea mare,
Dar niciunul nu-i mai primejdios ca el,
Bătrânul Fastitocalon cel cornos,
Al cărui neam măreț s-a stins,
Ultimul vlăstar al străvechilor țestoase-pește” [3]

Tolkien îl descrie ca fiind un monstru marin cu înfățișarea unei țestoase uriașe, care trăia în Belegaer, Marea cea Mare care desparte Pământul de Mijloc de Apusul Îndepărtat, unde se află țara valarilor. Pe carapacea dură a acestui leviatan creștea vegetație, iar pescărușii se cuibăreau, creând astfel imaginea falsă a unei insule și ispitindu-i pe marinarii istoviți să poposească pe ea. Dar nici nu apucau bieții oameni să se așeze bine, că vicleanul monstru, „rânjind” [3], se și scufunda, înecându-i pe nefericiții muritori.

Monștri marini, fie balene, fie crustacee sau țestoase de dimensiuni colosale, care posedă aspectul înșelător de insulă au apărut în mai multe bestiare și legende din Europa și Orientul Apropiat în perioada Antichității și a Evului Mediu. Emblematic în acest sens este ciclul de povestiri arabe al căror erou principal este Sinbad. În timpul primei sale călătorii, tânărul marinar din Bagdad și însoțitorii săi poposesc pe o insulă plină ochi de copaci. În clipa în care echipajul aprinde un foc însă, insula începe să se zguduie și se dovedește a fi o balenă. Sculat din lunga sa amorțeală, monstrul începe să se scufunde, iar Sinbad de abia izbutește să scape teafăr, prinzându-se de o bucată de lemn care plutea. Evenimente asemănătoare sunt descrise în Romanța lui Alexandru – o lucrare antică despre faptele și viața lui Alexandru cel Mare -, legenda Sfântului Brendan și în poemul anglo-saxon Balena.

În textul creștin Physiologus, acești monștri marini (numiți în greacă „aspidochelone” [4]) sunt interpretați ca o alegorie pentru Diavol, care îi înșală pe muritori și îi duce la pierzanie.

Neîndoielnic că toate aceste poveşti i-au servit lui drept sursă de inspirație când l-a conceput pe uriaşul Fastitocalon!

Interesant este că una dintre țestoasele-pește din neamul lui Fastitocalon aproape că a apărut în cea mai recentă ecranizare a operelor lui Tolkien, și anume Războiul Rohirrimilor! În filmul animat, protagonista, Héra, este urmărită de un olifant turbat până într-o pădure bătrână, aflată lângă hotarul de la Miazănoapte al regatului Rohan. Iar în inima acestui codru sălășluiește Pândarul din Apă. Doar că acesta nu a fost cazul dintotdeauna! La începutul proiectului, scenariștii și graficienii de la Wētā Workshop au cochetat cu ideea introducerii unui nou fel de monstru marin și au scotocit prin scrierile lui Tolkien în căutarea unui candidat promițător. Așa cum ne-a explicat Daniel Falconer în cartea dedicată ilustrațiilor conceptuale realizate pentru Războiul Rohirrimilor, poemul Fastitocalon a servit drept punct de plecare:

„Într-unul dintre poemele sale Tolkien descrie o creatură uriașă cu aspect de țestoasă marină, așa că m-am gândit că un fel de țestoasă de apă dulce nu ar fi un salt conceptual prea mare. Ar putea evoca senzația că avem de-a face cu ceva străvechi și de mult uitat, de pe timpul Primului Ev […] Gus Hunter a realizat ilustrațiile conceptuale și a făcut o treabă foarte bună, bazându-și interpretarea pe țestoasele mata mata și țestoasele aligator.” [3]

Consider că a fost o alegere mai potrivită să revină la Pândarul din Apă pentru scena din filmul final: este absolut fantastic și totodată terifiant momentul în care tentaculele verzi ca de caracatiță se încolăcesc în jurul olifantului și încep să târască pachidermul în apă. Și totuși, acest lucru nu schimbă faptul că ilustrațiile lui Gus Hunter pentru țestoasa-pește sunt foarte frumoase. Poate că într-o bună zi vom avea parte de un proiect care să utilizeze aceste idei și care să le dea viață pe marile ecrane lui Fastitocalon și neamului său!

Într-o secțiune din volumul Drumul Pierdut și alte scrieri, dedicată etimologiei cuvintelor din graiurile elfești, întâlnim termenul lingwilókë, adică «șarpe-de-mare». Relatări despre astfel de făpturi găsim în mai toate culturile.

În legendele din spațiul germanic îl întâlnim pe giganticul șarpe de mare Jörmugandr, una dintre odraslele zeului Loki și ale uriașei Angrboða, care s-a sălășluit în Marea Lumii și al cărui trup înconjoară întregul Midgard (Pământ), fiind adesea reprezentat asemenea unui uroborus. De asemenea, în lumea scandinavă circula o poveste potrivit căreia Sfântul Olaf din Norvegia ar fi înfruntat și răpus un șarpe de mare.

În Eneida, opera poetului roman Virgiliu, ni se spune că atunci când Laucon s-a împotrivit hotărârii de a aduce calul troian în interiorul cetății regelui Priam, zeii grecilor au trimis șerpi de mare care i-au ucis pe Laucon și pe fiii săi.

Alți șerpi de mare apar și în mitologiile orientale, mai cu seamă în cele semite și anatoliene. În Ciclul Baal – un text în străvechea limbă ugariteană despre Ba’al, o divinitate canaanită – este menționat Lotan care este înfrânt de zeul Hadad Ba’al. Similar, folclorul hitit din perioada Epocii Bronzului conține o confruntare între șarpele de mare  Illuyanka și Tarhanz, zeul cerului și al furtunilor. Iar în Tanakh (Biblia evreiască) apare Leviatanul, un monstru marin imens (adesea reprezentat ca un șarpe de mare sau ca o balenă) care servește drept întruchiparea haosului, și care a fost moștenit în religia creștină prin Vechiul Testament, unde este interpretat ca un simbol al Diavolului și este uneori asociat păcatului invidiei.

Chiar și în Cronicile din Narnia, seria celebrului scriitor britanic C.S. Lewis – care a fost cel mai bun prieten al lui J.R.R. Tolkien! – apare un șarpe de mare, care atacă corabia regelui Caspian, Zori-de-Zi, încolăcindu-se în jurul vasului în încercarea de a îl distruge.

Cam atât am avut să vă spun despre monștrii marini din Pământul de Mijloc. Dar nu vă faceți griji! Opera lui Tolkien abundă în personaje, ființe fantastice și locuri magnifice despre care am de gând să vă povestesc în următoarele articole!

Bibliografie

Hobbitul, RAO, 2012

Stăpânul Inelelor: Cele Două Turnuri, RAO, 2010

The Adventures of Tom Bombadil, Harper Collins, 2024

O mie şi una de nopți, Litera, 2025

Romanța lui Alexandru

Legenda Sfântului Brendan

Biblia, Editura Societății Biblice Interconfesionale din România, 2016

Physiologus

The Art of The Lord of the Rings: The War of the Rohirrim, Harper Collins, 2025

1. Citatele provin din Hobbitul, (RAO, ediția din 2012), în traducerea Irinei Horea
2. Citatele provin din Stăpânul Inelelor: Cele Două Turnuri, (RAO, ediția din 2010), în traducerea Irinei Horea
3. În cazul citatelor din The Lord of the Rings: The War of the Rohirrim: The Visual Companion, The Adventures of Tom Bombadil şi The Art of The Lord of the Rings: The War of the Rohirrim traducerea îmi aparține.
4. Physiologus