Cerul de la miezul nopții

De fiecare dacă când citesc un roman sf, sau mă uit la film din același gen, îmi pun următoarea întrebare: povestea prezentată poate fi adaptată unui roman, sau film, clasic? În cazul lung metrajului Cerul de la miezul nopții, în regia lui George Clooney, după romanul Good Morning, Midnight de Lily Brooks-Dalton, răspunsul este nu. Doar dacă nu am forța logica și ne-am închipuii că undeva, pe Pământ, ar exista o zonă protejată, un paradis, ferit de tot ce este rău. Nu este cazul.

Încă de la început suntem puși în fața unei situații excepționale, chiar dacă nu ne este foarte clar din ce ar consta ea. Pământul se află într-o fază avansată de distrugere. Atmosfera devine irespirabilă, nivelul radiațiilor tot mai crescut, iar oameni, cei care pot, se mută în adăposturi subpământene. Profesorul Augustine Lofthouse, bătrân și aflat într-o fază terminală a unei boli nenumite, refuză să părăsească Observatorul unde lucrează, situat în nordul Canadei, zona artică, motivându-și opțiunea prin inevitabilul sfârșit al tuturor. „Toți vrem să ajungem acasă”, îi spune un coleg, „Unde-i asta?”, îl întreabă profesorul, „Bănuesc că pentru tine-i aici.”.

În același timp este introdusă Sully, o tânără astronaută, gravidă, aflată pe drumul de întoarcere dintr-o expediție de cercetare a satelitului lui Jupiter K-23. Acest satelit, studiat de Augustine în tinerețe, poate susține viața. În film Sully ne este prezentată culegând probe și mergând printr-o vegetație viguroasă, fără echipament de protecție sau butelii de oxigen. La orizont se vede Jupiter și un alt satelit. Priveliștea este extraordinară, chiar dacă complet nerealistă.

Cu toată neclaritatea din debutul filmului, știindu-l pe Clooney, meticulos și atent la detalii, aveam convingerea că toate aceste bucăți de puzzle se vor îmbina. Însă lucrurile s-au mai complicat un pic, până a se clarifica.

Singurătatea lui Augustine va fi întreruptă de o fetiță, aparent uitată acolo în graba evacuării. Pe numele ei Iris (Caoilinn Springall), aceasta îl va impulsiona pe profesor să caute o soluție la problema care-l frământa și pentru care rămăsese acolo. Iată cum piesele de puzzle încep să ofere primele imagini din întreg. Profesorul încearcă să ia contactul cu naveta spațială Æther (Eter), pentru a-i avertiza pe astronauți cu privire la dezastrul de pe Pământ, respectiv pentru a-i determina să se întoarcă pe satelitul K-23.

Apropo de satelit. Probabil că vă veți întreba dacă el există, sau dacă el ar putea exista. Din câte se știu până acum, și cu ajutorul telescoapelor s-au descoperit peste 80 de sateliți ai planetei Jupiter, niciunul din sateliții ginaticei planete gazoase nu poate susține viața, așa cum o concepem noi. Distanța față de Soare este uriașă, abia 1% din radiația solară ajunge la Jupiter. Jupiter emite constant o radiație ucigașă, mult peste ce poate suporta corpul uman. Marii sateliți Io, Europa, Ganymede și Callisto nu au atmosferă respirabilă și nici suficientă gravitație pentru a-și păstra atmosfera. Despre Europa se știe că ar avea un ocean subteran, format din apă lichidă (adică sub un strat gros de gheață), datorită frecventelor gheizere. Căldura necesară păstrării apei sub formă lichidă provenind de la energia mareeică, uriașă datorită prezenței în proximitate a lui Jupiter.

Chiar dacă K-23 este un satelit fictiv, povestea este frumoasă și, așa cum am scris la început, tipică universului science fiction.