Lupi, prințese și ciborgi la Cătălina Fometici

Nevoia de ficţiune

Cătălina Fometici este un autor care trăieşte pentru scris. Îşi ordonează programul cu meticulozitate pentru a ajunge în fiecare zi să adauge câte ceva la poveştile ei fascinante. Departe de a fi o persoană retrasă, are numeroase cunoştinţe şi fizice, şi virtuale, deoarece este activă în social media, unde uneori intră în polemici ori mai „curentează” câte o obrăznicătură. Păstrează însă o anumită distanţă faţă de tot ceea ce este exterior literaturii, la care se întoarce mereu cu plăcere, cu seriozitate, dar şi cu o uşoară doză de încrâncenare. Pe Facebook administrează două pagini, ambele pentru promovarea propriilor creaţii. Părul Medusei are caracter generalist, pe când Câinii diavolului este dedicată volumului cu acelaşi titlu. Este un scriitor activ, prezent la multe manifestări literare, convinsă că prezentările şi întâlnirile faţă în faţă cu cititorii (cumpărătorii de carte) sunt lucruri importante, la Timişoara, Bucureşti, Arad, Braşov ori în alte părţi.

Formată în atmosfera deschisă a Literelor timişorene, Cătălina Fometici ştie că a scrie literatură nu este un lucru simplu şi că dincolo de talent este nevoie de constanţă şi tenacitate. Universul său este cel fantastic-fantasy, cu deschideri spre science fiction, noir, basm cult ori romance. Genul fantasy cunoaşte o bună dezvoltare în România ultimilor ani, o contribuţie importantă având şi autoarea din Timişoara cu cele două cărţi ale sale, Câinii diavolului (2017) şi Imperiul de sticlă (2018), completate de mai multe povestiri risipite prin diverse reviste şi antologii. Ambele volume au apărut la Editura Tritonic din Bucureşti, condusă de energicul Bogdan Hrib, la rândul lui un autor demn de luat în seamă, mai ales prin câteva apariţii în sfera crime, ceea ce cu un termen prea puţin adecvat numim pe plai mioritic literatură poliţistă. Tritonic îi susţine atent pe autorii români de ficţiune speculativă, titulatură care desemnează subgenuri diverse, adică fantastic, fantasy, science fiction, horror, gotic, dar şi thriller ori crime. Aşa s-a putut afirma în ultimii ani un nou val de autori, alături de Cătălina Fometici putând fi trecuţi în revistă: Lucian-Dragoş Bogdan, Daniel Timariu, Teodora Matei, Monica Ramirez, Anamaria Ionescu, Florin Purluca, Eugen Cadaru, Cristian Vicol sau Ciprian-Ionuţ Baciu. Sunt şi alte nume reprezentative, cu volume apărute la alte edituri, de menţionat fiind Liviu Surugiu, Adrian Buzdugan, Florin Giurcă, Miloş Dumbraci, Daniel Botgros sau Mircea Liviu Goga.

Fiara din noi

Editorial, Cătălina Fometici a debutat în 2017, cu volumul Câinii diavolului, conţinând trei povestiri (nuvelete). Toate au ca temă licantropia, adică posibilitatea omului de a se trasforma în lup. Aceste creaturi au dimensiuni şi puteri fantastice în cele trei texte din carte, care poate fi citită şi ca un roman modular, aspect accentuat şi de faptul că nu doar tema, ci şi unele personaje migrează dintr-o poveste în cealaltă. Şi cadrele sunt aceleaşi, cu sate şi oraşe franţuzeşti în zorii erei industriale, dar cu mentalităţi ev mediu profund. Se detaşează însă eroii, detaşamente de muschetari bine instruiţi, capabili să lupte fiara. Autoarea mizează pe această nevoie de dreptate primară, adică pe necesitatea pedepsirii/ omorârii monstrului însetat de sânge, vinovat de uciderea fără milă a unor nevinovaţi, mai ales copii şi femei, aspect foarte sensibil în societăţile tradiţionale. Volumul de faţă exploatează la maximum tema omului-lup, viziunea de la care se porneşte fiind cea populară, a omului transformat din proprie voinţă ori fără să ştie, ca meşteşug diavolesc. Nu se insistă aproape deloc pe viziunea religioasă ori pseudoreligioasă, fiind făcute doar câteva trimiteri la caracterul diabolic al afacerii. Licantropia nu este însă doar o temă a misticismului popular, conturată în basme şi naraţiuni eroice de acest gen. Subiectul are rădăcini adânci în cultura europeană, pornind de la gestul atribuit lui Zeus de a-l transforma în lup pe Lycaion, ca pedeapsă pentru faptul că a adus jertfe umane. Biserica romano-catolică a moştenit într-o oarecare măsură această credinţă, Sfântului Petru fiindu-i atribuită trasnformarea în lup a liderul gal Vereticus. De altfel, în credinţele populare româneşti, Sf. Petru este patronul lupilor. În Câinii diavolului întâlnim această dualitate profundă, vorbind despre oameni capabili să se metamorfozeze prin propriile puteri, dar şi despre incapacitatea unora de a se opune trecerii în stadiul de fiară sângeroasă, făcând naraţiunea mult mai dilematică, vorbind despre oameni prinşi în aceste zbateri infernale. Aceste elemente dau valoare textelor, amplificând ceea ce, la prima vedere, pare a fi trei poveşti eroice bine spuse. O discuţie ar putea fi deschisă şi în orizont postumanist, însă nu este loc pentru a o dezvolta aici.

