Dansul Azrei (a doua parte)

7

Nava interstelară de clasă Spelca arată ca un ac ascuțit și, dacă te uiți la ea în spațiu, fără niciun alt punct de referință, ți s-ar părea că este mică precum un ac. Suprafața ei e lucioasă, netedă și îi lipsește orice detaliu care ar da vreun indiciu legat de dimensiunea ei. Lungă de două sute de metri și lată de cincizeci, are o capacitate de zece mii de tone. A părăsit sistemul solar Sirius propulsată de lasere. Când își întinde vela, Spelca arată întocmai ca un mic ac ce perforează un disc, o oglindă perfectă, al cărei diametru e măsurat în kilometri, iar a cărei grosime e măsurată în nanometri. Lasere din jurul stelei Sirius au propulsat-o la viteza ei de croazieră. Când s-a apropiat de sistemul Nona, și-a despăturit din nou vela ca să prindă laserele și să înceapă decelerarea, doar că bateriile de lasere din jurul stelei Nona nu sunt suficient de puternice ca să o oprească de tot. Când s-a apropiat de coroana astrului, și-a împăturit din nou vela, a redevenit un ac, lucios, fără nicio imperfecțiune, și a plonjat în atmosfera stelei ca să-și lepede ultimele procente din viteza luminii. După câteva ore petrecute tăind straturile acesteia, a ieșit într-o orbită eliptică. A vizitat mai întâi orașele orbitale din jurul planetei Nona 3. Apoi a sosit în orbita Nonei 2b, a andocat la orașul Santos e Miro, apoi Jodoturino și, în fine, la metropola Santos e Todos. La plecare, deoarece bateriile de lasere ale sistemului Nona nu sunt suficient de puternice, a trebuit să-și folosească rezervele de antimaterie ca să accelereze înspre Procyon.

Ghidul Călătorului Interstelar, despre circuitul Palladium-3

Când sunt afară, în vid, aud pompele de aer, scârțâitul încheieturilor costumului și cacofonia vocilor de pe canalul echipei. Sunt sunete intime, apropiate. În schimb, acasă, toate sunetele mi se par îndepărtate, ireale. Stăteam în pat și-mi țiuiau urechile, vecinii s-au plictisit de știri, deci au rămas doar țiuitul și bătăile din ușă. O fi Raul, dintre toți colegii, el a tras cel mai mult să mai ies din casă. Sau o fi chiar Javier. Mi-l imaginam într-un scaun cu rotile, pe hol. Bătăile s-au oprit.

Am mai așteptat o oră sau două până să ies să-mi fac cumpărături. Nu mai aveam în casă decât tărie. Am deschis ușa și Dalia aproape a căzut pe spate. Doar că nu era Dalia, ea a murit. Impostoarea stătea pe jos la ușa mea, cu o tabletă în mână.

— Ce citești? am întrebat-o.

— Despre Ciudad de los Muertos. Nu vi se pare fascinant că a fost un alt popor aici, cândva, despre care nu se știe mai nimic?

Mda, morții cu morții, m-am gândit.

— Și ce cauți aici?

— Am venit să vă spun că mi-am ales un nume! Femeia s-a ridicat și a întins cu entuziasm o mână. Eu sunt Azra Bennu Dalia-Yuval-am e Todos.

Nu i-am luat mâna.

— Mhm. Nu înțeleg, cine ești tu, de fapt?

— Nu știu.

— Nu știi?

— Adică, nu știu cine aș vrea să fiu, căci abia m-am născut.

— Bine, Azra-nou-născuta, eu mă duc la magazin. Și nu mai vorbi așa formal. E ciudat.

Azra s-a ținut după mine. Nu aveam vlagă s-o alung. La raionul cu legume a arătat către ciuperci și mi-a spus că nu-i plac, dar să nu-i spun lui Miron. Apoi, la sucuri, a arătat către diverse sticle, asta-i bună, spunea ea, asta-i ciudată, astea nu știu ce sunt. Și-a cumpărat un sirop concentrat de căpșuni, un gem și o franzelă.

N-am scăpat de ea nici în drum spre casă. Ciugulea din franzelă, fredona și se oprea din când în când să se uite la câte un gunoi, o ușă, un geam de la vreun apartament. După câțiva pași în care nu am mai auzit-o, m-am întors s-o văd pe vine, cu fața aproape de trotuar. M-am dus să văd la ce se uita.

— E un muc de țigară de la vreun bulangiu, i-am spus și am aruncat chiștocul la un coș de gunoi.

Apoi a trebuit să-i explic ce e aia o țigară. Aproape de apartament, s-a oprit iar ca să examineze un perete din care ieșeau niște fire.

— Sunt de la sistemul de recirculare a aerului, i-am spus. O fi munca de mântuială a vreunui tehnician de mentenanță aiurit sau leneș.

I-am dat să țină punga mea cu cumpărături. Am deschis panoul, am băgat firele la locul lor și am verificat cuplajele. Două erau legate prost, cât pe ce să facă scurtcircuit. Le-am refăcut cât de bine am putut fără scule și am închis panoul.

— Bine, n-o fi leneș, am continuat. Munca asta-i cruntă, ture lungi, o plată de nimic. De-asta m-am angajat la șantierul naval. Munca-i la fel de grea sau chiar și mai și, dar măcar am un salariu decent.

Am stat pe gânduri câțiva pași, apoi am întrebat-o:

— Auzi, la voi în sistemul Eridani, cine construiește navele spațiale?

— Nu știu, măi.

— Nu ziceai că te-ai născut deșteaptă? Dansatorii ăia din capul tău știu să danseze și toate cele.

— M-am trezit cu anumite cunoștințe, da, doar cât să pot să fiu funcțională. Orice altceva trebuie să învăț ca toată lumea.

Am ajuns la apartament. Am luat plasa de la Azra, în care își pusese sucul și gemul. Am oftat. Nu mai puteam s-o alung acum. Am deschis ușa.

— E cam dezordine, am început să-i spun, adică, știu că nici înainte nu țineai la… adică, poți să pui plasa acolo.

Am arătat la singurul colț din tejghea liber, lângă caserole și farfurii murdare. Am deschis geamul și am tras draperia. Am întrebat-o de unde știe ce știe.

— E un fel de pachet de informații genetice pe care-l am în mine, pus acolo chiar pentru aceste cazuri. Când corpul s-a vindecat și creierul era ca nou, a venit momentul ca acest pachet să fie deschis; atunci am apărut eu. Am simțit procesul acesta ca pe o serie nesfârșită de vise, sau cel puțin așa mă gândeam la el când tocmai m-am trezit, doar că apoi am visat vise adevărate și nu erau deloc la fel. Nu au niciun sens!

— Și în pachetul ăsta ai și limba noastră, pe care o vorbim aici în Nona.

— Ei, tu. Uite câtă importanță își dă! Limba ta e una din cele mai comune din societatea interstelară, a spus Azra și a râs cu poftă, apoi a continuat: I also speak English. Ich spreche auch Deutsch. Wǒ yě huì shuō pǔtōnghuà.

— Aha. Și-n Eridani, la voi, acolo, ce vorbiți?

M-am gândit stupefiată că, în trei ani de când o cunoșteam, nu o întrebasem niciodată pe Dalia de limba ei maternă. Azra a scos un sunet lung și melodios, ca o secvență dintr-o melodie clasică.

— Cât de greu ar fi să învăț limba ta?

— Tu n-ai corzile vocale pentru ea!

— Mai zi-mi ce mai știi, am întrebat-o și am început să spăl vase.

— Doar lucruri generale, să vorbesc, să merg, cum să mă spăl, de-astea. Acest pachet de informații a fost codificat în genele strămoșilor mei acum mult timp. De obicei, când un cuplu se decide să aibă un copil, embrionul e verificat și codul său genetic e retușat la nevoie, dar nu cred că e tocmai actualizat. Deja mi se pare că am învățat în zilele de când m-am trezit mai multe decât ce știam din acele vise. Deși, în fine, e doar un sentiment, nu cred că aș fi putut să învăț atâtea limbi în doar câteva zile. Mai știu în linii mari istoria umanității, despre începuturile diasporei în stele, știu niște fizică, ce e gravitația, artificială și naturală, ce e aia atmosferă, cât să nu mă bată vreun gând să ies în spațiu fără costum, ha ha. Dar toate informațiile acestea cu care m-am născut sunt ca dintr-un manual. Sunt sterile. Spre exemplu, știu în linii mari ce efecte au cafeaua și alcoolul, dar nu le-am simțit niciodată. Nu știu dacă-mi plac sau nu.

