Sevraj (fragment de roman)

Sevraj

roman noir

 

Capitolul unu

De fiecare dată când gândurile o iau spre casă și mă întreb cum s-a întâmplat totul, încep, în mod invers, cu dimineața în care am plecat. Atunci nu m-am uitat peste umăr nicio clipă, împins de evenimentele ce se precipitau în urmă, dar astăzi regret că n-am privit mai mult înapoi.

Era devreme și semiîntuneric, însă, în mod ciudat, acelea sunt ultimele imagini în care îmi aduc aminte culorile. Văd taxiul galben tăind Bucureștiul în două, cozile pestrițe de la ghișeele aeroportului Otopeni și, înainte să mă îmbarc, ștampila albastră oprindu-se pe pașaport. Simt până și privirea verde-adormită a tinerei de la vamă în timp ce-mi înapoia biletul.

— Argentina… așa departe! a zis ea parcă regretând că n-o să ne mai vedem. De ce toată lumea pleacă din România? Dumneavoastră de ce o faceți?

M-am apropiat ușor și am rostit, cu siguranța unuia care, atunci când pleacă, ia totul cu el – până la ultimul cuvânt:

— Eu… am comis o crimă.

A surâs complice.

— Ce fel de crimă? m-a întrebat rotunjindu-și buzele, în vreme ce sprâncenele arcuite i se ridicau.

— M-am îndrăgostit.

Tot ceea ce se întâmplase mai înainte, zilele zbuciumate care-mi determinaseră fuga, apar acum în mintea mea ca un film noir din alt veac. Deși începuse cu o după-amiază obișnuită – atunci când telefonul, după multă vreme, în sfârșit, a sunat.

*

În sâmbăta aceea târzie și călduroasă de august, stăteam la birou și îmi priveam cartea de vizită, gândindu-mă la afacerea mea și în ce chip era mai bine să o închid. Camera era spațioasă, în detrimentul holului îngust unde ar fi trebuit să fie o secretară. Ușa avea un geam sablat prin care soarele proiecta dinspre hol pe podeaua din fața mea umbra întoarsă a firmei căreia îi pusesem gând rău:

PAUL CORIOLAN

DETECTIV PARTICULAR
 

De altfel, nu eram singurul care voia să dea jos colantul acela. Cu o zi în urmă, proprietarul mă amenințase că, dacă nici în august nu-mi plăteam chiria, urma să zbor din spațiul său. Îi mulțumisem pentru idee, precizând că mă voi gândi serios la asta, mai ales că ne aflam la ultimul etaj.

Din iarnă nu mai primisem nimic de lucru și, cu toate că n-aveam alt angajat, cel din interiorul meu începuse să mă șantajeze, încurajat, probabil, de cântarul aflat sub fișet.

Avusesem, firește, zile mai bune. Însă, în ultima vreme, îmi mersese doar prost. Întâi divorțul, apoi partajul, pe urmă din ce în ce mai puțini clienți, de parcă Marllen îi luase cu ea pe toți. Se părea că nimeni din capitală nu mai pierduse nimic demn de a fi găsit, nici măcar demnitatea.

Aveam nevoie să schimb ceva. Evident, dacă era să mă iau după sfaturi, trebuia să încep prin a mă schimba pe mine. Dar cine îi ia în serios pe cei care-ți spun ce-ar face ei dac-ar fi în stare?!

În clipele acelea de profundă meditație, spre surpriza mea, telefonul de pe birou a sunat. Scurt și nerăbdător, o sonerie pe care aproape o uitasem.

— Paul & Martin! am rostit repede și pe cât de detașat mi-a fost cu putință. Vorbiți cu Paul acum.

— Domnule Paul, s-a auzit un glas feminin graseiat și atrăgător. Victoria Sternatis mă numesc. Aș dori să discutăm.

Am privit o clipă pe fereastră, spre panorama arborilor uriași din Parcul Carol, aflați la picioarele mele, apoi am spus, mult mai liniștit:

— Vă ascult, doamnă.

Femeia a continuat pe același ton:

— Din motive pe care le veți înțelege la timpul lor, nu pot părăsi domiciliul.

