Pupă un zombi (fragment)

Dacă vrei să ai noroc, Pup-un zombi drept în bot! Dacă ești singur în beznă cu făpturile îngrozitoare ale nopții, Nu tremura! Nu zbiera! Nu te pierde cu firea! Să nu faci pe tine! Bagă iute mâna-n buzunar și ia de mestecă un cățel de usturoi! Vei muri puțind a usturoi, ceea ce e destul de amuzant…

Am făcut ochi când lumina și căldura deveniseră insuportabile și-mi coceau pleoapele și globii oculari. M-a izbit o senzație acută de lipsă. Ceva nu era acolo. Ce să fie, ce să fie? N-a durat mult până am conștientizat: Zeul de Praf, ființa extragalactică ce se juca de-a Dumnezeu cu omenirea, nu mai era în legătură cu mine. Oare de ce?

Era cazul să sar în sus sau să plâng și să mă dau cu capul de pereți?

M-am uitat somnolent primprejur. Hop! Pe unde am aterizat, că acasă nu eram? Nici în pat cu vreo stricăciune cucernică, dornică de împărtășanie. Eram țeapăn de parcă mă dăduse careșva cu fixativ peste tot. Neplăcut!

Aveam motive rezonabile să cred că am cotit-o.

Înfruntasem moartea de atâtea ori, cu speranța tâmpă că pot s-o driblez la infinit. Prostul de mine! Trebuia să înțeleg. Moartea câștigă întotdeauna la final.

Așa și acum.

Zăceam într-un sicriu inconfortabil, de mărimea S, din carton, care mă cam strângea la burtă (adică pentru oameni de statură mică denumiți impropriu pitici de către melteni denumiți la propriu prostalăi). Mi s-a luat. Sunt un tip pretențios, răuvoitorii ar zice chiar cusurgiu, și-ar avea dreptate. Mă nemulțumea calitatea slabă a copârșeului și perna fără vipușcă, ceea ce nu se cădea. Hm, moartea e un eveniment ce nu se repetă prea des în viața unui individ, oricât de bazat ar fi.

Rahatul în care mă găseam mi s-ar fi părut tragic dacă nu era penibil!

Am fost la viața mea șef de bandă de bikeri și împărat cu normă întreagă peste o barțai plaja de nudiști. Am avut palat, taicilor, și harem imperial, adică am ars-o ca un viu de vază și voi, în loc să mă dichisiți, faceți mișcordanțe și mă tratați fără considerație, plasându-mă la clasa de funeralii pentru amărășteni?

Așa ceva!…

Îmi place să fiu răzgâiat și mort. Ori, acum… Nu o muzică fină de clavecin, nu tu bocitoare performantă care să presteze, bombardându-se cu pumni în cap, nu nimic! Am traversat un moment de ezitare. Era momentul vorbelor mari, durabile. Am înjurat vârtos pe cei ce comiseseră crima de lezmajestate.

— Frumos vă șade, șompaliilor, lua-v-aș familia… în gazdă (ultima parte e nițeluș ferchezuită, ca să nu înjur în public, deși educația de bază îmi permite). Vă doresc o moarte lentă și chinuitoare, apoi să vă scot creierii pe nări, cum făceau vechii egipteni cu cei dragi.

Costum? Pantofi cu talpă de carton după ultima modă funebră? Aș! Eram în curul gol ca un datornic la cămătari. Mi-am atins nasul, căutând atent înăuntru. Doar niște muci uscați. Vai! Răvășitor, să crăp de nu! Situația a devenit dramatică. N-aveam nici măcar vată în nări impregnată cu formol, ca un mort d-ăla ordinar.

Poate că nu meritam.

Mi-am pus câteva întrebări simple, de autoevaluare. Fusesem la viața mea bun, credincios, milostiv, generos, iubitor, sensibil, sincer, pacifist, blând, înțelegător și alte porcării de genul mai sus pomenit? Am căutat adânc în mine fapte, vorbe, întâmplări de viață care să mă susțină și m-a luat așa, ca un oftat. Răspunsul era un mare și hotărât NU! Nu aveam atuuri cu care se laudă răposații, la ocazii. Fiind un tip pozitiv, mi-am băgat de urgență picioarele în propriul bilanț.