Mi-am amintit că Dalia învăța lucruri extraordinar de rapid. Am făcut patru ani de facultate și încă jumătate după ca să iau certificatul de tehnician de gradul trei, gradul minim pentru o poziție în șantier. Dalia îl luase în doar două luni. Și era mult mai puternică decât părea, foarte agilă, nu obosea niciodată. Nu era niciodată mahmură. Mai mereu picta în după-amiezile de după beții, când eu zăceam în pat.

— Iubeai cafeaua, beai cel puțin trei pe zi, dar detestai ceaiul. Nu-ți plăcea berea, ci cocktailurile și vinul. Ah, adică de Dalia zic.

— Atunci, cred că aș vrea să beau o cafea!

Se apropia seara, ne-am așezat la o masă a cafenelei pe care o frecventam cu Dalia. Cafeneaua era una non-stop, căci nu toată lumea din metropolă funcționa pe același fus orar. În orice moment, unii abia se trezesc, alții tocmai ies de la muncă și se pregătesc de seară, iar alții deja dorm, dacă nu au o noapte albă.

Azra fredona. Sorbea din cafea și se strâmba la fiecare gură.

— Mai spune-mi o dată numele tău, i-am cerut.

— Azra Bennu Dalia-Yuval-am e Todos, mi-a răspuns veselă.

Vocea ei era o melodie.

— Bennu, Dalia, Yuval, Am? am întrebat.

— Predecesoarele mele, pe Dalia o știi, o știai, desigur, iar Yuval a fost cea de dinaintea ei. „am” e un sufix al acestei înșiruiri. „Azra” și „Bennu” sunt numele mele, nu m-am putut decide pe unul singur, ha ha. Bennu e o pasăre dintr-un mit antic, de pe vechiul Pământ. E un simbol al renașterii. Cât despre „Azra”, doar mi-a plăcut cum sună.

— Stai. Cine-i Yuval? Cum adică cea de dinaintea Daliei?

— Nu știu, măi. Dar așa o chema, nu? Dalia Yuval-am de Inanis? „Yuval-am” înseamnă că înainte de Dalia, a fost o altă persoană și o chema Yuval. Prima din serie, cea care s-a născut natural, ca și tine.

— Nu mi-a spus asta niciodată…

Azra a tăcut un moment, stânjenită.

— Îmi pare rău dacă ți-am spus ceva ce ea n-a vrut să știi. A mai băut din cafea, s-a strâmbat. În sistemul Eridani, acest lucru cred că e destul de comun, din ce știu. Azra și-a dus un deget la tâmplă, apoi a continuat. Îmi imaginez că unele persoane au nume foarte lungi. Mă gândesc că nu se prea întâmplă accidente, ca în cazul Daliei. De fel, când cineva se decide că a trăit destul, poate să aleagă să lase un urmaș. Dalia și-a ales un nume foarte frumos, „de Inanis”. A ezitat un moment, apoi a continuat: înseamnă „din vid”, sau „din neant”.

După un moment lung de tăcere, m-a întrebat dacă numele meu are vreo însemnătate.

— Mă cheamă Maya-Teanna Haunca. „Haunca” înseamnă „stâncă”, ceea ce-i destul de potrivit, am început să-i spun și, odată ce am început, nu m-am mai putut opri. M-am născut pe lună. Mă jucam cu copii de vârsta mea, unul sau maxim doi, dar nu-mi amintesc numele niciunuia, căci nu stăteam într-un singur loc mai mult de un an. Îmi vedeam rar părinții și niciodată împreună. Tata venea târziu și ne umplea casa de regolit, nu se obosea să-și spele costumul înainte să se întoarcă din mine. Se așeza la masă, își turna whiskey și punea muzică, fără să scoată vreun cuvânt. El își bea băutura, eu dansam, el schimba melodia, de la un ritm lent la unul mai vioi sau viceversa și eu îmi schimbam pașii. Așa vorbeam noi. Mama venea și mai târziu sau nu venea deloc. Uneori treceau zile întregi fără s-o văd. Cred că aveam vreo șapte sau opt ani când m-au trimis în orbită, în metropolă, la sora lui tata, căci tușeam de când mă știam și doctorul a spus că aveam deja plămânii negri. În metropolă am schimbat particulele de regolit cu fumul de țigară. Mătușă-mea avea mereu musafiri. Abia dacă-și amintea să-mi dea de mâncare și nici nu observa dacă lipseam de la școală, așa că deseori am chiulit, căci discuțiile lor mi se păreau de o infinitate de ori mai interesante decât matematica și fizica, chiar dacă nu înțelegeam mai nimic. Rareori era casa goală, când prietenii ei se găseau cu treburi, abia atunci își aducea aminte de mine, îmi pieptăna părul și-mi zicea că-s o fată bună și cuminte, doar că niciodată nu apuca să mi-l pieptene pe tot. I se terminau țigările, mă trimitea să-i mai cumpăr, și până reveneam își găsea altă ocupație, ba chiar și un alt pachet de țigări, așa că o găseam fumând și vorbind la telefon. Când tocmai împlinisem doișpe ani, mătușa suferise un accident și de atunci n-a mai fost la fel, nu mai avea musafiri, nu mă mai recunoștea. Tata m-a luat acasă. La șaptișpe ani am plecat la facultate, tot aici, în metropolă, și am început să lucrez prin cafenele, baruri, ca tehnician de mentenanță în ultimul an de studii, apoi m-am angajat la șantier. Pe tata l-am vizitat doar de câteva ori de când am plecat la facultate. Nu mai punea muzică și, cu fiecare vizită, bea din ce în ce mai mult. Pe mama n-am mai văzut-o de când aveam vreo cincisprezece ani, nu știu unde o fi acum și nu-mi pasă. Deci, nici eu nu știu să-ți spun cum e să ai părinți. Simt că asta urma să mă întrebi, așa-i?

Azra m-a ascultat cu o privire intensă, fără să clipească, singurele ei mișcări au fost să ducă ceașca la gură. Au intrat doi bărbați și o femeie, toți purtau jumătate de costume spațiale, de la brâu în jos. Glumeau și râdeau. La o masă de lângă tejghea era o fată aplecată deasupra unei tablete, își masa tâmplele și a oftat când au plecat tehnicienii cu cafelele. Apoi a intrat alt bărbat; se clătina, a trebuit să se țină de pragul ușii. S-a așezat la o masă fără să comande nimic.

— De fapt, ceea ce urma să întreb este: oare ce gust are berea?

Și barul era deschis non-stop. Clienți la primul pahar de după muncă beau lângă cei pentru care se apropia dimineața.

Am luat două beri brune cu puținii bani pe care-i mai aveam. Încercam să nu mă mai gândesc la rate sau la grevă și să-mi alung imaginea trupului Daliei, fără cap, din infirmerie, încă vie și totuși moartă. Mi-am terminat berea când Azra încă era pe la jumătatea ei. Ce naiba fac cu fata asta? Soră geamănă cu iubita mea moartă, dar nu semăna deloc.

Îmi spunea de primele ei zile, ce a mâncat, ce a citit. A început să-mi recite istoria sistemului, să-mi zică de strămoșii mei și de ceilalți de dinainte, de orașul ăla mort. Lucruri pe care abia că mi le mai aminteam din școală, de care nu-mi păsa nici un pic. O priveam cum schița câte un zâmbet, cum îi sclipeau ochii la anumite detalii, cum își prelingea degetele pe paharul de bere și îl rotea puțin de fiecare dată înainte să-l ridice să ia o gură. Mă uitam la hainele ei, o salopetă albastră și o cămașă care îi era prea mare, aceleași haine pe care le-ar primi un pacient într-un spital.

