Episodul 6: Autorii bicefali

Nu, sefeurile românești născocite în colaborare, fie ele schițe, povestiri, ori romane, palpitante, sau soporifice, îndrăznețe, ori plicticoase, lăudate sau înjurate, nu sunt invenții ale zilelor noastre, nici măcar ale acestui început de mileniu. Scrisul „la patru mâini” (dacă e vorba despre tastaturi, firește, căci nu cunosc autori care să fi folosit fiecare câte două stilouri), sau mai multe, ori „la două capete” (luând în considerare tot atâtea creiere), sau mai multe, e probabil tot atât de vechi precum scrisul însuși. „La două muze”, cred însă că nu poate fi cazul…

Apropo de „două capete”, am informații încă neverificate că sintagma „autor bicefal” ar fi fost lansată cu mulți ani în urmă de legenda sefeului românesc Adrian Rogoz, fanul care și-a neglijat propriile scrieri pentru a le ajuta pe ale altora (după cum avea să-i urmeze exemplul un alt personaj dedicat fandomului, nu mai puțin faimosul Dan Merișca).

De-a lungul deceniilor de interacțiune cu fenomenul sefe și produsele sale, nu puține remarcabile, am avut prilejul de a observa rezultatele unor astfel de colaborări autohtone. Romulus Bărbulescu & George Anania („Doando”, „Ferma oamenilor de piatră”, câte și mai câte), Dan Merișca & George Ceaușu („Argonauții”, „Când zeii plâng”), Dan Merișca & Lucian Merișca („Revoltă în labirint”), George Ceaușu & Marina Nicolaev (povestirea lor, „Elegie pentru o epavă cibernetică”, splendidă grefă lirică pe o structură tehnică, aparent condamnată la sterilitate, a înhățat premiul mare la Romconul din 1984, de la Iași).

Mai spre zilele noastre, Teodora Matei & Lucian Dragoș Bogdan („Omul fluture”, „Maya”), Lucian Merișca & Cristian Hriscu („Cablat”, „Dragoste și moarte în Las Vegas”), ori Dănuț Ungureanu & Marian Truță cu ale lor „Vegetal” și „Mineral”. (Acest din urmă autor bicefal s-a lăudat și cu un al treilea volum, a cărui scriere și publicare părea iminentă, fiind chiar lansată o provocare publică pentru ghicirea titlului. Firește, nimeni n-a reușit asta și, firește, nici „Singular” n-a văzut lumina tiparului, cum plastic și lemnos totodată se exprimau înaintașii noștri.)

Îmi voi atrage cu siguranță antipatia tuturor celor pe care nu i-am inclus în lista exemplelor, impolitețe pentru care le adresez cele mai sincere scuze.

Sunt un adorator al fraților Strugațki, dar mărturisesc că (pe plan mioritic, bineînțeles) nu mă omor după autorii care încep anevoiosul drum al scrisului creativ din postura bi-, ori multicefală. Adică înainte de a-și cultiva o voce proprie, un stil propriu. Mă simt însă dator să observ că în anii aceia, când mă avântam eu însumi pe calea cu pricina, prin tabere, pe la reuniuni și cenacluri, acest… joc de societate prinsese, ba chiar făcea furori. Și trebuie să-i recunosc cel puțin meritul de a fi înlesnit apropierea de scris, schimburile de idei, în fine, o solidaritate de gașcă dedicată creației literare. Măcar la fel de interesant ca o miuță prin poienile Gurandei, ori competițiile de „halbere”, „sticlism” și „coniac canoe” de la „Cățeaua leșinată” (pre numele său adevărat „Terasa Tismana”, de lângă Casa Studenților), nu?

Ca să nu mai zic că, după desfătările scriitoricești în cuplu, ori în grup, unii dintre protagoniști s-au desprins în cariere solo (căci pofta vine mâncând, se știe) și chiar au făcut mare brânză, spre bucuria cititorilor, să le fie de bine!

Două întâmplări aș vrea să adaug acestor observații, una mai amuzantă, alta chiar deloc, căci așa a fost și va fi mereu viața de sefist, cu bune și cu rele.

Prin anii optzeci, într-o tabără „de creație”, îmi zice dis-de-dimineață Alexandru Ungureanu, unul dintre mentorii și idolii mei:

„Dănuț, hai să ne retragem vreo oră sub pomișorul de colo, cu niscaiva coli și niște pixuri, căci va fi după-amiază un concurs de proze colective și e musai să luăm primul loc.”

„Îndată, Sandule”, îi răspund omului la îndemnul căruia aș fi scris și pe scoarță de copac.

Și ne retragem, într-adevăr, sub pomișor, eu încărcat cu pixuri și coli, așteptând cu nesaț ședința noastră de lucru din care aveam de învățat lucruri minunate. Și, mai știi, poate că momentul ăsta urma să fie esențial pentru scriitorul care visam să devin. Să începem, așadar.

„Așa…” îmi zice Sandu Ungureanu gânditor. „Scrie!”

Și-am scris un ceas întreg, vreo zece coli, de mână (mâna mea), după dictare. În esență, era vorba despre tribulațiile unui personaj care descoperă, la un moment dat, că toată viața lui e un program de calculator. Pe vremea aia se umbla cu cartelele perforate care umpleau câteva cutii de pantofi. Personajul nostru trăia după comenzi gen „IF”, „GO TO” ș.a.m.d.

Dacă aș fi apucat să deschid gura măcar o dată, pentru o idee, habar n-am ce s-ar fi întâmplat. Așa, m-am ales cu un text după dictare, pe care-l găsesc mereu când îmi fac ordine printre manuscrisele antice. Cât despre concurs (și premiu), nu ne-am mai prezentat, căci Sandu a decis că povestirea trebuie rafinată. Nu era normal să ne batem joc de ea.

În fine, prin nouăzeci și cinci, sau cam așa ceva, scoate Nemira un volum colectiv bilingv, păstorit pentru partea engleză de Norman Spinrad și consoarta Nancy Lee Wood, iar pentru română de însuși maestrul Romulus Bărbulescu, personaje faimoase, care mi-au dat emoții indescriptibile. Sunt inclus cu povestirea „Dragostea la căpușe”, e tradusă în engleză, textul mă încântă, lucrurile par că merg minunat.

Apoi îl întâlnesc, nu știu cu ce ocazie, pe maestrul Romulus Bărbulescu. „Ți-am citit textul, e senzațional” îmi zice, făcându-mă fericit. „N-a avut nevoie decât de un retuș minor. Dar fii liniștit, n-o să mă trec coautor.”

Și după această glumiță pleacă.

Drept să spun, n-am avut liniște până n-am primit volumul și l-am deschis, firește, la povestirea mea. Citeam și nu-mi venea să cred. Maestrul adăugase textului nu un rând, două, ci două pagini întregi de carte, inventând niște gânduri ale unuia dintre personaje. Asta i se păruse că-i lipsește.

Mi-a fost rușine să merg la dânsul, să-l întreb cum se poate așa ceva. În schimb, m-am plâns vreo lună în stânga și-n dreapta. Nimeni nu m-a băgat în seamă și în cele din urmă mi-a trecut…