Colind de crăciun de Charles Dickens

Probabil că cei mai mulți dintre cei care citesc acest articol au auzit sau au văzut, într-un context sau altul, de fantoma crăciunului trecut, de cea a crăciunului actual și de cea a crăciunului viitor. Probabil că multă lume le și asociază, vizual, cu imaginea îngerului, a uriașului și a pelerinei negre, ca a morții. Și probabil că mai toată lumea știe, în linii mari, și cam care e povestea. Totuși, câți oare dintre cei care au dat peste acest articol, chiar au citit povestea lui Charles Dickens? Eu însumi, trebuie să mărturisesc, nu o citisem din scoarță-n scoarță, deși are dimensiuni reduse, până luna aceasta.

Așa stând lucrurile, deși a scrie acum despre nuveleta „Un colind de crăciun” – uneori tradusă sub numele de „Colindă de Crăciun” sau „Poveste de Crăciun” –, la mai bine de o sută șaptezeci și cinci de ani de la apariția ei, poate părea desuet, am convingerea că nu este. Povestea rămâne foarte actuală și probabil va rămâne astfel atâta vreme cât vor exista oameni care vor sărbători Crăciunul. Pentru că, a lua decizii greșite și a le suporta consecințele face parte din natura umană, la fel și a reflecta asupra lor la ceas de sărbătoare, când, după o agitație furibundă, vine momentul relaxării care aduce după el dispoziția meditativă, introspectivă.

Începută și terminată în Londra secolului nouăsprezece, într-o atmosferă apăsătoare de iarnă, care contribuie la angoasa continuă pe care cititorul o simte parcurgând, alături de personajul principal, scenele, povestea se desfășoară pe mai multe planuri, toate avându-i în centru pe domnul Scrooge, (da, personajul transformat și în unchiului lui Donald), în diferite ipostaze ale vieții sale. Trucul prin care însuși Scrooge este redus la un observator în capitolele mediane, acesta doar comentând întâmplările, are efectul de a-l apropia pe personaj și mai mult de cititor, dar în același timp de a-i prezenta acestuia peisaje atent zugrăvite de tehnica celebră a lui Dickens.

Mizând în rest pe personaje-simbol, destul de puțin aprofundate, dar emblematice, ajunse adevărate șabloane ale literaturii, povestea ne vorbește despre însingurarea avarului și despre lipsa de însemnătate a tuturor celor lumești în fața morții, dar și despre posibilitatea omului de a-și schimba destinul. Probabil că farmecul ei aparte este tocmai în negarea fatalității, în concluzia că nimic nu-i este omului predestinat, că el este stăpânul propriului drum în viață. Există, desigur, circumstanțe diferite în care viețile oamenilor decurg, ele îi influențează pe aceștia, însă nu le dictează inexorabil nici caracterul, nici destinul. Domnul Scrooge, bunăoară, deși este modelat într-o persoană apatică, rece și închisă, de o copilărie sumbră, găsește totuși puterea, sub acțiunea duhurilor, să-și schimbe percepția asupra vieții.

Totuși, un lucru nu poate să nu-ți dea de gândit la finalul nuvelei: Pentru a-i schimba destinul, lui Scrooge i s-au arătat lucruri deasupra posibilităților sale de percepție. A fost nevoie de o intervenție dintr-o altă lume, aducând cu sine experiențe interzise omului simplu pentru a se realiza transformarea. Numai când a fost așezat în fața desfășurării concrete a viitorului, domnul Scrooge și-a dat seama că nu astfel și-l dorește.

Și atunci… mă întreb: este oare fatalitatea învinsă în „Colindă de Crăciun”? Sau, dimpotrivă, suntem cumva damnați să facem greșeli, deși intuim că nu va ieși nimic bun, și doar dacă am putea să privim totul dinafară, am putea să ne schimbăm. A fost nevoie de patru fantome pentru a-l salva pe domnul Scrooge. Pe noi, restul, cine ne va salva?