— Îți trebuie niște haine noi, am întrerupt-o. De fapt, n-are rost să irosești bani pe haine noi, am eu o garderobă întreagă care ți-ar veni perfect.

Azra a încuviințat, fericită. Și, pentru că i-am întrerupt discursul, am tăcut amândouă un moment.

— Zi-mi de Epsilon Eridani, am rugat-o.

— Păi, se află la cam 10,5 ani-lumină de Sol și e puțin mai mică, e relativ tânără, s-a format acum mai puțin de un miliard de ani. Se mai numește și Ren. Are două planete și…

— Nu lucruri din astea. Cum erau oamenii? Cum trăiesc?

— Ei, asta nu știu. Orice societate se schimbă de la un mileniu la altul, de la o generație la următoarea. N-ar fi avut sens să mă nasc cu preconcepții legate de cultură și tradiții, ca apoi să descopăr că tot ce știu e învechit. Dar a noastră a fost prima colonie interstelară. Ne mândrim cu asta. În fine, e ciudat să mă refer la ei ca fiind „noi”, n-am văzut lumina acelei stele, n-am cunoscut pe nimeni de acolo.

Mi-am amintit că începuse festivalul de câteva zile. Numai despre asta se vorbea la celelalte mese din bar. Nava interstelară a sosit în sistemul nostru în urmă cu câteva luni, a făcut un tur al marilor orașe și de câteva zile se afla în Santos e Todos. Or mai fi oameni din Epsilon Eridani? Mi-am terminat a doua bere și i-am propus să mergem să vedem festivitățile. A încuviințat imediat.

Când m-am dus prima oară la festival, în urmă cu trei ani, ce m-a surprins cel mai mult a fost să descopăr că nava interstelară era destul de mică. Totuși, în comparație cu ea, carenele pe care le asamblam în șantiere erau niște jucării. Dana la care era andocată, de fapt, toată metropola, era o colecție de schele, pancarde, țevi, fire, antene, radiatoare, iar Spelca era ca un ac, cu suprafața perfect netedă, lucioasă. Mă întrebam cum își gestiona căldura, nu am văzut niciun radiator. De asemenea, nu avea nicio ecluză, sau așa am crezut când m-am uitat la videoclipurile cu andocarea. Suprafața ei netedă s-a topit și parcă din neant s-a format o protruzie circulară, care s-a unit cu culoarul presurizat care s-a extins din port.

Un habitat întreg de lângă port a fost acaparat de festival. Acesta era unul mai mic, cu o gravitație redusă, un habitat deschis, căci anumiți vizitatori făceau parte din popoare care au ales să se adapteze pe deplin pentru traiul în imponderabilitate și și-au pierdut abilitatea de a merge într-un câmp gravitațional.

Trenul a intrat în habitat de-a lungul axului central al cilindrului. Încă eram în imponderabilitate.

Eram înconjurate de culori, de parcă ne aflam în centrul unui caleidoscop. Azra se uita în jur fascinată, cu un zâmbet imens. Cetățenii metropolei veniseră la festival în straie de sărbătoare, rochii multicolore, cămăși stridente, paltoane lungi care sclipeau. Toate hainele erau croite atât pentru imponderabilitate, cât și pentru gravitație, căci festivalul începea la stația de tren, în imponderabilitatea din centrul habitatului, și continua către suprafață. Printre oameni erau tarabe, ecrane, afișe care făceau reclamă la concerte sau discursuri, toate legate de schele care ajutau la mobilitate în lipsa gravitației, pentru cei care nu veniseră echipați adecvat.

O femeie într-o rochie turcoaz aproape transparentă plutea pe lângă noi, cu câte o fâșie de material între brațe și picioare, un fel de membrană pe care o folosea ca pe un set de aripi. Dansa grațios, propulsându-se prin mulțime. Alții aveau haine pragmatice, mici motoare la încheieturi pentru a se deplasa. Nici eu, nici Azra nu veniserăm pregătite pentru imponderabilitate, așa că ne țineam de schele. Ne-am uitat îndelung la mulțimea copleșitoare, până când Azra a început să arate cu degetul. Mi-a arătat o figură. M-am uitat mai atent și am văzut că persoana avea ochii puțin prea mari, mâinile puțin prea lungi, picioarele puțin prea scurte. Apoi o alta, de-a dreptul străină – un trup mic, cu pielea gri, un cap în formă triunghiulară, care în loc de picioare avea încă un set de mâini. Era prea multă hărmălaie, lumini, zgomote. Mi s-a făcut rău, i-am propus Azrei să coborâm la suprafață, la gravitație. A încuviințat. Ne-am mișcat lent prin mulțime, către lifturi.

Azra se uita fascinată la fiecare trecător, nu neapărat la străinii modificați genetic, ci la cei cu hainele stridente. Am ajuns la suprafață, ne-am luat câte o bere și ne-am plimbat printre tarabe. Azra s-a uitat lung la o femeie cu părul creț, voluminos, de un roșu aprins, și și-a trecut mâna prin propriul păr, încă scurt. Am văzut o persoană înaltă de aproape trei metri, iar când s-a apropiat, i-am văzut fața lucioasă și mâinile subțiri din metal. Era un robot. M-am întrebat câți dintre ceilalți trecători erau și ei străini, veniți din jurul altor stele.

M-am oprit la o tarabă în spatele căreia, pe niște scaune ciudate, stăteau doi din acei oameni cu un set extra de mâini în loc de picioare. Aveau ochii mari, negri, nu puteam să discern nicio emoție. Pe mese, în fața lor, aveau dispozitive a căror utilitate nu o puteam deduce. Am ridicat o bilă care, nefiind mai mare decât unghia mea, era foarte grea. Am auzit o voce robotică, venind dintr-o cutie. Un om cu patru mâini îmi vorbea printr-un traducător.

— Grijă. Obiect fragil.

— Ce e?

— Baterie. Capacitate: 100 Megawați-oră.

Am fluierat apreciativ și am pus bila, cu grijă, la loc.

— La naiba, e antimaterie?

— Nu! Barbar! Oglinzi perfecte. Lumină captivă.

Apoi mi-a întins o tabletă. Pe ea era un preț în valuta noastră. Cu acea sumă aș fi putut să-mi cumpăr zece apartamente.

Omul cu patru mâini a mai spus ceva în limba lui. Cutia nu l-a mai tradus. Azra a surâs, i-a spus ceva scurt în aceeași limbă. Am întrebat-o pe Azra ce i-a spus.

— Ei, nimic. Siriusienii sunt niște nesimțiți uneori.

— Zău?

— Da, sau o fi doar ăsta. Nu-i ca și cum am cunoscut altul.

Am continuat să ne plimbăm, ne-am mai luat câte o bere. Mergeam umăr la umăr și, în încercarea de a ne croi loc prin mulțimea deasă, o luam pe Azra de mână, iar ea mi-o strângea, bucuroasă că își poate arunca privirea în toate direcțiile în timp ce înaintam. Ne-am oprit pe o bancă. Stăteam lipite, de parcă ne protejam reciproc de zarva mulțimii. Continuam să ne ținem de mână.

Azra îmi mai arăta ceea ce-i atrăgea atenția. Nu vreunul dintre puținii străini care se perindau prin festival, ci mai degrabă îi atrăgeau atenția acele persoane îmbrăcate extravagant, aproape exclusiv femei. Avea o sclipire în ochi care i se diminua din când în când numai când își cobora privirea spre propriile haine. Supărarea îi trecea rapid, chipul i se înviora. Mă mai privea în ochi, zâmbind. Era foarte frumoasă, caldă, gingașă.

— Haide să îți facem rost de haine mai de sărbătoare, vrei? Mergem la mine să-ți alegi ceva?

A încuviințat imediat. În trenul spre habitatul meu am început să am dubii. Ce fac cu femeia asta, copila asta în corp de adult? Nu ar fi mai bine să o las în pace? Deși, fac ceva greșit? Doar îi ofer niște haine care sunt, în fond, ale ei. Oricum nu le mai folosește altcineva.

Încercam să-mi amintesc ce băutură mai am acasă, căci simțeam nevoia de încă câteva pahare.