Mi-am dres vocea și am rostit:

— De aceea exist eu, doamna Sternatis. Pentru a mă deplasa acolo unde dumneavoastră nu puteți.

— Încă nu v-am spus despre ce e vorba și nici n-aș dori s-o spun acum, a zis ea ușor agitată. Domnule Paul, vă aștept pe strada Aleea Alexandru, numărul…

— Doamnă…

Începusem fraza unde de obicei spuneam că singurele domicilii pe care le vizitez sunt ale celor pe care îi urmăresc și că nu face parte din etica firmei deplasarea la clienți acasă. Însă, când mintea mea, destul de odihnită de altfel, a terminat de procesat adresa, fraza a curs în cu totul alt fel:

— …voi încerca să ajung azi la dumneavoastră.

Aleea Alexandru era cea mai scumpă stradă din București și, probabil, din România. Să locuiești într-una din impunătoarele ei vile însemna un privilegiu chiar și pentru bogați. Avusesem un client care, după ce câștigase la loto șase milioane de euro, își cumpărase acolo o casă, pe care o vânduse în pierdere după un an. Asta fiindcă doar întreținerea presupunea în fiecare lună un câștig la categoria a doua.

Așa că, deși niciodată nu fusesem atras de oamenii bogați, nu puteam decât să mă bucur că mă sunase unul. Gândul de a plana de la ultimul etaj al clădirii începea să se transforme în cel al unei aterizări line, la masa unei terase, cu o cafea bună în față și un meniu încântător.

Am încheiat convorbirea promițând că voi face tot posibilul să mă eliberez, însă adevărul e că am plecat îndată. Și, cu toate c-am dat prioritate tuturor, vechiul meu Ford Scorpio, bucuros că, după multă vreme, aveam din nou treabă, m-a dus mai repede decât mă așteptam. Ce-i drept, vara și mai ales în weekend, e o bucurie să conduci prin București. Oricât m-am chinuit să întârzii în traficul acelei sâmbete plăcute de august, am ajuns în mai puțin de jumătate de oră. Când mi-am dat seama, camerele de supraveghere ale vilei se aflau deja deasupra mea.

Parcă și temperatura scăzuse în jur. Se simțea mirosul gazonului proaspăt tuns prin curți, aroma brazilor udați permanent pe marginea aleilor, asfaltul spălat, probabil, de două ori pe zi. Nici urmă de vara îmbâcsită din care veneam. Lumea săracilor rămăsese în spate; de acolo începea nordul elitist și fițos.

Am ridicat geamurile, Fordul meu neavând aer condiționat, și m-am mai uitat o dată în oglinda interioară. Ten bronzat, ochi căprui, nas drept, sprâncene subțiri. Dinții, toți la locul lor, în ciuda mediei de treizeci și doi de pumni pe care o încasam anual. Păr negru și des, tuns scurt, cu un fel de cărare pe-o parte. Semn distinctiv, cicatricea de trei centimetri sub obrazul stâng, un fel de gropiță atunci când, rareori, zâmbeam. Eram eu, fără îndoială, așa că am coborât încrezător din mașină.

Vila în fața căreia oprisem părea atât de mare, încât m-am mirat că n-o remarcasem până atunci. Depășea ambasada Indoneziei de alături, unde intrasem în urmă cu doi ani pentru un client rătăcit – lucru aproape inevitabil, la urma urmei, printre optșpe mii de insule.

Parcasem lejer mașina cât o barcă, ceea ce nu aveam ocazia să fac prea des, apoi, coborând, am văzut că nu era nevoie să sun la poartă. Grilajul din fier forjat tocmai se deschidea, atât cât să înțeleg că fusesem văzut.

Casa, în stil colonial, cu ziduri și coloane albe, devenea mai mare în fiecare clipă. Am pășit pe aleea spre intrarea principală. Evident, n-avea rost să cer indicații la telefon pentru a pătrunde într-o locuință unde intrările se deschideau singure. Ușa mare de lemn masiv a făcut clic, iar eu am pășit înăuntru fără ezitare.

