Anul trecut la Marienbad

Toată așa-zisa acțiune a filmului se poate sintetiza într-o singură frază: într-un hotel de lux, un bărbat încearcă să seducă o femeie măritată, care opune o slabă rezistență, în timp ce soțul înșelat își stăpânește foarte bine gelozia. Prea multe fapte nu par să se întâmple în acest film misterios, întunecat, care pendulează între real și fantastic, restul materiei cinematografice ocupându-se de arhitectură.

Sunt două tipuri majore de arhitectură studiate în filmul lui Alain Resnais Anul trecut la Marienbad: cea barocă, a somptuosului castel, de fapt arhitectura interiorului castelului, și arhitectura sufletului. În timp ce camera de filmat nu obosește în a se plimba peste pereții hiper-ornamentați, peste oglinzile, scările, pardoselile și tavanele exravagante, în alb-negru strălucitor, monologul neîntrerupt al vocii masculine, persuasiv, încearcă s-o convingă pe femeia în negru să plece a doua zi cu el. Nu știm , însă, cărui moment temporal aparține secvența: al prezentului, sau al anului trecut. Avem reluarea aproape mecanică, obsesivă, a unor frânturi de fraze, un efort de re-echilibrare sau de compensare psihică a traumei psihice, în paralel cu periplul fără sfârșit și fără scop al camerei pe coridoarele și prin încăperile goale, sau populate cu siluete imobile și absente, ca niște statui vivante.

Mai plauzibil ar fi să credem că anul trecut cei doi s-au îndrăgostit la Marienbad. Ea nu a avut atunci curajul să-l urmeze și i-a cerut amantului un răgaz de un an, pentru limpezirea gândurilor și a sentimentelor. Însă anul acesta, când el a revenit, femeia fie nu și-a mai adus aminte de el (ceea ce este extrem de bizar), fie era moartă și el purta o conversație cu o himeră.

În favoarea acestei ipoteze stau câteva sugestii: un foc de armă, o scurtă scenă de tir, o scurtă imagine cu ea prăbușită pe pat, într-o poziție nefirească. Avem așaar în această viziune o re-interpretare a mitului lui Orfeu, care descinde în Infern încercând să o readucă la viață pe Euridice. Statuile de marmură, reprezentând personaje drapate în robă, în atitudini epice, aluzie la eposul mitologic al Greciei antice, par să confirme această interpretare.

Toate acestea nu sunt decât piese de domino sau de puzzle pe care Resnais le-a aruncat pe masă, iar spectatorul le poate privi ca pe un desen arbitrar născut din hazard și poate alege ce interpretare dorește. Că așa par să stea lucrurile, o dovedește un alt indiciu: soțul înșelat provoacă lumea din hotel la un joc tip puzzle, în care folosește inițial cărți de joc, apoi bețe de chibrituri, iar în final mai multe copii ale fotografiei incriminatoare. Jocul este următorul: se aranjează cărțile de joc pe linii și coloane, fiecare linie conținând un număr impar de cărți, crescător, de la unu la șapte. Cine ridică ultima piesă pierde. Implacabil, soțul gelos câștigă întotdeauna, deoarece este singurul care cunoaște strategia câștigătoare. În timpul jocului, chibiții de pe margine emit fel de fel de teorii: trebuie ridicate numere impare… ba nu, pare… ba nu, ridică un număr complement de șapte…

E multă arhitectură superbă de văzut aici. Camera care se mișcă lent, muzica de orgă, hipnotică, personajele imobile care pozează în diverse atitudini, fac din acest film, prin excelență vizual, unul din cele mai cinematografice filme create vreodată.

Un film de nota 10.