8

Pe vechiul Pământ, când o societate colapsează, viața, în genere, merge mai departe. Când a căzut imperiul roman? A fost în anul 476 AD? Sau în 1453 AD, când Constantinopolul a fost cucerit de Otomani? Unii spun că imperiul roman nu a căzut niciodată. Oricum, oamenii de rând care au trăit în acele perioade au continuat să-și trăiască viața, să aibă copii, să facă parte dintr-o societate, fie ea divizată, în continuă schimbare. La fel de dezbătut e anul în care Statele Unite ale Americii au căzut cândva spre sfârșitul secolului 21. Mulți au părăsit America de Nord în acea perioadă, emigrând în America Latină sau în Europa, dar continentul a rămas populat. Oamenii și-au continuat viața. Există o osmoză, populația societății prăbușite se împrăștie în cele vecine. Situația se schimbă când vine vorba de colapsurile societăților interstelare. Când aerul și gravitația depind de buna funcționare a societății, colapsurile sunt catastrofale. Iar când o societate se află singură în jurul unei stele, când cei mai apropiați vecini sunt la ani-lumină distanță, colapsurile înseamnă exterminare.

Extract din eseul final pentru cursul de antropologie, anul 1, Facultatea Tehnică, Santos e Todos

Am intrat în apartamentul ei și m-a izbit aerul înăbușitor, mirosul concentrat al Mayei. Am văzut plasa de pe tejgheaua plină de vase murdare, mi-am amintit de sucul roșu pe care mi-l cumpărasem, am luat o gură în timp ce Maya a deschis geamul. Sucul era vâscos, cu un gust puternic și amar care mi-a rămas pe limbă și pe gât. Maya a intrat în bucătărie, a scos o sticlă dintr-un dulap și m-a luat de mână, m-a dus în dormitor. Patul era nefăcut. Pe el erau aruncate teancuri de haine. Într-un colț era un șevalet întors cu fața spre perete.

Maya a turnat din sticlă în două pahare și mi-a înmânat unul. Este gin, mi-a spus ea. Am gustat. M-a ars pe gât. Alcoolul s-a amestecat cu gustul sucului. Maya a pus muzică și mi-a vorbit despre artiștii ei preferați, de trupe locale și de muzică antică, de pe vechiul Pământ. Nu înțelegeam multe, cutare e foarte bun și cutare e foarte bun și melodia asta a revoluționat genul ei și melodia aialaltă a fost inovatoare. M-am așezat pe un colț de pat și doar am ascultat-o. Îmi făcea multă plăcere s-o ascult, nici nu conta despre ce vorbea. De la muzică a trecut subit la haine, mi-a arătat cămăși, pantaloni, pulovere. Hainele predecesoarei mele.

Am ales un pulover larg cu carouri verzi și portocalii.

Te las să-l probezi, mi-a spus Maya și s-a dus înspre ușă, dar i-am zis să stea, nu știu de ce, mă simțeam fericită și mi se părea nepotrivit să mă lase singură. Îmi aminteam acele realizări din prima mea zi. A fi dezbrăcată față de cineva e ceva special. Da, special și frumos. Am mai luat o gură din pahar, m-a încălzit și mai mult.

M-am întors înspre pat, cu spatele la Maya. Am dat jos cămașa albastră de la consulat și, după un moment de ezitare, am dat jos și sutienul. Am aruncat o privire înspre Maya; stătea rezemată de tocul ușii și rânjea. Am pus puloverul, am simțit materialul fin, moale, pe piele. Simțeam că încep să transpir. Apoi am trecut prin teancul cu pantaloni, am ales o pereche și i-am pus pe mine. Maya a luat hainele de la consulat, le-a făcut ghem și le-a aruncat într-un colț al camerei. Apoi a dat pe gât ginul din pahar. Am făcut o piruetă, Maya a schimbat melodia cu una ritmică, m-a luat de mâini și am dansat. Mâinile ei pe talia mea, pe puloverul fin, mi-au ghidat mișcările timp de câteva melodii, până când au ajuns sub pulover, pe piele. Mi-a zis că sunt fierbinte, într-un ton cald, plăcut. Atingerile ei mă speriau, dar nu voiam să se oprească. După alte câteva melodii, m-a sărutat.

Maya s-a îndepărtat, parcă stânjenită. I-am zâmbit, apoi m-am întors spre teancul de haine. Am ales o cămașă. Am dat jos puloverul, Maya nu s-a mai retras către tocul ușii, a rămas lângă mine și m-a privit în timp ce-mi puneam cămașa, doar că nu am apucat să închei nasturii. M-a îmbrățișat subit și m-a împins spre pat. A ezitat un moment, a mai luat o gură de gin direct din sticlă. Nu știam dacă ar trebui să mă ridic sau să aștept. Până la urmă Maya s-a urcat pe pat, peste mine, cu mișcări lente. I-am simțit buzele pe ale mele, apoi pe gât, pe clavicule, pe sâni, pe talie. Mi-a tras pantalonii de pe mine. Continua să mă sărute cu lăcomie. Din visele pe care le-am avut înainte să apar, știam că buzele Mayei trasau curbe pe vulve și, ah, acolo era, deci, clitorisul. Ce extaz, ce senzație îmi aducea limba Mayei! Mâinile au început să-mi tremure, picioarele la fel. Mi-am dat seama că îi strângeam capul între coapse, am încercat să mă relaxez, să nu o sufoc, dar mușchii nu mă mai ascultau. Abia mai puteam gândi, îmi simțeam mintea acoperită de ceață. Am închis ochii. Cred că am scos niște sunete. La un moment dat, nu știu după cât timp, săruturile Mayei au urcat pe abdomen, sâni, buze. S-a dezbrăcat și ea, m-a luat iar în brațe și dintr-o mișcare ne-am rotit, eu am ajuns deasupra ei, așa că am încercat să reproduc traseul de săruturi, buze, gât, clavicule, până am ajuns la coapsele ei. Încă simțeam sucul amar în gură, cât și arsura de la gin, iar acum mai era încă un gust pentru care nu aveam niciun nume, unul straniu. Am încercat să imit mișcările limbii așa cum le simțisem mai devreme. Acel gust a persistat, combinat acum cu un alt miros, nou. Aveam impresia că am să vomit. Probabil băusem prea mult, știam ce efecte poate să aibă alcoolul. M-am oprit. Maya a oftat și m-a mai ținut o vreme în brațe.

— Cei o mie de dansatori din căpuțul tău, a început Maya să-mi zică. Crezi, oare, că n-au fost chiar toți înlocuiți?

N-am știut ce să-i răspund. Maya s-a ridicat din pat, încă dezbrăcată. Și-a mai turnat gin. A schimbat câteva melodii. Eu am pus pe mine puloverul în carouri. Deodată mi s-a făcut frig. N-am apucat să îmbrac și pantalonii, Maya m-a luat de mână, m-a ridicat și m-a tras înspre colțul cu șevaletul. L-a întors. Am văzut o pânză jumătate albă, cealaltă era ocupată de forme colorate care nu-mi spuneau nimic, în care nu găseam nicio logică. Maya m-a îndemnat să mă apropii, să mă așez pe taburet, deși nu voiam. Nu purtam nici măcar chiloți. Doar că ea a insistat, așa că m-am așezat. Mi-a pus în mână o pensulă, a tras mai aproape o placă plină de culori întărite și de tuburi. Nu știam ce ar fi trebuit să fac, deși vedeam că Maya aștepta ceva, nu știam ce. M-a apucat de încheietura mâinii în care aveam pensula. A desfăcut un tub și a stors o picătură, apoi a făcut un gest către pânză, așa că am pus pensula pe un colț încă alb, am tras câteva linii, anapoda, n-aveau niciun sens cu formele de pe tablou.

Maya s-a îndepărtat. Muzica s-a oprit. Am văzut că a început să plângă. Nu știam ce să fac. M-am apropiat, am luat-o în brațe, doar că ea s-a rupt din îmbrățișare, a aruncat mormanul de haine de pe pat pe jos, a închis lumina, m-a luat de mână. Ne-am întins amândouă pe pat, în întuneric, îmbrățișate. Maya ne-a acoperit cu plapuma.