Holul, de două ori cât apartamentul meu, dădea spre patru uși, însă doar una singură m-a invitat să merg mai departe, deschizându-se înaintea unor scări.

Acolo am început să aud melodia. Pe măsură ce urcam treptele, răsuna mult mai clar. Non, je ne regrette rien…, se tânguia vrabia franceză, iar faptul că știam versurile îmi dădea un sentiment liniștitor și familiar.

În momentul în care ajung aici cu amintirile îmi dau seama, de fiecare dată cu aceeași surprindere, că ceea ce redau ochii minții e ca-ntr-un film de pe vremea când culorile nu existau. Totul îmi apare în alb și negru – deși nimic n-avea să fie atât de limpede în zilele următoare.

Prima ușă de la etaj m-a ales în același mod ca cele dinainte. Am intrat în cabinetul de epocă exact când Edith Piaf termina. Spre surpriza mea, pe o măsuță lăcuită torcea un gramofon cu pâlnia de rezonanță ridicată precum poalele unei rochii în plin spectacol la Moulin Rouge.

Camera era mare, înaltă, cu pereți lambrisați în mahon și ferestre enorme deschise spre o grădină plină de arbori seculari. Avea puțin mobilier, ceea ce o făcea să câștige în amploare. Până la biroul din cealaltă parte a camerei trebuia pășit un covor gros, parcă special pus sub candelabrul enorm, în eventualitatea că acesta s-ar fi prăbușit.

Mai întâi, am deosebit două arome bine amestecate, tutun fin și scorțișoara coniacului L’Esprit Decanter. Abia apoi, am văzut-o.

Femeia stătea într-un jilț din piele, în spatele biroului din lemn masiv. Am fost sigur imediat că ea deținea secretul vocii care mă încântase la telefon. Era frumoasă, distinsă și nu foarte tânără. Se apropia de patruzeci de ani, vârstă de unde încă mai poți să scazi fără să dai de bănuit.

În clipele acelea însă, în loc să evaluez situația, m-am trezit evaluându-mă din nou pe mine. Eu însumi aveam patruzeci de ani. Ceea ce stăpâna casei ar fi putut vedea, dacă și-ar fi scos nasul din dosare, era un tip înalt, cam slab în ultima vreme, brunet și, niciodată n-am fost prea sigur, dar cred că destul de arătos. Fără să mai pun la socoteală că purtam un costum gri-deschis Louis Purple, cu cravată asortată la cămașa petrol și șosete bleu-ciel între pantalonii cu dungă și pantofii antracit. Marllen îmi luase tot, mai puțin bunul gust și cultura. Cu alte cuvinte, garderoba mea.

— Mă așteptam la un valet, am zis, ca să știe că am venit.

Și că nu sunt valetul.

— Sistemul de supraveghere e mai ieftin și eficient, mi-a răspuns femeia, fără să mă privească. De altfel, aceste sisteme sunt specialitatea dumneavoastră.

Pe măsură ce o analizam, stăpâna casei începea să arate din ce în ce mai bine. Părul putea fi de orice culoare sub vopseaua blond-cenușiu, potrivită cu tenul bronzat uniform la solar. N-avea aproape nici un rid pe fața ovală, cel puțin atunci când tăcea. Nasul mic, buzele mari, iar ochii, cel mai probabil, de culoarea safirului. În rest, oricât m-am forțat, prin biroul din stejar cu intarsii de cireș, n-am putut vedea nimic.

— Îmi place să cred că sunt eficient, am zis. Nu și ieftin.

Am aruncat încă o privire în jur, inutilă, de altfel, după ce radiografiasem totul de la început. Victoria Sternatis întârzia să mă invite să iau loc, dând grăbită ultimele pagini dintr-un dosar.

Pe birou se aflau, în afară de hârtiile pe care femeia le răsfoia de zor, o scrumieră din bronz în formă de castel cu acoperiș detașabil, un glob pământesc auriu, nu mai mare decât o minge de baschet și un suport din lemn pentru stilouri. În suport nu era niciun pix sau creion, ceea ce mi s-a părut interesant, ținând cont că acolo se adună de obicei multe lucruri. Pe de altă parte, asta putea spune ceva despre caracterul posesoarei acelui birou.