Am reușit cu caznă să mă descarcerez.

Sprijinit temeinic pe coate, mi-am aruncat privirea peste marginea copârșeului. Când am văzut ce-am văzut, mi s-a făcut frică, că-s și eu ca un om.

Atmosfera era apăsătoare. Mă găseam într-o sală vopsită în negru, decorată cu măști hidoase ce reprezentau ipostaze insuportabile ale aceluiași muian. Crud, malefic, disprețuitor, excitat, lacom, dominator, mânios, dement, vicios. M-am încruntat, nelămurit. Știam chipul de undeva, trebuia doar să-mi reamintesc de unde. Am revăzut măștile. Nu apăreau niciunde liniștite, de parcă starea de normalitate le era străină.

O pădure de sicrie sărăcăcioase mă înconjura, în ordinea dimensiunii repauzaților. Am oftat, amintindu-mi de tovarășii mei din gașca Arhanghelii Haosului, oameni de încredere, dacă poți avea încredere într-o mână de criminali psihopați.

Oare or fi pe-aici?

Până să mă dedau la căutări, cum era firesc, am trecut la deziderate.

Mi-ar fi fost drag ca ei să se fi dus întru Domnu și eu să-i jelesc viu, gen, dar am răposat la grămadă, ca vitele. Am încercat să fiu rațional, ceea ce nu-mi stă în fire. Mi-am luat seama. Nu mirosea a hoit, ci doar a jeg și transpirație.

Am fost oarecum dezamăgit, fără să-mi pot explica de ce.

Pe un scaun, aflat în apropierea ușii, un pândar cu părul cărunt se uita aspru la cei din sală. N-am reușit să leg o conversație cu el, poate din cauza unui cuțit pe care-l purta cu eleganță înfipt în mijlocul capului. Hm! Muncă multă. Scremere. Că-ți mai bați un cui în cap înțeleg, se poate întâmpla, dar trucul cu jungherul introdus până la plăsele în cutia craniană nu putea să-l comită singur. Cineva îl ajutase. Un intrus? Nu știu, ar putea fi o variantă! Era de mirare cum reușise, mai ales că la picioarele paznicului, doi câini mari, negri, zăceau lungiți pe-o parte cu ochii sticloși și limbile scoase.

Am auzit un foşnet subtil, care m-a adus la realitate.

— Little Boss, să știi că te-am iubit, bă!

— Și eu, Bizonule. Ai fost viața mea. Mă simt binecuvântat că ai ars-o prin apropiere. De ce mă iei așa, melodramatic? Care e faza? De ce îți iei adio, puică?

— Așa se cade! Mă omorâră milogii ăștia, s-a tânguit nedefinit Bizonul.

Era profund întristat de soarta lui. Nu m-a bufnit plânsul, dar mi-a părut rău să aud că-i mort, că-mi fusese apropiat. Nici eu nu mă împăcam cu moartea mea.

— Am ratat partea respectivă de acțiune. Drum lin spre iad!

— Ești foarte drăguț, șefu’. Te vedem acolo. Spiritele înalte fierb în aceeași oală. Mă aștept să vină cioclii să mă îngroape, c-am început să mă împut.

Chiorul mi-a întrerupt simțirile cu o observație de viață.

— Aha! De la tine venea duhoarea.

— Mi se pare firesc, ochișor. Sicriul îmi ține de cald. Am nădușit foarte tare la subțiori și între picioare, chit că sunt gol pușcă. Sunt plin de draci și deprimat.

— Ești cam psihotic pentru un răposat, am constatat sec.

— Am motive, bosuleț. O să trec la mărturisiri complete, ca să afle toată suflarea ce mi se întâmplă și prin abstractizare (nu avea proprietatea cuvintelor, dar măcar încerca) lumii mondiale. Continuă chirăit: Sunt în mijlocul unei conspirații internaționale și interplanetare care m-a afectat parapsihologic.