— Îmi pare rău, mi-a spus. Am băut prea mult. Îmi pare rău.

După ceva timp, nu știu cât, ritmul respirației Mayei s-a schimbat. A început să sforăie. Eu nu am reușit să adorm.

De dimineață, Maya m-a condus la stația de tren, în tăcere.

9

Destinatar: Consulatul Republicii Nona.

Conform articolului 3 al contractului de aderare la circuitul trans stelar Palladium-3, sistemele solare participante sunt nevoite să implementeze sistemul de decelerare/accelerare pe bază de lasere pentru continuarea includerii lor în itinerariu.

Conform ultimului raport trimis de Consulatul Republicii Nona, primit în data de 14905 (calendarul standard interstelar), sistemul de decelerare/accelerare este la capacitatea de 9% din cea specificată în contractul de aderare la circuitul Palladium-3.

Rugăm implementarea sistemului de decelerare/accelerare cu capacitate de 100%, plus o marjă de 10%, definite în contractului de aderare. Termenul limită: 15011.

Data recepționării: 14911.

Până la urmă am răspuns la îndemnul colegilor și ne-am văzut în barul Pionierul.

— Vă zic sincer, spunea Javier. Mă înspăimânta femeia aia. N-am mai văzut ființă mai puternică, mai ageră, mai isteață. De ce a ales să-și piardă zilele în șantier e unul din marile mistere ale universului. Dar să-ți spun și ție, Maya, de ultimul ei moment.

Vocea lui Javier s-a domolit și nu cred că această schimbare a avut de-a face cu accidentul, ci mai degrabă cu eliberarea din responsabilitate.

— Duceam sistemul de răcire înspre reactor, deși putea să stea la fel de bine în hală cât ținea greva, ce naiba, dar regulile-s reguli, am pus reactorul, deci nu puteam să-l lăsăm fără sistem de răcire, fir-ar ele de reguli, și nici nu mai erau alții în tură după noi cărora să le pasăm munca. Era ultimul lucru de pe listă.

Javier a luat o gură din whiskey și s-a uitat în gol un moment înainte să continue:

— Eram obosit. Naiba, cu toții eram obosiți. Am lăsat-o pe Dalia să conducă, că doar știa ce face. Nu-i așa că știa ce face? Că era mai isteață decât noi toți? Cum știți, la mutarea obiectelor de peste o sută de tone, regulamentul dictează să fie cel puțin cinci puncte de susținere. Vedeam frânghiile, sau, în fine, vedeam trei dintre ele, tensionate, da, dar marfa se mișca și, mna, abia așteptam să terminăm cu totul. Atunci s-a întâmplat nenorocirea. Dintr-o dată mi-am dat seama că se rupseseră frânghiile din partea opusă. Cum cele de pe partea mea erau tensionate, sistemul de răcire a început să vină înspre mine, lent. Obosit cum eram, sau, în fine, s-o zic drept, tâmpit, singurul meu gând a fost că pot să-l opresc. Așa că nu m-am dat la o parte, ci mi-am pus o mână pe o grindă și pe cealaltă am întins-o să întâmpin tubul. Am văzut-o pe Dalia cu colțul ochiului cum l-a tras pe Raul din calea tubului și tot nu mi-au venit mințile la cap. Apoi m-a apucat și pe mine de picioare, m-a aruncat într-o parte. M-ar fi strivit de tot, n-ar fi rămas din mine decât piure… Și ce a rămas din ea, of… Picioarele mele și casca ei erau cam în același loc, între ciocan și nicovală.

S-a lăsat liniște la masă. Raul a ascultat istorisirea cu capul plecat, îi curgeau lacrimi. Toți sorbeam din băuturi și ne evitam privirile. Treptat, am continuat discuțiile. Bătrânul Javier, văduv, avea de gând să-și vândă micul apartament de lângă port și să-și ia un colț de spațiu undeva între habitate, în imponderabilitate, unde lipsa picioarelor nu-l incomoda, să-și facă o fermă și o distilerie. Fiica lui Raul urma să înceapă școala și nu știa dacă s-o trimită la una bună din alt habitat, sau la cea mai apropiată. Cât despre mine, mă gândeam și eu să mă mut. Mi-a luat multe beri și un shot să-mi fac curaj să le vorbesc despre asta. Să le spun cum apartamentul se transformase de mult din „al meu” în „al nostru”. Încă avea mirosul ei. Pereții din baie erau pictați de ea. Toate cearceafurile, farfuriile, le-am luat împreună cu ea. N-aș fi fost niciodată în stare să-i mut șevaletul din dormitor sau să-l strâng, în niciun caz să-l arunc.

După încă câteva beri, le-am mai spus:

— Zilele astea le-am petrecut cu o stafie.

Mă priveau nedumeriți, așa că m-am gândit să-i întreb:

— Voi credeți în reîncarnare?

Cred că eram destul de incoerentă sau, oricum, mă bâlbâiam și mă repetam în timp ce le povesteam despre întâlnirea cu Azra, urmașa și sora geamănă a Daliei. Femeia-copil savantă. Cât de frumoasă e, știau și ei, căci doar le-am zis că era leit Dalia. Le-am spus și de inocența ei. Un spirit jovial, chiar ar fi fost păcat să se risipească în sistemul ăsta prăpădit. A fost corect să-i spun să plece, s-o alung, i-am întrebat, nu a fost just ceea ce am făcut? Am văzut riscul că s-ar fi atașat de mine și, făcând asta, ar fi decăzut pentru totdeauna în mediocritate. În fine, poate nu pentru totdeauna, că eu mă voi ramoli, voi îmbătrâni și voi muri, iar ea încă o să fie tânără. Știți că ei nu îmbătrânesc? i-am întrebat.

Deși eram cu toții beți și obosiți, am tras de noi să mai luăm încă un rând, apoi încă un rând, căci în două zile vacanța se termina. Negocierile dintre sindicat și guvern au ajuns la o concluzie, urma să primim o mărire de treizeci la sută în următorii cinci ani. Nici că-mi păsa. Cochetam deja cu ideea de a vinde apartamentul, dar în seara aia m-am decis. Nu-mi mai păsa de rate, nu-mi mai păsa de bani.

În zilele de după încheierea grevei, am dormit în căminele muncitorești din șantier. Tot primeam mesaje de la Azra, pe care nici nu le mai citeam. Mi-a scris și consulul, nici nu m-am uitat la mesaj. Nu puteam să revin acolo, să văd chipul Daliei purtând o expresie străină. Așa era mai bine pentru amândouă.

Într-un final, festivitățile vizitei s-au terminat și nava interstelară și-a continuat turul. Am privit-o cum a devenit pentru câteva zile un nou soare pe cer, în timp ce accelera înspre altă stea. Azra probabil visa visele ei stranii, în somnul ei adânc care avea să țină ani de zile, și când s-ar fi trezit din nou ar fi văzut o nouă lume. Trebuie să fi plecat, da, dacă până și eu am înțeles că locul ei nu e aici, ea sigur s-a prins, căci, până la urmă, era la fel de isteață ca Dalia.

Totuși, poate n-a plecat. Aș fi putut să-l întreb pe consul, el sigur știa, dar nu vedeam rostul. Poate a rămas, dintr-un motiv sau altul care mi-ar fi la fel de obscur ca motivul pentru care Dalia și-a părăsit patria și a ales să se stabilească aici. Doar că n-a plecat din Epsilon Eridani, sau așa mi-a spus Azra. Fusese o altă femeie, această Yuval, care și-a încheiat viața ca să apară Dalia mea. Dalia de Inanis, cea născută în vid.

Poate că Azra nu a plecat, poate ne vom întâlni cândva întâmplător într-o cafenea sau prin vreun bar, când n-or să mai fie toate treburile acestea proaspete, când n-o să mă doară atât de mult s-o văd și o să putem iarăși să stăm la o vorbă, să ne cunoaștem cu adevărat, să cunosc femeia care a ajuns. Mi-ar face plăcere, cândva.

