CDBD! – Jurnal de lecturi BD #48

Les enfants perdus (Neyef) – Rue de Sèvres 2026

„Ce bubuim acum? Încă o sticlă?” „Nu, ne-ar trebui ceva mai amuzant de aruncat în aer, gen un animal mic…” „Un foc de artificii din măruntaie, ar fi mișto.” „Un șobolan? O veveriță?” „La fix!”

Da, cei care vorbesc mai sus sunt protagoniștii albumului, „băieții pierduți” ai lui Peter Pan. Încă n-au întâlnit-o pe Wendy, supraviețuitoare marcată de abuzuri, care își sună mama aflată în închisoare și îi înghite minciunile, sperând împotriva oricărei logici că fericirea lor domestică poate fi restabilită. Dar Peter nu vine să-i salveze, iar fericirea e o floare foarte rară în această lume post-apocaliptică, unde speranțele vin să moară și unde cea mai ușoară slujbă la care poate spera un copil este să-și vândă trupul, iar cea mai bună e… să vândă droguri. Și totuși, deocamdată, cei șase copii supraviețuiesc pe cont propriu într-un paradis sălbatic pe care îl vor aprecia abia când îl vor pierde…

Scriitura e grozavă, ilustrațiile sunt excelente, și totuși, cu cât citeam mai mult, cu atât uram mai mult abordarea lui Neyef. La fel ca în „Goetz”, o altă carte mult lăudată, dar în cele din urmă dezamăgitoare, bazată pe o operă literară celebră (aici: „Peter Pan” de J. M. Barrie, acolo „Le Diable et le Bon Dieu” de J. P. Sartre), science-fiction-ul este doar o fațadă. Iar povestea pare… inutilă. Există alegeri mai bune? Pot băieții pierduți să procedeze altfel? Pot ei… să se maturizeze? 🙂

Cu cinism, m-am gândit la coincidența momentului apariției – acest album a fost lansat în mijlocul protestelor liceenilor. Dacă mediul ar fi fost realist și critica socială n-ar fi fost indirectă, ci pe șleau, acest album ar fi putut deveni un bestseller neașteptat. Poate că se va vinde bine, oricum, pentru că “Hoka Hey!”, volumul anterior al lui Neyef, i-a creat o audiență semnificativă. (S-a vândut în câteva sute de mii de exemplare.)

Bienvenue à l’hôtel inhabituel (Gaëlle Geniller) – Delcourt 2026

„Poate că nu-și dorește nimic?” „Știi foarte bine că asta e imposibil. În cazul ăsta n-ar fi putut găsi niciodată acest loc. Hotelul nu se arată oricui. Nu poți intra aici decât dacă îți dorești lucruri mărețe. Să așteptăm, deci.”

Un explorator curios deschide o ușă și intră într-un hotel misterios unde statuile se mișcă, tablourile vorbesc și păpușile de porțelan se ceartă între ele – atunci când nu cântă în armonie. Dar cel mai mare mister al hotelului e chiar André, oaspetele neașteptat. Știe sau nu care e secretul hotelului? Cei doi recepționeri nu pot fi siguri, dar, pe măsură ce zilele trec, devine clar că inocența, înțelepciunea ascunsă și manierele de gentleman ale noului oaspete îi fac pe toți să-l îndrăgească. Da, e valabil și pentru… hotel 🙂

Acest roman grafic extraordinar desenat e o enigmă filosofică despre scopul vieții, cu un final sensibil, frumos și la fel de enigmatic. E doldora de referințe la albumele anterioare semnate de Gaëlle Geniller, de la cele evidente (Fleur e personajul principal din „Le Jardin, Paris”, Guerlain e protagonistul din „Minuit Passé”) până la cele subtile (veți recunoaște decoruri, situații și lecții de viață). Mi-a plăcut foarte, foarte mult fișierul bonus voluminos (30 de pagini!) în care Gaëlle își explică procesul creativ. Detaliu amuzant: la început, Fleur și Guerlain trebuiau să fie vampiri 🙂 înainte ca autoarea să decidă să reducă elementele de groază și să se concentreze pe tema mai generală a relației dintre prietenie și reziliență. Nu pot spune mai multe despre intrigă și semnificația ei fără a dezvălui enigmele și a strica plăcerea lecturii, așa că vă rog să-mi acceptați scuzele.

„Răsfoind aceste ziare, Fleur și cu mine credem că am înțeles de ce țineți atât de mult la ele. Sunt oameni pe care nu-i veți mai revedea niciodată, dar există și alți oameni pe care încă nu i-ați întâlnit. Dacă e adevărat că gândul la cei care au plecat vă poate aduce alinare, e la fel de adevărat că nu trebuie să-i uitați pe cei care vor veni mai târziu. Ei sunt cei care vă vor face să dansați mai mult timp.”

Să dansăm, deci, în ciuda tuturor durerilor.

Après Arthur T1 – Le trône et l’épée (Legrand / Sierra) – Le Lombard 2026

„Trecutul a murit, Garran… iar viitorul ne aparține! Nouă, fiilor lui Mordred Bastardul! Camelot, tronul lui Uther Pendragon, întreaga Britanie, toate astea sunt ale noastre de acum înainte!”

Rânit de moarte, Arthur își dă ultima suflare pe câmpul de luptă, după ce l-a ucis pe Mordred și i-a încredințat sabia Excalibur lui Bedwyr, cel dintâi și cel din urmă cavaler al său. Dar Masa Rotundă nu mai există, cavalerismul a murit, iar Bedwyr (pe bună dreptate) nu acceptă ultima dorință a regelui său, declanșând o serie de evenimente care duc la alte trădări, mai mari, și la alt sânge vărsat. Pentru că fiecare personaj își urmărește scopul și nu se dă înapoi de la nimic pentru a-l obține: Viviane, doamna lacului, vrea sabia Excalibur.
Morgane vrăjitoarea vrea să revină din exil. Melehan, fiul cel mare al lui Mordred, vrea tronul… și e departe de a fi singurul pretendent (chiar dacă e, fără îndoială, cel mai sângeros).

Comploturile, haosul și violența sunt credibile; personajele sunt interesante (chiar dacă nu se îndepărtează suficient de șabloanele legendelor), iar desenul e dinamic și modern (uneori spectaculos, alteori puțin naiv) — în ansamblu, un început promițător pentru serie.

Olivier Legrand, scenaristul, e profesor de franceză, creator de jocuri de rol (gen D&D, dar în universuri ceva mai puțin uzate) și scrie de toate: serii polițiste (Cei patru de pe Baker Street) de spionaj / thriller (Serviciile) sau mitologice (Ultimii argonauți).

Alex Sierra, desenatorul, a fost “descoperit” de Soleil în Barcelona, acolo unde lucra pentru sucursala spaniolă a editurii Glénat, și a desenat vikingi (Hel’Blar, 5 volume) și o puzderie de orci, elfi, pitici și altele asemenea (Terres d’Arran, a contribuit la toate seriile).