— Trebuie să fie obositor să stai jos tot timpul, am zis cercetând candelabrul care nu-mi plăcuse de la bun început.

— De ce credeți? a zis ea terminând de semnat.

Apoi și-a ridicat privirea spre mine. Purta niște ochelari atât de fini, încât n-am fost sigur dacă ramele aveau și lentile. I-a scos cu o mișcare lentă și i-a pus într-un toc aurit.

— Ah, nu…! a zis râzând ușor. Nu la asta m-am referit când v-am spus la telefon că nu pot părăsi domiciliul. Nu sunt invalidă deloc.

Din experiență, știu că nu se vede când roșesc. Dar, oricum, părea amuzată de deducția mea și tot din experiență știu că femeilor le place să fie amuzate.

Victoria Sternatis s-a ridicat în picioare și, ocolind biroul, a venit spre mine. Când spun picioare, exact la asta mă refer, avea niște picioare cum nu vezi în fiecare zi, lungi și fine, de model. Iar costumul deux-pièces, cu bluza mulată pe bust și fusta despicată în față, o avantaja al naibii. În plus, casele de modă luxoase rareori fac fustele așa, ceea ce, pentru un cunoscător ca mine, era încă un motiv de apreciere.

— Luați loc, domnule Paul! a zis arătându-mi unul dintre cele două fotolii capitonate aflate în fața biroului, iar ea s-a așezat pe celălalt, picior peste picior.

Apoi și-a aprins un Treasurer a cărui aromă o recunoscusem de pe coridor.

— Țigara cu verighetă, am zis așezându-mă.

— Singura verighetă pe care o accept, mi-a întors ea privirea.

A suflat ușor spre mine, lucru pe cât de demodat pe atât de atrăgător, în momentul acela. După care am auzit-o, ceva mai încet, de parcă și-ar fi strecurat vorbele în norișorul de fum:

— Altul este motivul pentru care nu pot părăsi acest loc.

— Lăsați-mă să ghicesc, am zis cerând voie să aprind o țigară.

— Domnule Paul, și aici doamna Sternatis s-a încruntat ușor, nu pentru a-mi ghici ceea ce știu deja v-am chemat aici.

---

Titlu: Sevraj
Autor: Liviu Surugiu
Editura Polirom
ISBN978-973-46-9139-5
An apariție: 2022
Lună apariție: septembrie
Număr de pagini: 224
Tip ediție: broșată
Format: 130×200

Descrierea editurii

Imaginați-vă că Sam Spade și Philip Marlowe intră în cafeneaua lui Rick din Casablanca și-i spun: „Rick, hai cu noi să găsim șoimul maltez!”. Așa ar putea începe Sevraj, o carte care îl are ca protagonist pe Paul Coriolan, un detectiv sărac și lipsit de perspective. Fără clienți de ceva vreme și lâncezind într-o atmosferă anostă, primește pe neașteptate un telefon care îi va schimba viața. Povestea clientului pare plauzibilă, iar onorariul consistent, astfel încât Paul acceptă misiunea de a fura un obiect mistic. Totul pare să meargă conform planului, însă detectivului i se cam încurcă socotelile atunci când înțelege că nu i s-a spus întregul adevăr. Totuși, ceea ce îl împinge în abis nu e doar asta. Paul își dă seama prea târziu că altceva l-a atras în tot acest hățiș… Un roman care se citește cu sufletul la gură, pe parcursul căruia provocările pândesc la tot pasul.

„Când eram mic, am citit undeva că atomii nu se ating niciodată. Că, fizic, e imposibil așa ceva.
Dar noi suntem făcuți din atomi.
Înseamnă că nu ne atingem nicicând? E o minciună tot ceea ce simțim? Trăim într-o lume a aparențelor? Ce se petrece când un bărbat sărută o femeie? Dar când se naște un copil?
Din păcate, nu e doar o teorie. Orice atingere pare reală grație doar unui proces de repulsie electrostatică.
Atunci, ce se întâmplă când un glonț intră într-un om? Ce anume determină, cu adevărat, moartea?”