— Zău? Sunt răvășit. Ești ok?

— Nu prea spre deloc.

— Nu mai spune! Care-i duma? Ai stat mult la orizontală și ți-a cauzat. Vorbești la nimereală, ori cu documente, martori și alea-alea?

— Da la toate! Îți spun cu cuvintele mele, ca să mă prind ce-ți zic. În loc să mă trezesc cu labele pe piept, eram cu ele pe coclender, ceea ce e o mojicie, oricum ai da-o și indică pe căi oculte că sunt avertizat de indivizi abjecți să renunț la aplecarea mea spre pace, prosperitate și sex neprotejat.

N-am hohotit decât pe interior, dar mi-au dat instantaneu lacrimile și mucii, dintr-un efort supraomenesc de abținere. Am tușit ca să mă dreg, apoi am dat pe guriță, fals scandalizat:

— Grav, soro! Ai motive să fii ofuscat. E profanare de cadavre, am întărit.

— Direct, să moară măicuța mea în capot, de nu. În calitate de cadavru, susțin părerea ta, fu de acord Bizonul. A completat iritat: Dacă dau ochii cu ăia de mi-au făcut felul și cu boschetarii de la pompițele funebre, îi iau la poceală, se știe.

— Io nu te-am aranjat, sistere, în caz că bați popouri la mine! se apără Chiorul, foindu-se lezat în alt sicriu. Îmi profesez meseria responsabil, ca să nu-mi facă beneficiarii reclamații.

Un cuțit de măcelărie cu mâner lat se înfipse zbârnâind în sicriul Chiorului.

— Atunci eu am fost, recunoscu fără remuşcări Maniacul, autorul aruncării, scoțând capul și o țâță deasupra tronului, ca să știm de el.

— N-am scăpat de izmenari nici pe lumea ailaltă, m-am pomenit filozofând în barbă, oțârâșică răscolit, plesnindu-l pe mitocan cu privirea.

Înainte să ne mute zeul unde a vrut mușchii lui, mai eram vreo sută de suflete, iar băietul agoniza în chinurile morții și acum uite-l întreg, agresiv și nevorbit.

— Ce insinuezi? îl întrebă Chiorul cu o mână strânsă pe șuriu.

Maniacul, care nu murea de dragul nimănui, și-a reluat cu cinism ideea.

— Fără supărare, că nu vreau să existe fricțiuni între noi, șmenul era gândit. Doresc să vă amuțesc demult, blegilor. V-am mai spus-o.

Pentru Kombat, Maniacul era un spectacol de atracții, erori și orori.

— Ar trebui să ne vedem mai des. Ești pâine cu unt pentru inima mea.

— M-am înhăitat cu voi, degeneraților, fără să realizez ce influență oribilă aveți asupra unui biet suflet neprihănit, a continuat Maniacul nestăvilit.

— Tu, neprihănit? Ești sensibil ca o scroafă congelată, se amestecă Bizonul.

Dar Maniacului îi cășunase pe Bizon.

— Tu nu mă faci pe mine scroafă, pervers nenorocit! Își scoase cuțitul la vedere. Poate te tai! Păcat că nu-mi aduc aminte cum am comis omorul. Aș avea un pui mic de erecție. S-a lăsat în cugetare, apoi, pătruns de o revelație, ne-a întrebat: Ați mâncat din tocănița aia de ciuperci?

— Tocăniță sunt creierii tăi, diliule! l-a repezit Chiorul cu ranchiună.

— Ai oareșce la bază, de te bagi la afirmații penale? se interesă cu gravitate Maniacul.

— Întocmai! Fapte, nene! N-am halit ciuperci dinainte de apocalipsă.

— Înseamnă că am visat cât am fost mort, admise cumințel Maniacul.

— Totuși, cu mine cum rămâne, fraților? Sunt viu sau mort? vru să afle Bizonul, torturat de probleme existențiale.