Primul dintre textele inserate în volum, Chipul întunecat al visului, îl are în prim-plan Julien de Roanne, castelan de vază, însărcinat de regele Luis să conducă armata pusă să găsească şi să ucidă fiara. Urmele lupului de dimensiuni colosale, destul de aproape de dimensiunea unui cal, sunt peste tot, mai ales în jurul sutelor de victime făcute, parcă în bătaie de joc. După o lungă perioadă, monstrul este încolţit şi ucis cu gloanţe de argint, valoarea lor magică fiind evidentă. Surpriza vine din faptul că este doborâtă doar una dintre întruchipările răului, capabil să se metamorfozeze, aceste calităţi infernale fiind deţinute de o misterioasă domnişoară, foarte frumoasă şi politicoasă, ascunzând însă şi o latură demonică. Ei îi cade victimă însuşi de Roanne, ajuns să se transforme, fără voia şi fără ştirea lui, în lup uriaş. Julien porneşte propria-i vânătoare, nebănuid că el este cel vânat. Până la urmă ajunge să înţeleagă care este sursa răului şi să pună garda pe urmele vinovatei. Doar că, aşa cum ştim, răul din lume nu piere niciodată.

Această desfăşurare alertă este păstrată şi în textele următoare, legate prin temă şi unele personaje, doar că acum prim-planul este luat de alte figuri şi întâmplări. Roşie ca sângele este Furia se intitulează promiţător al doilea text, descriind scurta aventură licantropică a frumoasei ducese Odille. De data aceasta numele fiarei ce o dedublează criminal pe eroină este Furia, o stare care anulează tot ce este omenesc, devenind instinct ucigaş pur. Victima este agresorul de mai înainte, Alain de Teileffer, magician impertinent şi maestru cu un discipol ce o ia razna. Odille revine în Câinii diavolului, cea de a treia piesă a acestei cărţi, căreia puţin îi lipseşte ca să devină un roman modular. După o reţetă narativă verificată deja, textul consemnează scene simple, cu gesturi rutiniere, dialogul aparent banal lăsând să se strecoare treptat informaţii despre întâmplări grozave. Este un parcurs creionat cu mână sigură de Cătălina Fometici, pricepută în dozarea elementelor narative, pentru a stârni apoi mari convulsii, cavalcade, cu personaje nevoite să lupte pentru supravieţuire cu puteri supraomeneşti, fără nici o exagerare. Cadrul este de roman istoric, fabulos şi cu accente horror, cu eroi puternici, însă capabili să se înşele, devenind din vânători ai răului agenţii acestuia, nu printr-o alegere, nu deliberând, ci printr‑o metamorfoză subtilă, insesizabilă.

Imperii fragile, oameni puternici

Mult mai ambiţios, romanul Imperiul de sticlă, este surprinzător din cel puţin două puncte de vedere. Prima surpriză este dată de faptul că noua carte se înscrie vertiginos în genul science fiction, un SF originat într‑un (şi combinat cu un) fantasy, deşi, evident, elementele fantastice şi cele ce ţin de subgenul heroic fantasy sunt bine conturate, amintind de Câinii diavolului. În al doilea rând, Cătălina Fometici reuşeşte să surprindă cititorii prin modul de a doza acţiunea şi prin maturitatea dovedită în introducerea personajelor şi a elementelor insolite în roman. Aceste elemente au rolul de a redirecţiona firul narativ în mod neaşteptat, însă la modul calm, fără salturi care să îl contorsioneze prea mult, încât lectorul să nu fie contrariat ori să nu mai înţeleagă despre ce este vorba.

Aceste elemente erau vizibile încă de la primul volum al autoarei, Câinii Diavolului, apărut tot la editura Tritonic, la fel ca Imperiul de sticlă. Acolo, prima povestire debuta cu o scenă gen amintiri din copilărie, cu doi prichindei jucându-se la margine de pădure. Atmosfera aceasta caldă şi nevinovată, va fi însă spulberată rapid, prin apariţia fiarei în căutare de sânge proaspăt. Nu este însă doar o poveste de groază, deoarece curând intră în scenă cavalerii, contesele şi conţii, capetele încoronate unite cu bestia sângeroasă în necurmata acţiune de a se vâna reciproc.