10

Am reușit să ies din hibernare cât încă suntem pe drum. Ne apropiem de Luyten. Nu știu exact cât mai avem. Nu am putut ști precis, cu trezirea mea din hibernare. Sunt în imponderabilitate, deci presupun că decelerația s-a încheiat. În câteva zile vei ajunge. Of, sper că vei înțelege ce scriu eu aici. Sunt în beznă, nu văd ce scriu. Am reușit să păcălesc capsula de stază să-mi dea spațiu ca să respir, dar nu vreau să risc să pornesc și luminile. Te vei trezi și tu în beznă, constrânsă de capsula de hibernare. Sper să nu stai mai mult de câteva zile aici. Probabil că te vei întreba de ce am ales să mor și de ce în acest mod. Chiar dacă aș încerca să-ți spun, nu ai înțelege. Ca să poți să mă înțelegi, ar fi trebuit să trăiești și tu în acea societate perfidă de unde venim, iar tocmai asta încerc să evit. Un singur lucru vreau să-ți spun, urmașa mea. Nu sta mai mult de un secol în acest sistem solar. Nona e în declin. Acest lucru e evident, doar că cei din jurul acestei stele refuză să creadă. Sunt prizonierii unui sistem economic care nu încurajează gândirea colectivă, ci doar profitul pe termen scurt. Oricum, abia nepoții lor vor fi cei care vor începe să sufere. Într-un secol și ceva o să treacă ultima navă interstelară pe aici. În încă două sau poate trei, Luyten o să devină iar un sistem fantomă.

A ta predecesoare, Yuval.

Camera mea din consulat are pereții albaștri, e o culoară spălăcită, urâtă.

De câteva nopți am același coșmar. Sunt în spațiu, în vid, printre schele de metal, dezbrăcată. Sunt înconjurată de costume spațiale inerte, nu văd pe nimeni prin vizoarele căștilor. Văd o formă amorfă care se apropie de mine, nu înțeleg ce e. Nu pot să mă mișc, să mă dau la o parte. Mă trezesc când forma ajunge la mine.

Stau dezbrăcată în pat. Am aruncat cuvertura pe jos, am încercat să-i dau forma pe care o văd în vis, doar că o uit după ce mă trezesc. Îmi e frig. M-am învelit cu puloverul în carouri verzi și portocalii. Pantalonii sunt un ghem între picioare. Doar hainele astea două le-am luat de la Maya. I-am scris, am sunat-o, i-am tot bătut la ușă, dar n-am mai auzit nimic de la ea.

Țin la piept un dispozitiv din metal rece. A fost ușor să-l obțin. Scopul lui e să livreze un șoc electric pentru a reporni inima, în caz de urgențe. A fost ușor să dezactivez măsurile de siguranță.

E un dans stricat cel din capul meu. Dansatorii sunt bolnavi. Se ceartă. Pașii lor sunt stângaci, se calcă unul pe altul. Ce dans mai e ăsta? Ce spectatori ar vrea să-l vadă așa cum e, fără ritm, haotic, urât? Foarte urât. Nu mai e nicio speranță pentru ei. Spectacolul nu poate fi salvat. Începuse promițător, căci ce început nu e promițător? Dar n-au găsit un ritm echilibrat. E unic, da, orice dans e unic. Merită salvat doar pentru că e unic? Și tumorile sunt unice, cea care ucide din pancreas nu seamănă deloc cu cea care ucide din limfă și niciuna nu are vreo asemănare cu cea care ucide din creier. Sunt toate unice și trebuie distruse.

Am făcut ceva prostesc acum câteva zile. M-am trezit, m-am spălat, nu m-am îmbrăcat. L-am așteptat pe Miron. „A fi dezbrăcată de față cu altcineva e ceva special”. Mă gândeam că Maya nu a fost persoana potrivită, încă o jelea pe Dalia, nu mă vedea pe mine. Oricum, nu ea mi-a fost alături din momentul când m-am trezit. Așa că îl așteptam pe Miron. A deschis ușa. A încremenit când m-a văzut. Mai întâi a dat în spate, să închidă ușa, apoi s-a răzgândit. S-a repezit la pat, a luat plapuma și a aruncat-o pe mine. Eram atât de surprinsă, aproape am căzut. Am avut o discuție după aceea. În zilele care au urmat, au tot intervenit treburi urgente în viața lui Miron, abia dacă a mai trecut pe la mine.

Of, dansatorii din capul meu sunt stricați. Trebuie un spectacol nou. La revedere dansatorilor, ați avut șansa voastră! Să vină următorii. Nu mai ocupați sala degeaba. Nu meritați nici măcar mocasinii din picioare.

Miron o să înțeleagă. O să o ajute pe urmașa mea, așa cum a încercat să mă ajute pe mine să-mi găsesc ritmul. Poate acum o să se descurce mai bine. Urmașa mea n-o s-o știe pe Maya, nu va fi simțit atingerile ei, buzele ei, n-o să-i cunoască mirosul.

Pun dispozitivul la tâmplă și după ce-l activez, o să fie bine. Nu o să mai fiu eu, o să fie altcineva, deci o să fie bine.

Epilog

Femeia a deschis ochii pentru prima oară în viața ei și nu a văzut nimic.

S-a trezit agitată dintr-o serie de coșmaruri care nu-i aparțineau. Din acestea, știa anumite lucruri. Precum că ar fi trebuit să vadă și să se poată mișca. A încercat să-și miște capul, în stânga, în dreapta, degeaba, era ținut fix de niște bureți. Mâinile și picioarele sale la fel, mușchii se încordau, de asta era sigură, doar că se afla într-un mulaj care nu-i dădea niciun grad de libertate. Așadar, probabil că și ochii săi funcționau, doar că nu aveau ce să vadă. I-a închis. S-a concentrat pe ceea ce simțea. La încheieturi simțea o apăsare, o durere care creștea la fiecare încercare de a se mișca. Și în jurul capului simțea înțepături.

Nu așa ar fi trebuit să se trezească. Procesul prin care a trecut îl știa bine. Înainte, corpul ei aparținea altei persoane. Ea nu mai exista, mintea a fost ștearsă și în locul ei a pornit alta. Ea. Intuia că era o ea, deși nu putea fi, încă, sigură.

Antebrațele continuau să doară. Pe spate a început să simtă furnicături și și-a dat seama că transpira. Gâtul îi era uscat și, în scurt timp, a devenit conștientă de altă senzație, care începea undeva deasupra pieptului și continua către stomac. Îi era foame. Îi era frică.

Nu avea noțiunea timpului. A numărat bătăile inimii, căci le simțea în tâmple și în piept, dar nu o ajutau. În lipsa stimulilor externi, s-a uitat în interior, la informațiile dobândite în coșmarurile de dinainte să se trezească pentru prima oară. Știa să vorbească multe limbi. A dat glas câtorva cuvinte, aleatoare, și a ascultat sunetul înfundat. Și-a amintit de anumite cuvinte care puteau fi folosite ca metronom, un mississippi, doi mississippi. A ajuns la câteva zeci de mii, până s-a plictisit. Foamea și setea erau constante. Din pachetul de informații cu care se născuse, știa că poate supraviețui săptămâni fără mâncare, dar doar câteva zile fără apă. Nu o ajuta faptul că transpira. Apoi și-a amintit și de celelalte nevoi fiziologice. Nu credea că avea ce da afară, dar la un moment dat aceste nevoi s-au manifestat și au crescut în intensitate până când s-a dat bătută și s-a eliberat. Se aștepta să-și simtă urina împrăștiată pe picioare, dar un mecanism o ținea curată. Nici transpirația nu se acumula pe piele. A început să măsoare timpul în numărul de urinări.

Durerea de la încheieturi trecea dacă nu se mișca. Nu putea să stea mult timp nemișcată. Din când în când, o apucau spasme. Nu o făcea conștient și, odată ce începea, se zbătea în cușca ei până când obosea.

Știa ce era gravitația, cea naturală, efectul curburii spațiului cauzată de concentrații mari de materie și energie, știa că accelerația nu poate fi distinsă de gravitație, cât și ce este gravitația artificială, simulată prin centrifugă. Nu simțea niciun efect din acestea. Se afla în imponderabilitate.