— Nu te chinui să filozofezi, că nu te definește și ți se încinge neuronul, de dăm în alte alea. Gândesc eu pentru tine, am zis, conștient că omulețul acesta nu trebuia lăsat să cugete.

— Ești eroul meu. Îți mulțumesc că ai grijă de sora ta Bizon, care s-a născut dobitoc de mic.

— Frumos le zici, ca o mare doamnă!

— De la educație, băga-mi-aș!

Am încuviințat cu un gest scurt. M-am întors către băieți.

— Am analizat anumite chestii de finețe și exclud varianta că ne-am fi mătrășit între noi, le-am dat verdictul.

— De unde știi, bosulețul lui mama, că nu ne-am aranjat unul pe celălalt? Doar suntem genul, mă trase el de limbă cu dulceață-gay.

Mi-am dat drumul pe firul logicii.

— Puiocii mei, voi ucideți ca nimeni alții, dar fiind niște vagabonzi lipsiți de maniere fine, lăsați hoitu-n drum să se bucure și lumea. Ori, aici suntem aliniați după înălțime, ceea ce nu vă stă în caracter.

— Băi șef, ce ne-ai simțit, se minună Chiorul fermecat de competențele mele analitice. Eu nu te-aș abandona, ci te-aș îngropa cu îngrijire până la jumătate, ca să se împiedice lumea de tine și-n felul ăsta să nu te uite; jur!

— Io te-aș împăia, da-n loc de ochi ți-aș monta nasturi metalici inoxidabili, sau fermoare, ca să sperii copiii mici, dar fiindcă te respect prea mult, te-aș pune la uscat, cu multă sare, ca să fii țiplă, adică să nu te strici, se aruncă Maniacul, cu ochi sinceri. În felul ăsta, te mai pot vizita când mi se face dor.

M-am îmblânzit, că sentimentele guțanilor erau sincere sau jucau meseriaș.

— Lăsați periuțele, că nu pun botul, m-am burzuluit pe fals. Concentrila, ca să vedem dacă n-am răposat și suntem prea nesimțiți ca să ne prindem.

— Nu ți-ar face pocinogul frai’tu, zeul, făcu Bizonul.

— Oricum, băietul de praf are gusturi mizerabile de ne-a mutat de pe o plajă elegantă cu hotel de 5 stele, TV, aer condiționat și room service, la comun, într-o morgă pentru amărâți.

— Poate o arde la impresie, și din alte sicrie o să iasă în dans bengos stripteuze cu șorțulețe transparente și nimic altceva în afară de demnitate.

— Mă îndoiesc, vărule! Știe careva de ce se holbează toate măștile alea belite pă noi? Singurul care putea să dea informații pe goarnă, adicătelea pândarul, se abține de la un cuțit vârât în creier. Îmi pare că ne ceartă. Om fi greșit noi?

— Da! Poate! Nu știu! Cineva vrea să ne sperie, opină Kombat fără apăsare.

— Ai vreo bănuială?

— Nu! Doar o indicație. Uitați-vă pe tavan.

Cum de nu remarcasem? Scria acolo, cu litere de-o șchioapă:

În caz că vă pasă ce-i cu voi, sunteți vii. Puteți să plecați de aici dacă vă smulgeți găoazele, le puneți cap la cap și le lipiți cu scuipat în formă de pentagramă, pe tavan. Prin portalul creat vă puteți strecura în altă realitate, dar nu garantez. Mai simplu ar fi să apelați la Zeul de Praf. Nu-l căutați prin sicrie, că l-am șparlit ca să vă-ncurc. Dacă-l vreți înapoi, veniți de-l luați de la Castelul Negru.

— Răpire și șantaj, se pronunță Chiorul, care le bunghea pe legi.

Toată lumea stătea în fund în sicrie, cu moartea pre moarte șezând. Toți se prezentau goi-pușcă, precum mandea, dar fiecare avea câte o mândrețe de bască în cap. Mi-am atins scăfârlia. Nici mie nu-mi lipsea.

