The Dog Stars (2026) — Sfârșitul lumii nu înseamnă neapărat sfârșitul speranței

Paradoxal, Ridley Scott pare să fi pierdut, odată cu trecerea anilor, ceva din capacitatea de a transforma o poveste într-o confruntare de idei. În „Dueliștii”, filmul său de debut din 1977, inspirat de extraordinara nuvelă a lui Joseph Conrad, două personaje se înfruntau decenii întregi pentru o chestiune de onoare devenită absurdă. În „The Dog Stars”, sfârșitul civilizației ar trebui să ofere o miză infinit mai mare. Și totuși, nu o face. Catastrofa este spectaculoasă, dar drama rămâne convențională. Am urmărit filmul „The Dog Stars”, după ce s-a mutat din sălile de cinematograf pe platformele de streaming, cu mari așteptări de la un regizor atât de experimentat. Priceperii sale și excelentului său simț narativ le datorăm filme precum „Alien” („În spațiu, nimeni nu te aude când urli”) și „Blade Runner”, numai două dintre succesele sale. Filmul acesta însă nu surprinde cu nimic. Or, de la Ridley Scott avem dreptul să așteptăm mai mult decât un film postapocaliptic corect executat.

Există filme despre sfârșitul lumii care se grăbesc să ne arate cum moare civilizația. Și există filme care se întreabă ce mai rămâne din om după ce civilizația a murit. „The Dog Stars”, noua incursiune a lui Ridley Scott în teritoriul science-fictionului postapocaliptic, încearcă să aparțină celei de-a doua categorii. Inspirat din romanul omonim al lui Peter Heller, filmul ne poartă într-o Americă devastată de o pandemie. Majoritatea populației a dispărut, iar supraviețuitorii nu par deloc hotărâți să reconstruiască lumea. Dimpotrivă, sunt ocupați să se apere unii de ceilalți.

Hig (Jacob Elordi), un tânăr pilot, trăiește pe un aerodrom izolat, alături de Bangley (Josh Brolin), fost militar pentru care supraviețuirea a devenit o meserie. Primul mai crede în oameni. Celălalt crede, în primul rând, în arme și le folosește cu o dexteritate complet detașată de orice alarmă morală. Intri în cătarea puștii lui cu lunetă, ești mort.

O transmisie radio misterioasă îl determină pe Hig să-și părăsească refugiul și să caute ceea ce poate nici nu mai există: o comunitate umană în care oamenii să nu se privească prin cătarea unei puști.

Un Ridley Scott mai melancolic

Regizorul care ne-a oferit „Alien” și „Blade Runner” știe să construiască universuri ostile. Numai că, de această dată, adevărata amenințare nu vine din spațiu și nici din laboratoarele unei corporații atotputernice. Vine din dispariția încrederii. Peisajele ample, zborurile deasupra unei Americi aproape pustii și liniștea apăsătoare creează o atmosferă în care natura pare să-și fi recâștigat teritoriul. Frumusețea imaginilor contrastează cu degradarea relațiilor umane. Filmul își găsește cele mai interesante momente în opoziția dintre Hig și Bangley. Josh Brolin construiește un personaj dur, pragmatic, uneori brutal, în vreme ce Jacob Elordi încearcă să exprime fragilitatea unui om care refuză să considere singurătatea drept destin. Margaret Qualley, în rolul Cimei, aduce în această lume o altă posibilitate: apropierea dintre doi oameni care au pierdut aproape totul.

Unde filmul pierde altitudine

Din păcate, Scott nu reușește întotdeauna să transforme această premisă într-o poveste cinematografică pe măsura ambiției sale. Ritmul este lent, pe alocuri aproape că mă plictisea, dar asta nu constituie neapărat un defect. Problema apare când contemplarea nu mai adâncește personajele, iar episoadele de violență par împrumutate din repertoriul deja foarte aglomerat al filmelor postapocaliptice. Scenele astea le-ai mai văzut și în alte filme, „Mad Max” fiind unul dintre exemplele mai recente (și mai violente). Unele situații sunt previzibile, dialogurile explică prea mult, iar anumite efecte vizuale nu se ridică la nivelul spectaculoaselor imagini naturale. Recepția critică reflectă aceste slăbiciuni. Pe Rotten Tomatoes, filmul are 41% aprecieri pozitive din partea criticilor, față de 69% din partea spectatorilor verificați.

Și totuși, ar fi nedrept să-l judecăm exclusiv prin comparație cu marile realizări ale regizorului.

Omul, după oameni

Ceea ce salvează „The Dog Stars” este întrebarea sa fundamentală: pentru ce merită să supraviețuiești, dacă nu mai ai cu cine împărți viața? Hig nu caută doar alți supraviețuitori. Caută confirmarea că lumea nu s-a redus definitiv la instinct, frică și violență. În fond, acesta este paradoxul filmului: într-un univers în care fiecare întâlnire poate însemna moartea, singura salvare posibilă rămâne întâlnirea cu celălalt, speranța că poate nu toți sunt asasini, criminali, descreierați, cu toate că omenirea așa pare.

Ridley Scott nu mai are aici forța vizionară din „Blade Runner”. Dar păstrează ceva din preocuparea acelui film pentru fragilitatea umanității. „The Dog Stars” nu este o capodoperă și nici una dintre realizările majore ale regizorului. Este un film inegal, uneori prea lung în respirație, alteori prea grăbit să introducă pericole convenționale. Dar are melancolie, frumusețe vizuală și o idee care merită urmărită până la capăt. Pentru că sfârșitul lumii nu începe atunci când dispar orașele. Începe atunci când oamenii încetează să se mai caute unii pe ceilalți.