Din când în când, dormea. Adesea nu-și dădea seama când adoarme și nici când se trezește. Coșmarurile nu erau diferite de gândurile pe care le avea trează. Nu știa nimic decât cușca ei în beznă, așa că tot ceea ce visa era acest purgatoriu.

Nu și-a dat seama când a început să observe prima schimbare. După unul din episoadele de convulsie, a început să-și simtă spatele cum se afunda foarte puțin în burete, abia perceptibil. Mai întâi a crezut că își pierduse simțul tactil. Apoi s-a convins că ceea ce simțea era real, căci începea să se afunde din ce în ce mai mult. Pentru prima oară în viața ei, simțea gravitație. Doar că aceasta era încă foarte slabă, deși creștea treptat de-a lungul ciclilor de timp.

Deodată, după câteva sute de unități de timp date de vezică, a constatat că se afla iar în imponderabilitate. Atunci a simțit pentru prima oară sentimentul de dor.

Își ocupa timpul vorbind. Doar că nu avea ce să-și spună, așa că dădea glas la cuvinte aleatoare dintr-o limbă sau alta. When I was a little old man, der Hund biss mir in die Unterlippe, așa că nu am mai băut din cafea, lián píjiǔ dōu bùshì, mais j’ai décidé que je ne voulais plus rien, and when I died, alles war gut. Uneori găsea înșiruiri de cuvinte cu o sonoritate plăcută, acelea erau momentele bune, când inima îi bătea mai lent, când convulsiile veneau mai rar. Era în mijlocul unui astfel de joc când a simțit gravitația revenind.

Nu a fost creșterea treptată, imperceptabilă, de dinainte. Femeia a fost zdruncinată în coșciugul ei. Accelerația creștea rapid. În scurt timp a depășit apogeul precedent și încă creștea. Bucățile solide dintre scalp și burete au început să i se înfigă în piele. Încerca să-și țină capul ridicat, dar nici asta nu mai putea. Accelerația a durat mult. Câteodată se oprea, femeia își simțea corpul sărind, iar în următorul moment se afunda iar în burete și durerea revenea de două ori mai puternică.

Viața femeii de până atunci fusese împărțită în trei epoci. Prima, de când se trezise, epoca de imponderabilitate care a durat sute de unități de timp. Apoi a doua, accelerația blândă, abia perceptibilă, care a durat iarăși sute de unități de timp. Această ultimă epocă, cea a accelerației brutale, deși abia începuse de câteva unități de timp, se simțea de o infinitate de ori mai lungă. Era împinsă în bureți. Aceștia deveniseră precum cimentul. Dar durerea cea mai mare venea din jurul scalpului.

Îi era dor de senzația de foame. Îi era dor de momentele când era posedată de spasme cât și de eliberarea pe care o simțea când se terminau. Acum, tot ceea ce cunoștea era o altă treaptă de durere. Deci, așa e viața, se gândea ea, te naști într-un iad care pare insuportabil, până când treci la următorul, iar precedentul pare un paradis.

După cine știe câte unități de timp, accelerația a început să se domolească. Când se afla iarăși în imponderabilitate, stătea încordată, căci știa că putea să reînceapă oricând, că momentele de respiro erau înșelătoare.

A rămas în imponderabilitate. După un timp, a venit al doilea eveniment din viața ei. Bureții au început să se retragă. Pentru prima oară, a putut să-și miște capul, mâinile, picioarele. Apoi a început să vadă și s-a gândit: așadar, acesta este următorul iad.

Bezna a fost alungată de o sclipire puternică. Lumina i se înfingea în ochi, de parcă se uita la un astru de aproape. Și-a închis ochii, dar lumina penetra prin pleoape. La fel ca și accelerația de dinainte, aceasta tot creștea în intensitate. O parte rațională din mintea ei îi spunea că, de fapt, lumina trebuie să fie una domoală și doar crește, treptat, spre un nivel normal. Dar pentru ochii ei obișnuiți cu întunericul total, cea mai mică lumină era chinuitoare.

Voia beznă, să revină dulcele întuneric. Doar că, și prin pleoape, lumina slabă își lăsa amprenta. O durea cumplit capul. Deschidea ochii și, în gradientul de lumină, distingea forme. Dar femeia nu avea conceptul de forme. Petrecuse atât de mult timp, epoci întregi, doar cu simțul tactil și, uneori, cel auditiv, când își auzea propriile cuvinte, încât modul ei de gândire nu permitea nici măcar ideea de forme. Știa definiția termenului, la fel cum știa ce era aia gravitație. Știa cuvântul „pătrat”, „cub”, „cerc”, doar că erau termeni abstracți, etichete goale, fără sens. A stat în acest chin câteva unități de timp, lumina creștea foarte lent în intensitate, iar tot ceea ce vedea femeia erau gradienți lipsiți de sens. Îi era dor de epoca accelerației, când tot ce cunoștea era durerea tactilă.

Putea să-și miște mâna acum și o ținea peste ochi. Din când în când îi mai deschidea, se uita la degete și le mișca. Doar că mișcările pe care le făcea nu aveau nicio legătură cu schimbările de lumină pe care le vedea. Știa ce era aia o unghie, dar nu știa să distingă o unghie de un deget, un burete sau de un coșciug. Până când, deodată, a reușit. Aici e un deget, sau două, sau trei. Antebrațul. S-a pipăit la încheietură, în locul unde durea când se mișca. În fiecare era înfipt câte un tub. Se născuse cu noțiunea de haine și, a presupus ea, nu purta niciuna, căci când își ridica capul și se privea, vedea că abdomenul, picioarele și mâinile aveau aceeași culoare, culoarea pielii, și s-a convins că ceea ce vedea era corpul ei doar după ce și-a mișcat, pe rând, fiecare parte din corp pe fundalul gri al coșciugului. Era dezbrăcată. Avea doar un scutec la brâu, din care ieșea un tub gros conectat de un perete.

La un moment dat, când examina de aproape tubul care îi ieșea din mâna stângă, a simțit o furnicătură. Tubul s-a retras, iar la capătul său era un ac ce i-a ieșit din venă. Rana s-a închis în câteva clipe. Apoi și scutecul a început să se desprindă din jurul brâului, tubul s-a retras. A rămas goală în coșciugul ei. S-a gândit că, la următoarea incrementare a calendarului ei intern, avea să se murdărească. N-o mai dureau încheieturile, doar capul. Și-a dus mâinile la cap, a pipăit fruntea, tâmplele, ceafa și a descoperit că încă purta ceva. A smuls din scalp bucățile solide care i se înfipseseră în piele în timpul accelerației.

Era o plasă în formă de căciulă. S-a uitat mult timp la ea până să înceapă să distingă formele ei, o grilă de bile metalice conectate de fire subțiri. În timp ce o studia, a făcut o descoperire. Chiar pe peretele din fața ei se afla un pătrat deschis la culoare, acoperit de forme negre. Un bilet. Precum știa să vorbească, știa deja și să citească. Doar că a trebuit mai întâi să coreleze literele cu formele pe care le vedea.

„Încerc să mă conving că nu-ți datorez nimic, deși prin lașitatea mea te vei naște tu, urmașa mea…”, începea biletul.

Așa a aflat femeia că precedenta ei și-a încheiat viața în tranzitul dintre stele. Pentru a-și încheia viața, ca să-și reseteze mintea și să pornească acel proces prin care apare o nouă persoană, a folosit căciula din metal.

A auzit pentru prima oară sunete care nu erau făcute de ea. Sunete de afară. Femeia care abia învăța să vadă a fost lovită de o altă migrenă, foarte puternică, căci ochii ei vedeau ceva ce mintea nu putea să înțeleagă. Mai întâi, a crezut că trupul ei se micșora. Apoi a realizat că ceea ce vedea era expandarea coșciugului ei. S-a umflat, ca un balon, și a devenit o cabină în care femeia plutea liberă. Dintr-un perete a apărut un sertar. În sertar, erau haine. Femeia s-a îmbrăcat. Apoi a dezlipit biletul lăsat de predecesoară. L-a ascuns pe acesta și căciula cu fire într-un buzunar.

