Când artă e orice, nimic nu e sau „cosplaying as an artist”

Se tot discută despre artă în spațiu public, ba că a apărut sculptura Refugiul în Piața Unirii din Timișoara, ce arată fix ca un ardei capia secționat pe lungime și curățat de sâmburi, ba că un arhitect și artist spaniol pe nume Carlos Pena a îmbrăcat niște bănci din Parcul Botanic în vinil și le-a declarat intervenție artistică, văzută ca o „genealogie a cruisingului queer, a întunericului, a aplicațiilor de dating și a cluburilor gay leather”.

Nu comentez aceste creații în sine, pentru că nu fac obiectul acestei publicații.

Dar cred că e utilă o discuție legată de „ce înseamnă artă”, cu precădere în sfera publică, pentru că de la o vreme (bună), în acest spațiu s-au strecurat mulți impostori care pozează în artiști, muzicieni, scriitori etc. și sunt susținuți de diverse mișcări, curente, instituții, precum și critici sau alți artiști asemenea lor. Din multe puncte de vedere, ei îmi amintesc de fanii care fac cosplay la convențiile Star Wars sau Star Trek.

Prima problemă pleacă de la definiție. Atunci când întâlnești un om care-ți zice că „până la urmă, orice poate fi artă” (și Doamne, cât de mulți sunt, plin internetul de dânșii), și tu dai din cap înțelept, gândind că nu există niciun criteriu obiectiv de identificare a artei, cazi într-o capcană lingvistică: scopul oricărei categorii lingvistice este, inevitabil, să restrângă, semantic, numărul de lucruri ce intră în acea categorie. Deci să excludă (usturoiul vampirilor obsedați de echitate și incluziune pe toate planurile). Altfel spus, dacă artă = orice, dacă semnificatul poate fi absolut orice obiect de pe lumea asta, semnificantul (cuvântul) devine gol de sens.

Wittgenstein observa în Cercetări filosofice că limbajul are sens doar în contextul și în baza convențiilor create de vorbitori. Adicătelea, nu există definiții subiective și limbaj privat. Ce există însă, este o denaturare a sensurilor convenționale. Iar această denaturare poate fi benignă sau mai puțin benignă.

De pildă, în fragedă pruncie, ai un copchil care face niște mâzgăleli. Drăguțe, ce-i drept. Te înduioșează. Dacă ești genul de părinte care vrea să-i stimuleze încrederea în sine, o să-i lauzi „capodopera” și o s-o lipești pe frigider, zicând „vaai, ce frumos desenezi!” sau „uite la micul nostru artist!” și el se va simți minunat. Poate că nu-i recomandat să-l minți, dar la urma urmei, oricine e artist sub duș și puțină iluzionare nu strică.

Ce n-o să faci, însă, este să-l duci la un concurs de desen sau pictură, iar atunci când este respins din start sau nu câștigă nimic te plângi că „a fost discriminat” sau că „lumea nu-i înțelege geniul artistic”.

Ei bine, tocmai asta face impostorul artistic. De ce-l numesc impostor? Ce criterii aplic? Totul se rezumă la meșteșug și viziune: un artist veritabil este unul care stăpânește mijloacele mediului său de expresie, indiferent care sunt acestea și o viziune care să dea sens meșteșugului său. Unul care, inevitabil, a muncit enorm să-și perfecționeze „mâna”, stilul, să depășească influențele firești din etapa de dezvoltare, și a cărui operă conține ceva profund uman, cu care individul poate să rezoneze. Kubrick stăpânește meșteșugul artei sale și are viziune. Tommy Wiseau sau Nia DaCosta (The Marvels) n-au nici una, nici alta. Sunt, după această definiție, niște impostori.

Shakespeare e mereu un exemplu la îndemână: Romeo și Julieta e montată și astăzi în toate teatrele lumii sau ecranizată la patru sute de ani de la premieră, pentru că 1. nivelul scriiturii shakespeariene e greu de egalat și 2. spune o poveste profund umană, în care politicul e doar parte din peisaj, nu o obsesie totalizatoare. Nu este o revoltă împotriva sistemului „vendettist” care a permis ca doi tineri adolescenți să moară, ci o tulburătoare descriere a condiției umane.

Vermeer e un alt exemplu extraordinar: Fata cu cercelul de perlă, aparent un portret al fiicei sale, e o pictură de-un rafinament greu de egalat în jocul luminii cu umbra, iar expresia ușor enigmatică și plină de viață de pe chipul fetei intrigă și astăzi, la peste 350 de ani depărtare, dând naștere la filme, romane și alte-cele pe subiect.