În Imperiul de sticlă, Cătălina Fometici ridică miza. Rămâne povestea bine scrisă, dar intriga devine mai complexă, personajele sunt mult mai bine conturate, iar tipologiile rămân bine evidenţiate. Acest roman prezintă aventurile prinţesei Alma, o creatură ambivalentă, demonică la origine şi în străfundurile fiinţei ei, devenind foarte complexă prin propensiunea către un postumanism structurat ideologic (şi în convingeri, desigur!) în direcţia unei… democratizări a imperiului condus autoritar până la venirea ei în prim-plan. Alma suferă o transformare rapidă, o (re)umanizare accentuată, în direcţia recunoaşterii drepturilor fundamentele şi a libertăţii fiecăruia de a decide. Personalitatea ei se evidenţiază în eroismul dovedit în luptă şi în inteligenţa construirii şi dejucării de intrigi, ceea ce o transformă şi într-un lider robust, încrezător şi ascultat.

Cadrul heroic fantasy nu este abandonat, însă autoarea simte nevoia să părăsească uneori câmpurile unor bătălii fizice şi să introducă în câmpul diegetic aspecte legate de confruntările şi devenirile interioare, o revenire la un umanism al profunzimilor, cum spuneam, dar şi o limpezire ideologică la nivelul societăţii imaginate în roman. În general, imperiile nu sunt compatibile cu valorile democratice liberale, însă în romanul de faţă apare o astfel de presiune, o invitaţie pentru cititorii dedicaţi de a explora aceste incompatibilităţi aparente. Este şi o probă de virtuozitate pentru o autoare inteligentă şi exigentă în acelaşi timp. Concomitent, romanul virează profund spre science fiction atât prin premisa menţinerii prinţesei în viaţă sute de ani, prin procedee medicale cunoscute genului, cât şi prin imaginarea unei industrii capabile să producă fiinţe umane, un om nou, soldaţi-ciborgi, utilizaţi în luptele cu rebelii, duşmani ai imperiului centralizat.

Love story şi libertate

Cartea este una dură, dinamică, tenebroasă pe alocuri, fără a fi însă o distopie până la capăt. Spre final, Alma învinge. Îşi dovedeşte duşmanii din afară, ajungând cumva şi la un modus vivendi cu demonul interior. Este însă o victorie fragilă, a cumpenelor abia ţinute, deoarece în orice moment lucrurile se pot schimba. Şi de aici se vede talentul autoarei, cel de a clarifica lucrurile, lăsând însă ca o urmă de teamă, de îndoială, de suspans să le facă să vibreze uşor. Există trei planuri narative, primul fiind cel descris anterior, având în centru personajul foarte bine conturat Alma, aflată în conflict cu proprii demoni, cu amintirile trecutului, gata să se rematerializeze în noi realităţi de coşmar. Al doilea este cel în care evoluează Roderic, Lordul Protector, o persoană ambiţioasă, foarte bine conturată prin acţiuni şi, mai ales, prin capacitatea de disimulare. Intenţia lui Roderic este de a face din Alma o marionetă, însă planul îi este dat peste cap de foarte tenacea prinţesă. Este un nou câmp de bătaie, confruntarea fiind dusă fizic, cu forţe armate, sau în culise, prin intrigi şi capcane întinse reciproc. Al treilea plan narativ este unul al translaţiilor strategice, unde duşmanii declaraţi devin aliaţi în confruntarea cu apropiaţii de ieri. Rebelii îi dau prinţesei lecţii de demnitate şi umanism, fiind alături de ea în războiul cu Roderic şi armata lui postumană.

Romanul debutează oarecum lent, cu rememorarea unor evenimente trecute, nedesluşite până la capăt şi cu contururi ceţoase. După câteva pagini însă, cartea prinde viteză, iar ritmul se menţine alert până la final. Ba chiar şi dincolo de el, deoarece, aşa cum ne avertizează Cătălina Fometici încă din titlul primului capitol: poveştile nu se sfârşesc atunci când demonul este răpus. Acest melanj fantasy-SF, combinat cu elemente de baladesc, dar şi cu accente antitotalitare evidente reprezintă un pariu câştigat, romanul fiind unul rotund, vorbind de un nou mod de a face literatură. Este o provocare de proporţii, arătând un autor curajos, capabil să lucreze pe spaţii largi.

Cătălina Fometici este prezentă în ultimul timp în diverse proiecte, dintre care amintim antologiile Noir de Timişoara, cu povestiri reunite de Daniel Timariu, şi East o a Known Galaxy, în engleză, realizată de acelaşi Daniel Timariu, dar împrună cu Cristian Vicol. Autoarea timişoreană nu putea lipsi din volumul fantastic-fantasy Sub apa dragonului strâmb, coordonată de Teodora Matei şi Lucian-Dragoş Bogdan. Se conturează astfel material pentru un nou volum, iar acesta ar putea fi garanţia maturităţii autoriale pentru Cătălina Fometici, fără îndoială o voce tot mai distinctă în peisajul literar românesc.

Articol publicat în revista Uniunii Scriitorilor, filiala Arad, ARCA, numărul 10-11-12 / 2019.