Cabina s-a deschis. Începând dintr-un punct, peretele a început să se dizolve sau, mai degrabă, materialul s-a prefăcut într-un lichid care a început să curgă de-a lungul cabinei până când a dispărut. Femeia a ajuns într-un coridor larg fără să se miște. În fața ei, a văzut o creatură.

Avea două mâini lungi și subțiri, iar în loc de picioare avea alte două mâini; între cele două perechi se afla un trunchi scurt și gras. Capul creaturii avea trăsături care ar fi putut fi ale unui om, dar unul de-a dreptul ciudat. Ochii erau foarte mari, pomeții accentuați și bărbia ascuțită, capul avea o formă triunghiulară. Creatura ținea câte un dispozitiv în ambele mâini superioare. Nu părea neapărat că le ațintea către femeie, dacă într-adevăr puteau fi ațintite, dar creatura le-a mișcat puțin în aer, privind-o pe femeie, înainte să vorbească.

— Iregularitate a metabolismului detectată acum o sută zece zile, standard, congruentă cu trezirea din hibernare. În proces de decelerare, asistența nu a putut fi oferită.

Vocea creaturii avea un ton apologetic. S-a uitat la femeie și a continuat:

— Yuval Atariae Denn.

Femeia s-a holbat un moment lung până să-și dea seama că ceea ce spusese creatura era un nume.

— Denumirea predecesoarei dumneavoastră, a explicat.

Părea trist.

— Iregularitatea metabolismului explicată de actul denumit amdal în limbajul Eridani. Traducere aproximativă: resetarea. În urma actului amdal inițierea hibernarii nu a fost posibilă. Confirmați.

Femeia a dat din cap, aprobând.

— Această acțiune invalidează dreptul de călătorie pe circuitul Palladium-3 conform actului de tranzit semnat de pasager.

Creatura a scos un sunet care putea fi un oftat, apoi a continuat:

— Pasagerul inculpat nu mai este prezent. Noului pasager i se va întocmi un act cu drept de călătorie până în Epsilon Eridani. Noului pasager i se va explica actul. Mai încolo. Noul pasager dorește hrană?

Femeia a încuviințat. Creatura i-a înmânat o tabletă deschisă la ceea ce părea a fi un document de orientare. Înainte să plece, creatura i-a mai spus un lucru:

— Noului pasager i se vor explica obligațiile și drepturile legale. Totodată, momentan, noul pasager să ia la cunoștință că atentatele de suicid definite conform tratatului interstelar sunt pedepsite cu pierderea dreptului la tranzit al actualului pasager.

În timp ce vorbea, creatura a făcut un semn, cu una din cele patru mâini, către buzunarul în care se afla casca.

Femeia a stat mult timp nemișcată, pe hol, obișnuindu-se cu noile forme pe care le vedea. Aștepta să-i treacă migrena. În jurul ei, pe rând, fel și fel de creaturi umanoide au ieșit din proprii coconi. Unele au stat ca ea, nemișcate, o vreme, altele au început să discute cu vecinii imediat ce s-au trezit. Pe unii îi înțelegea, pe alții nu. Erau, deci, limbi pe care nu le știa. Nimeni n-o băga în seamă.

Femeia s-a holbat îndelung la tabletă. A început să se miște lent, grijulie. I-a urmărit pe ceilalți printr-o serie de coridoare până a ajuns într-o cantină. A aflat că era pe o navă interstelară. Alți pasageri veneau, mâncau, plecau, erau înlocuiți de alte grupuri. În final, când cantina s-a golit, s-a dus și ea la un dozator și a luat un bol cu un lichid vâscos. Tableta i-a spus că are rezervată o cameră cu un pat și o baie.

Tableta îi vorbea. Femeia îi punea întrebări, iar aceasta răspundea cu o voce impersonală. I-a explicat actul de călătorie, obligațiile, drepturile, itinerariul. A aflat că nava interstelară era andocată cu un oraș orbital denumit Santos e Miro, în sistemul solar Nona, cunoscut și ca Steaua lui Luyten.

A trebuit să-și aleagă un nume. S-a decis să se numească Dalia Yuval-am de Inanis.

Din obișnuință, încă folosea unitățile de timp dictate de vezică. Odată la trei sau patru unități, dormea. La tot atâtea, defeca, căci acum, că nu mai era susținută de infuzia din tuburi și mânca mâncare adevărată, avea și această nevoie. Rareori mai vedea în cantină altă persoană. Ceilalți pasageri vizitau metropola. Așa că Dalia stătea singură în cantină. Când îi era foame, mânca. Când i se făcea somn se ducea în camera ei. Odată la câteva zeci de unități de timp, cantina se umplea iar, nava părea să se miște. Andoca la alt oraș, cantina se golea. Dalia stătea singură și își continua jocul ei de a spune cuvinte aleatoare. Era fericită când găsea fraze plăcute. Deseori tableta îi răspundea, doar că mereu la fel: „ultima comandă nu a fost clară, vă rog repetați”, așa că a început să vorbească cu tableta. A descoperit cărțile, literatura și poezia. Mai întâi a fost fascinată. Uite, asta-i o frază cu adevărat frumoasă, ce sonoritate, ce frumusețe! Nu mai încerca să caute ea fraze frumoase. În comparație cu adevărata poezie, ce scotea ea pe gură erau numai porcării. Dar după ce a trecut de fascinația inițială, actul de a citi operele altora i se părea prea steril, inert, inutil. Dalia stătea în cantină, fără să vorbească cu nimeni, nici măcar cu tableta. Doar se holba la căciula cu care predecesoarea ei își încheiase viața.

Tot tableta i-a spus că nava urmează să-și continue călătoria. Următoarea destinație era Procyon. O stea aflată la 1,17 ani-lumină, o călătorie care avea să dureze doar zece ani. Totuși, pe parcursul călătoriei, Dalia trebuia să se întoarcă în coșciug. Să hiberneze.

Nu voia să se întoarcă în coșciug. În beznă. În iad.

Cu o zi înainte ca nava să se desprindă de metropolă, femeia a părăsit-o. A lăsat tableta în camera ei. A luat cu ea doar căciula din metal.

Drumul către habitatul unde pasagerii se amestecau cu cetățenii Nonei i-a dat Daliei o migrenă cumplită. Prea multe forme noi, prea mulți oameni, așa că odată ajunsă în habitat, în centrul festivităților, durerea doar s-a intensificat. A ajuns cu greu la suprafață, unde gravitația artificială era opresivă. Îi aducea prea mult aminte de acea a treia epocă din viața ei, iadul accelerației haotice. Totuși, măcar aceasta era constantă.

Dalia a ajuns, cu greu, la o altfel de cantină în aer liber. S-a așezat la o masă goală. Celelalte erau acaparate de grupuri zgomotoase, iar între ele era un spațiu liber unde prea multe persoane se mișcau haotic, de pe un picior pe celălalt, dând din mâini, nu întocmai pe ritmul muzicii.

Dalia stătea cu ochii în jos, cu mâinile pe urechi. Se uita la căciulă. S-a decis s-o folosească. Nu putea să mai suporte tot zgomotul, toate luminile. Nu se putea întoarce pe navă, în coșciug. Se uita la căciulă și încerca să-și dea seama cum funcționa, cum să o pornească odată ce și-ar fi pus-o iar pe cap.

Din când în când, o femeie părăsea ringul, trecea pe lângă masa ei, își lua o băutură de la bar și se întorcea la dans. A doua oară când a trecut, a invitat-o la dans. Dalia nu i-a răspuns. A treia oară când a trecut, a întrebat dacă poate să lase paharul la masa ei. A patra oară s-a întors de la bar cu două pahare; i-a oferit unul Daliei. S-a așezat fără să ceară voie, a băut jumătate din bere dintr-o înghițitură, a văzut căciula de metal pe care o studia Dalia. A luat-o în mână, s-a uitat câteva secunde la ea și a lăsat-o pe masă.

— Pot să mă odihnesc puțin aici, cu tine? a întrebat femeia, deși deja se așezase. A întins o mână și s-a prezentat: eu-s Maya.