M-am dat jos din tron printr-o săritură de mare impact, Triplu Tulup. Cu o cădere nepreconizată direct pe buci, că nu degeaba n-am făcut eu patinaj. Mi-ar fi plăcut să finalizez socoteala într-un șpagat bengos, ca vărul Ionel-Claudiu-Van Damm, dar m-a luat teama că mă despic în două, ceea ce doresc la toți dușmanii mei.

M-am ridicat pătimit. Remarcând un amănunt care îmi scăpase: erau cu toții mai bătrâni, mai scorojiți. M-a apucat ca o milă combinată armonios cu silă.

I-am abordat pe ai mei mai pe departe.

— Voi vă dați seama că v-ați băbit? Ori arătați jalnic pentru vârsta voastră, ori vă aflați cu un picior în groapă, să mor de nu!

— Zici? Și tu, Boss, ești ditamai martalogul, aprecie Bizonul, apoi adăugă: Cu toată stima, te-ai zbârcit ca pruna uscată, ești adus de spate și stai să chelești.

Nu l-am crezut. M-am îndreptat de spate, cu prețul unei văicăreli.

— Eu, ramolit? Aș! Ori ești senilache, ori o bagi la răzbunare…

Și totuși… Fruntea era ridată la pipăit. Mi-am trecut involuntar degetele prin păr. Nu era bine. Avea dreptate pramatia, aveam insule de chelie. Mi-a venit să mă smiorcăi, în amintirea cosițelor mele de altădată.

— Cât dracu’ am dormit? Suntem pensionari decrepiți.

— Că bine zici. Mă dor șalele și mă seacă articulațiile, se plânse Chiorul..

— Io nu prea mai văd, se lăudă Maniacul. Care ai ochelari de depărtare?

Îl studie cu ochi strânși de miop pe Kombat, apoi îl interogă cu reproș:

— Tu de ce mama dracului ai rămas tânăr, aschimodie?

— Că-s mai bagabont, se semeți piticul, apoi își suflecă niște mâneci imaginare și trecu într-o poziție caraghioasă de arte marțiale. Vrei să ne batem? Te execut din joc de glezne, tăntică…

Maniacul pufni în râs, dezarmat, chit că-l făcuse puștiul tăntică, ceea ce el nu tolera. Ne-am hlizit. Panarama reducea orice problemă la mardeală… Ca și noi.

— Alo, boșorogii mei, toată lumea, sus și valea, că ne prinde moartea pe-aici!

— De ce ne grăbim, nene? vru să știe Maniacul, trosnindu-și gâtul.

— Fiindcă pot apărea cei de la pompele funebre și ne dau nota de plată.

— Pe tine te-au îmbălsămat, șefu’? Că pe mine nu… clipi dezamăgit Bizonul. Îmi doresc să fiu aranjat, că nu-s fiștecine. Mai bine le dăm țeapă, zise la răzbunare.

— Cine dă o tură p-afară, să vadă care-i povestea? m-am interesat.

Trebuia să-i pun la treabă, deoarece în orice lume, civilizată au ba, oamenii harnici pleacă la jaf și prăduială imediat ce fac ochi.

— Eu, sări Kombat motivat, ridicând ca la grădiniță două dește în sus, din care mișca stânga-dreapta. Începu apoi să sară ca mingea, doar-doar l-o numi careva.

Am schimbat cu ceilalți priviri complice. Nu-l luă nimeni în seamă, fiindcă făcuserăm o convenție tacită să-l protejăm pe războinicul cu minte de copil.

— Merg eu, ne anunță Chiorul, apoi smulse jungherul din capul paznicului și ieși. Ce caut?

— Lucruri elementare. Apă, haleală, păsărici, am enumerat cu seriozitate.

Din celelalte sicrie săriseră și câțiva nudiști cu nudistele aferente.

— Păi noi ce suntem? mă întrebă una mai bunoacă, scuturându-și indignată pletele ușor cărunte.

— Familie! i-am răspuns imperturbabil.

