CDBD! – Jurnal de lecturi BD #46

Asgard (Dorison / Meyer / Delabie) – Dargaud 2026

„De vreme ce zeii te-au alungat, numele tău să fie acela al regatului pe care ți-l răpesc. … Asgard!”

40 de ierni mai târziu, micul skraeling șchiop a devenit un războinic vestit, un lup singuratic poreclit (din motive evidente…) “Picior de fier”. Atunci când un kraken uriaș îi distruge una câte una bărcile de pescuit și drakkarele, Godfred, regele din Dyflin, își vede regatul amenințat de foamete și revolte. Așa că își calcă pe mândrie și-l cheamă în ajutor pe Asgard, care nu e deloc un cavaler pe cai albi, dimpotrivă – e un mercenar conștient de valoarea lui. Chiar dacă aroganța afișată ostentativ nu-i aduce prea mulți prieteni…

Ceea ce începe ca o goană contratimp în căutarea unui monstru mitologic se sfârșește ca o luptă disperată pentru supraviețuire, într-o lume în care zeii râd de chinurile oamenilor. Moby Dick cu vikingi, deci.

În plus, Dorison construiește personaje puternice și carismatice, evoluând într-un ev mediu cat se poate de real, iar cititorii atenți vor învăța multă istorie (!) din aventurile lor… fantastice.

Meyer e senzațional aici, portretistica e foarte expresivă, punerea în scenă e foarte cinematografică, și după mine cele două volume apărute în 2012-13 sunt primele albume în care își definitivează creionajul specific, în același timp clar, eficient și dinamic.

Coloritul lui Caroline Delabie, minimalist și curat, crează atmosfera fără să subjuge desenul.

O integrală excepțională, chiar dacă mi-aș fi dorit poate ceva mai multe materiale bonus, nu doar introducerea-justificare a lui Dorison și lexicul de la final. Au trecut totuși 14 ani de la apariția celor două volume inițiale, aveau timp să mai adauge ceva… 🙂

Nevada – integrala (Duval&Pécau / Wilson / Fernandez) – Delcourt 2026

O serie western neobișnuită, în care un cowboy pe motocicletă nu caută vite rătăcite din turmă, ci… actori și actrițe care au fugit de pe platourile de filmare de la Hollywood. Deși ideea de start e excelentă, poveștile care compun integrala sunt mai puțin interesante (e foarte ușor să recunoști din ce western-uri clasice au fost „împrumutate” situațiile și întorsăturile, iar intriga e perfect liniară în toate episoadele), dar rămân totuși captivante și se citesc ușor. Punctul forte al seriei e grafica: peisajele lui Colin Wilson („Tinerețea lui Blueberry”) sunt spectaculoase și bogate în detalii, iar culorile lui Jean-Paul Fernandez („Ohio”) sustin o atmosferă impecabilă. (Nu sunt fan al portretelor caricaturale, nici al letrajului fantezist, greu de citit.)

Pe scurt, o serie pentru fanii western-urilor, un pretext pentru o călătorie într-o Americă dispărută.

Mille ans (Fred Duval + opt desenatori faimoși pentru seriile lor SF) – Le Lombard 2026

„Încă nu te-ai săturat să sapi, Billy?”

“Lumea se împarte în două categorii: cei grăbiți și cei care admiră peisajul. Un robot nu este nici una, nici alta. Eu sap.”

Fără o schimbare radicală, pământul va muri, și omenirea odată cu el. În haosul inevitabil și violent al apocalipsei se naște un plan brutal – să lăsăm planeta să se vindece singură, fără noi. Câteva milioane de oameni se ascund în măruntaiele pământului, sperând să fie treziți la o viață mai bună atunci când se va termina numărătoarea inversă de pe sicriele lor de gheață. Alte sute de mii zboară spre capsulele lor criogenice din orbită. Alte zeci de mii ajung pe Lună. Câteva mii, pe Marte. Majoritatea dorm un somn înghețat. Câțiva supraveghează armata de androizi și de computere care asigură funcționarea sistemelor care filtrează aerul, apa, și mențin temperaturile între limitele necesare vieții. Alții vindecă, predau, iau decizii. Toți au un rol bine definit într-un plan de supraviețuire la o scară nemaivăzută, un plan totuși foarte simplu. Și foarte optimist – pentru că, nu-i așa, multe se pot întâmpla într-o mie de ani…

Fred Duval a mai salvat Terra de câteva ori, dar în “Renaissance” și “Apogée” a recurs la extratereștri prietenoși, iar în “Meteors” la un dumnezeu artificial atotputernic. De data asta, salvarea ar trebui să vină prin noi înșine. Sau, mai exact, prin… absența noastră.

Un scenarist, opt desenatori, opt povești care explorează cronologic un viitor posibil, o antologie care ridică o serie de întrebări interesante, are tensiune, umor (inamicul public numărul unu e… un câștigător al premiului Nobel pentru literatură!) și merită citită în ciuda problemelor inerente formatului (artiștii sunt inegali ca valoare, poveștile sunt foarte scurte, narațiunea e fragmentată).

Mi-a plăcut, fie și pentru că există din ce în ce mai puțin SF optimist.