Episodul 8: Sefiștii români invadează Bulgaria

Uite c-a trecut și Romcon 47…

Nu mai știu exact când au început reuniunile noastre (trebuie să mănânce și istoricii fandomului o pâine), la câte am zis „pas”, motivat sau nu, dar aș băga mâna-n foc că tot am servit măcar vreo patruzeci. Asta cu focul să rămână totuși o metaforă, căci autorul nu se poate lipsi de un membru superior, chiar dacă uneori scrie cu picioarele.

Și fiindcă la data comiterii acestui text hălăduiesc prin Bulgaria, ia să vă povestesc cum a fost la Bulgakonul confraților noștri de la sud de Dunăre.

Era prin 2012, vara. Sau poate începutul lui septembrie. Nu pot preciza luna, dar, cum ziceam mai sus, istoricii…

Mă pomenesc cu un telefon de la Eugen Lenghel, sefist vechi, devotat și activ.

„Măi, zice, tu știi că prietenul Cristian M. Teodorescu e la marea bulgărească, în Albena, cu familia?” „Nu știu”, zic. „Da, zice, acolo e. Dar știi că bulgarii au consfătuirea lor sefe săptămâna viitoare? La Balcik?” „Nu știu nici asta”, zic iar, cam rușinat. „Da, zice Eugen, așa e. Uite ce mă gândeam. Sărim în mașina mea, dăm o fugă la Albena, îl luăm pe Cristi și ne ducem toți trei, ca o delegație a României, la Bulgakon, să le facem o surpriză plăcută!” „Plăcută? zic eu cam cu jumătate de gură. Păi nu ne-au invitat…” „Ei, asta-i bună! Tu nu te-ai bucura să apară la Romcon, uite-așa, o delegație bulgărească?”

N-am știut ce să-i mai răspund. Eu unul, mărturisesc, când aud din astea gen „uite ce mă gândeam… sărim în mașină… dăm o fugă…” odată mă dau bolnav, sustragându-mă cu abilitate. Dar atunci nu mai știu care era contextul, ori ce m-o fia apucat. Am sărit în mașină și-am dat o fugă la Balcik. Pe drum, firește, l-am săltat și pe Cristi, care deborda de entuziasm. Aventură, ce mai încolo și-ncoace…

Multe dintre detaliile drumului și ale sosirii s-au cam estompat. Cert e că Eugen s-a cazat într-un loc, Cristi avea deja domiciliu de patru stele în Albena, iar eu am găsit o cămăruță chiar la marginea nordică a Balcikului, într-un stabiliment numit „Oasis”. Drept pentru care ne-am înțeles să ne reunim, la ora potrivită, în locul unde se desfășura consfătuirea cu pricina. Știam numele străzii și numărul. Ce-i trebuia mai mult unui sefist hârșit, ca mine, obișnuit să cutreiere sisteme planetare și galaxii? Mai ales că Balcikul nu-i cine știe ce nebuloasă.

Am petrecut vreo două ore bâjbâind pe străduțe înguste, maidane și curți. Afișe? Vezi de treabă… Am încercat să întreb niște localnici. N-am primit răspunsuri inteligibile, nici prin vorbe, nici (mai ales) prin semne.

Dar în cele din urmă am reușit! Era anexa din spate a unei clădiri la prima vedere abandonate, dincolo de o pădurice încâlcită, crescută de-a valma pe fundul unei viroage ce străbătea un maidan generos. Trecusem pe-acolo de patru ori, evaluând locul cu coada ochiului și de fiecare dată îl exclusesem. Singura consolare a fost că Eugen și Cristi l-au găsit cu cinci minute mai târziu decât mine.

Uite-așa am nimerit în plin Bulgakon… 2011! Cel puțin așa anunța bannerul de pe hol. Clădirea fusese vreo cazare sindicalistă, iar „sala de festivități”, pesemne, o cantină. Vorbitorul de la prezidiu s-a întrerupt la mijlocul unei fraze și toți cei douăzeci, treizeci de participanți s-au întors să se holbeze la noi. Tăcerea de gheață mi-a dat frisoane.

„Hello, a rostit atunci Cristi Teodorescu, cu nelipsitu-i zâmbet jovial. We are from Romania!”

„We are romanian science-fiction fans” a adăugat Eugen, mândru.

Eu nu puteam îngăima nimic, străpuns de priviri. Și în fiecare dintre ele citeam aceeași întrebare, care depășea bartiera lingvistică:

„Așa, și?”

Cu chiu, cu vai, speculând cunoștințele de engleză ale unor studenți din public, i-am lămurit pe toți că suntem de la București, că facem parte din Societatea Română de Science-Fiction și Fantasy și-am profitat, chipurile, de o minivacanță, ca să cunoaștem fandomul bulgăresc.

„Dănuțe, zi și tu ceva, că ești președintele SRSFF-ului”, m-a îndemnat Cristi, împingându-mă în față.

„The president!”, a turnat și Eugen niște gaz pe foc.

Puteam să-i refuz?

M-am dus, cu picioare de gumă, lângă masa prezidiului, întrebându-mă ce-aș putea să le spun acestor oameni peste care dădusem buzna. Iar disperarea mi-a dat o idee, credeam eu, de milioane: trebuie să sparg gheața cu o glumă.

„Bună ziua și bine v-am găsit!” am început, cu engleza mea deprinsă mai mult din sutele de filme văzute (la școală, ca să știe viitorii mei biografi, am făcut doar franceza și germana). „Vă întrebați, firește, ce căutăm noi aici. Ei bine…”

Și după o pauză de suspans, am lansat ceea ce mie îmi părea în clipa aia o poantă colosală:

„Ei bine, am fost trimiși să vă spionăm și să vă manipulăm!”

Acestea fiind rostite, am așteptat hohotul general de râs. Apoi mi-am dat seama că aș putea să-l aștept până la sfârșitul vieții. Nu numai că nimeni nu schițase măcar un surâs, dar deja începuseră, perechi-perechi, să-și șușotească pe la urechi. Se confirma încă o dată că atunci când dau frâu liber talentului pot face cele mai bune glume proaste.

„It’s a joke, a joke!” au intervenit salvatori Cristi și Eugen, aproape într-un glas.

Iar eu, de colo:

„Yes, I am a joker…”

Ce s-o mai lungim? Confrații bulgari au depășit cu mărinimie momentul, și-au văzut mai departe de programul și cuvântările lor, din care ni s-a tradus câte ceva (o vorbă din trei), am admirat vreo trei standuri cu cărți, fanzine și afișe, niște lucrări grafice prinse cu scoci pe pereți…

Cam asta a fost.

A, firește, la sfârșit ne-au cinstit în grădină cu niște beri din portbagajele mașinilor, iar discuțiile au devenit mult mai relaxate și… limpezi. Cu această ocazie, am aflat de ce data de pe banner nu corespundea celei reale: o greșise firma de print, sau rămăsese de anul trecut… Nu-mi mai amintesc exact, dar istoricii o vor lămuri și pe asta.