Am așteptat vreo oră, întrebându-ne unii pe alți de ce întârzie blegul, apoi Chiorul a năvălit în trombă, cu părul vâlvoi. Un timp a gesticulat fără să vorbească, de-am zis că-și repeta ca să iasă bine ce urma să ne spună. Apoi s-a liniștit și ne-a comunicat pe un ton firesc, ca și cum se întorsese de la mezelăria din colț.

— Ce zi bizară!

— Da, cam multe sicrie, i-am răspuns sec. Suntem într-un loc sigur?

— Păi, nu mai există de-astea! a aruncat el într-o doară.

Bizonul nu era dispus la taclale și la vorbe-n dungă.

— Lasă vrăjeala, nu ne zăpăci! Spune-mi că suntem într-o lume banală, plină de găini, de tăntici și de țărămpeți cu greieri în călcâie și iz de brânză.

— Ţi-aș spune, dar aș minți, sora mea.

— Măcar cârciumi ai găsit? Nu-i deranj! Facem o chetă și comandăm câte un burger și-o bere proastă, pofti acesta, înghițind în sec.

— Amânăm aranjamentul cu comenzile. E jale afară. Ieșeala iese din discuție. Ne-am lua o megaplasă dacă am vrea să interacționăm cu populația. Nu-i nimeni viu în vecinătate, ca să radem un rachiu și să schimbăm o boală venerică. În concluzie, n-avem cum să aflam pe unde ne-a parașutat Zeul, în demența lui.

Știind că mă pot baza pe intuiția Chiorului, l-am descusut mai departe.

— Probleme speciale? Amănunte de culoare?

— Ar cam fi, dar nu vreau să vă împovărez cu nimicuri.

— Adică? Hai, nu te mai câcâi ca fata mare în dunga patului.

— Cum să-ți spun? Oscilez între frumusețea neasemuită a peisajului, locul fiind o fostă parcare plină de beton crăpat, penetrat de buruieni înalte cât omul pe cal și o bogăție de țopârlani din categoria morți vii, care mișună bălămbănindu-se de-aiurea în jurul sălii ăsteia, într-un dezechilibru permanent.

Fu întrerupt de o serie consistentă de ioi, au mamă și tradiționalul i-a luat Dumnezeu mințile.

— Zici porcării înfricoșătoare așa, de-al dracului? îl cercetă Kombat, îndoit.

— Nu! Să pleznesc dacă nu e ce-am văzut! Continuă imperturbabil: Decedații arată destul de distruși, ceea ce e semn că au dat colțu’ de multă vreme. Se poartă ca niște cicliști demenți, fără biciclete, rotindu-se non-stop în jurul sălii.

Întregul nu era pastoral, sau demn de o acuarelă. Am insistat.

— Da, mă, da. Aici e momentul în care ne dezvăluiești ce simți în mădulare…

— Am o presiune pe coccis, semn că nu-i a bună! o dădu el pe cinstite.

— Mai precis?

— O să avem de pătimit zdravăn pe-aici. Posibil să o mierlim toți, sublinie el.

— Ești un trist! am simțit nevoia să-l întrerup. Fruntea sus și ochii în soare, poate orbești! Nu te agita, că ne descurcăm noi.

— Zici? N-aș vrea să te ofensez, dar suntem în sălașul morților, ceea ce semnifică… că optimismul tău nu e justificat. Mai bine să le spunem agaricilor privindu-i în albul ochilor c-am belit-o, ca să nu le dăm speranța că totul va fi bine și la vară cald.

Împricinații au vuit nemulțumiți.

Am clătinat din cap mustrător. Sinceritatea e bună când ești în budă și schimbi o vorbă de duh cu rahatul tău, un ascultător fin și înțelegător al naturii tale. În rest, turui ce vrea lumea să audă, sau taci. Așa pari inteligent și de încredere.

Sunt departe de a fi un tip permisiv.

Nu iubesc morții, dar nu mă dau în vânt nici după căcăcioșii vii. Mi-e teamă că într-o zi ranchiuna cumulată în suflet o să atingă o masă critică, apoi va exploda și va face ravagii în jur. Mai bine stau în control, ca să nu mă autodetonez. Dacă ar ști cum arăt pe dinăuntru, m-ar urî toată lumea, după cum merit.

— Adică pe fucking lumea cealaltă?

— Nu cred că aici ajung sufletele răposaților. Nu-mi pare o lume creată în termenii de iad sau rai. Meniul va fi divers: vampiri, monștri, demoni, vârcolaci, stafii, balauri, și ce-o mai fi în catastif. Va trebui să ne descurcăm!

Am sughițat înecându-mă cu aer. Nasol! Pe-asta n-o văzusem venind. Hemoragia de dubioșenii pe care o prevestea Chiorul nu era de natură să-mi aducă un zâmbet radios. Am înghițit pe nemestecate o înjurătură grosieră. Zombi nu erau de ajuns? Am expirat prelung de parcă trăsesem cu poftă dintr-un mare joint.

— Morți vii? Ne-a plasat într-un film de groază, prăfosul.

— Nu a făcut-o intenționat. Zeul acționează la nimereală, observă Chiorul.

Maniacul saliva prostește cu sclipiri sinistre în ochi.

— Ori îi mâncăm noi pe ei, ori ei pe noi! se pronunță acesta. Mai bine să ne lămurim înainte de masă, decât după ce-i dumicăm. Oare sunt tartinabili?

— Nu-ți pun la îndoială finețea gusturilor, dar aș prefera prospături, se împotrivi Chiorul, pretențios, apoi ținu să precizeze: Gen vaci, sau oameni vii…

— Hai să nu ne mâncăm între noi, propuse panicată o grăsună, apărându-și inoportun sânii, când mai apetisante erau de departe hălcile împănate cu grăsime din buci sau burtanul proeminent.

— Nu ți-e teamă? îl întrebă Kombat pe Bizon. Ăștia mușcă.

— Sunt prea tont ca să-mi fie, afirmă Bizonul cu mândrie, de parcă pe lume naivitatea era o calitate de pus în ramă și de expus undeva între frumusețe și discernământ.

— Tu ce părere ai, Little Boss?

Când n-ai nicio așteptare, faci față oricărei provocări. Am dat din umeri, scoțând din stoc un surâs calm și indulgent, apoi le-am spus pe un ton firesc:

— Nu e nimic bun, deci totul e ok!

— Ok? Sub nicio formă! Aveți grijă cu copiii zombi, continuă Chiorul. Sunt cei mai periculoși. Trebuie să fii mereu atent, fiindcă puțoii sunt mai rapizi, se reped parșiv la picioare și mușcă precum lupii.

— Duc la o mușcătură, se semeți Bizonul. Dezbrăcați-vă de caracterul vostru infect și apelați la omenia pe care o mai aveți în voi. Ne vede Dumnezeu, ce dracu!

— Omenia și limbile-n gură sunt pentru oameni vii, nu pentru hoituri fomiste, am limpezit lucrurile. De la o mușcătură, te transformi și atunci te aranjăm noi.

— Nu-mi place cum vezi problema. Cum ne scoatem?

— Îi înțepați în scăfârlie cu oareșce, țepușă gen, sau le borșiți căpățânile.

— Cacarisit moment! Copiii trebuie protejați. Sunt un dar de la ăl de sus.

— Ei nu, prietene. Garantez. Lasă instinctele materne, îl repezi Chiorul. Sunt ca ceilalți, doar că-s pitici. Fără supărare, Little Boss.

— N-o iau personal, i-am răspuns imperturbabil, apoi am adăugat lozinca mea favorită: Urăsc piticii!

— Bineînțeles, copilu’, mi-a vorbit împăciuitor Bizonul.

Și-au aruncat priviri grăitoare, gen: oligofrenul a uitat că e fucking pitic, iar eu m-am prefăcut că am orbul găinilor.

— Vă e frică de mortăciuni? m-am interesat fără să par stressat.

— Nu! E cea mai tare lume în care am ajuns! se entuziasmă Maniacul.

Filmele cu zombi au luat viața din mine. Am stat două luni vizionând continuu. Eram un terminat, dar am realizat că există cetățeni mai cretini, mai boccii și mai amărâți ca mine. Filmele cu morți-vii sunt singurele filme cu mesaj inteligibil.

— Care să fie? nu m-am putut abține să-l descos.

— Ori tu, ori ei, rosti el convins. În fine, pe umblătorii ăștia mi-aș dori să îi cunosc. Mi-era dor să rup niște căpățâni, iar cu voi nu vreau să mă încurc.

— Pariez că și lor le-ar fi drag să te îmbrățișeze, și-a dat drumul la un puișor de mișto Chiorul.

— Cum arată? l-a ignorat Maniacul, cu mintea la umblători.

— Drăguței, bre! Curg viermii din ei ca mătreața. Sunt mai scârnavi ca tine.

— E imposibil, vărule, că mă știu de mic. Putem omorî câți vrem.

Bizonului i se scâlciaseră mațele de foame.

— Ai dat-o pe tărăboi sau le-ai cerșit mâncare? Poate au suflet bun.

— Ești neboon? se miră Chiorul. Nu m-am întins la taină. Problema e că noi suntem mâncarea. Tu vorbești cu haleala? Să-i fi văzut cum întindeau mânuțele alea descărnate spre mine, horcăind chestii. Am scăpat cu fuga.

Nici n-am avut timp să ne obișnuim cu ideea, că un mormăit inuman se auzi de unde intrase Chiorul. Era un grup de vreo șapte umblători care veniseră să dea ochii cu noi. Bizonul le admiră țoalele, chit că erau numai jeguri, mizerii și cârpe. Am detectat în vocea lui și un kil de invidie, specifică sarsanilor în curul gol.

— Iote-i! Sunt plini de ifose, nu vezi că se mișcă așa, pe-o parte?

— Par simpatici, așa cum se scălâmbăie, se bucură Maniacul de cunoștintă.

M-am înfuriat rău.

— Bă, Chiorule, nu știi să închizi ușa după tine? Ne trage dracului curentul și ni se umflă creierii!

— Scuze, Little Boss, dar când m-am prins cât de retarzi sunt, m-a luat valul entuziasmului, apoi m-am grăbit să vă povestesc și am lăsat ușa întredeschisă.

— Rezolvă-i pe musafiri și du-te de zăvorăște-o la loc, că vin toți nespălații la petrecere și n-avem atâtea sicrie!

---

Titlu: Pupă un zombi
Autor: Sorin Nină
Editura Pavcon

Coperta: George Ionescu
Ilustraţie: vectordesign
Nr. pag.: 120
ISBN – 978-630-6685-36-3

Colecţia: Colecția Science-Fiction, #255

Descrierea editurii

Mai întâi s-a întâmplat în Europa. După care întreaga Americă a rămas fără energie electrică. Şi apoi, evident, lumea întreagă, aruncând omenirea în haos.

Cea de a şasea şi ultima parte a seriei “Arhanghelii Haosului” ne conduce, alături de şeful pitic şi feroce al unei bande de motociclişti ucigaşi, în cea din urmă aventură a lor, către descoperirea celui care declanşase haosul şi transformase lumea într-un tărâm al morţii: Vrăjitorul Negru.

Un roman electrizant, amuzant şi plin de întorsături de situaţie, marca regizorului Sorin Nină, o carte menită să îţi creeze o experienţă de neuitat, dar în acelaşi timp să te pună şi pe gânduri cu privire la un posibil viitor al Omenirii.

În Seria ”Arhanghelii Haosului” au apărut:

Vol. 1 – ”Drum mortal spre Tijuana”
Vol. 2 – ”Zeul de praf”
Vol. 3 – ”Ucigașul de lumi”
Vol. 4 – „Lumea răsturnată”
Vol. 5 – ”Gâlceavă pe insulă”
Vol. 6 – „Pupă un zombi”