Recviemul lui Mozart sau Preludiul la Tristan și Izolda a lui Wagner te mișcă până în străfundurile ființei tale. Recviemul te confruntă cu spectrul morții și disoluției, dar și cu ideea izbăvirii și justiției divine, în vreme ce Preludiul te pune față în față cu sentimentul trudei eterne ce sfârșește în deznădejde, cu tristețea unei dorințe neîmplinite, cu dorul nestins.

Toate aceste opere de artă (literară, plastică, muzicală) menționate au câteva lucruri în comun: sunt universale și profund umane, se adresează indivizilor, nu unor grupuri identitare abstracte, sunt atemporale – deci veșnic actuale – și vădesc o măiestrie a meșteșugului artistic. Îndrăznesc să-i numesc pe cei trei artiști.

Dar conform unei anumite părți a criticii moderne și contemporane, și Yoko Ono e artistă. Așa s-a prezentat, unii au crezut-o (că deh, John Lennon a luat-o sub aripa lui), apoi ea a ajuns să creadă și mai abitir că orice face, orice atinge se transformă în artă și iată, miracolul lingvistic al zilelor noastre, al definiției private: ești artist pentru că zici că ești artist. Ești artist, pentru că alții, profund interesați de devalizarea și capturarea acestui termen, zic că ești artist.

Ajungi să expui în galerii, să ți se facă vernisaje, să ai oameni din cercuri alese care te laudă pentru „curajul” și „viziunea” de care dai dovadă, pentru că „dai de pământ cu toate normele”, că „spargi barierele” și alte asemenea vorbe menite să ascundă vidul de sens, de talent, de viziune, de orice al acestor încercări cu iz artistic. Și pentru că nimeni nu i-a spus „Tanti, nu te pricepi nici la dat cu pensula, nici la dat din gură”, s-au procopsit John Lennon și Chuck Berry cântând cu dânsa.

Expresia de pe chipul lui Chuck când se apucă doamna să orăcăie amintește oricărui adult de acel moment când ai o discuție profundă și se bagă un copil peste tine, dându-și cu părerea, sau de Ionel, în uniformă de maior de roșiori, trăgând cu nesaț din țigara domnului, „ca un om mare”, sau de fetița (tații de fete știu) care iese din dormitorul părinților trăgând după ea o rochie de seară și doi pantofi cu toc înalt, pozând în „femeie”. Când o fac copiii, e drăguț și zâmbim înțelegător. Când o face un adult, faci ca Chuck Berry.

Așa cum de-a lungul istoriei au existat artiști veritabili a căror operă nu s-a bucurat de aprecierea cuvenită, în egală măsură există șarlatani care profită de bulversarea semantică din jurul conceptului de artă pentru a se prezenta lumii drept „artiști”. Cel mai adesea, ei apelează la zona politicului și își declară operele „relevante” prin asociere cu un hot-topic tradus prin prisma justiției sociale. E arta așa-zisei „rebeliuni”. „Stick it to the man!” „F*** the government!”. E arta sloganelor și a cauzelor nobile. Păi cum să nu-ți placă? Dacă nu îmbrățișezi conceptul artistic (oricât de sărăcăcios redat din punct de vedere meșteșugesc, oricât de limitată și banală viziunea) e ca și cum te dezici de cauză. Devii un eretic politic. A nu-ți place estetic, la nivel individual, comportă un risc sau chiar un stigmat în plan social.

Iată, această banană lipită de perete e o banală banană lipită de perete. Puah! Asta nu-i artă. Dar stai, această banană lipită de perete e o critică nimicitoare la adresa consumerismului feroce, a Occidentului colonizator a (inserați cauză în vogă) și brusc… E ARTĂ!!

Acest pisoar întors pe dos și botezat ironic „Fântână” e artă, pentru că așa a decretat artistul. Generații la rândul de artiști s-au lăsat duși de nas de trucul lui Duchamps, luând gestul său radical drept reper ultim în arta modernă (apropo, Duchamps a fost ales într-un sondaj recent în rândul artiștilor plastici și criticilor drept cel mai influent artist din secolul XX). Când, în realitate, trucul lui a fost și rămâne de ordin lingvistic, nu artistic.

Nu mă iau acum de Duchamps, omul era un artist desăvârșit, dincolo de „intervențiile” jucăușe care au stârnit atâta vâlvă la vremea respectivă. Ci de leneșii, mediocrii și impostorii care au prins „șpilul”, au înțeles că livrând o simbolistică ieftină cu tentă politică sau făcând un „comentariu social” pot îmbrăca orice rahat în haina artei conceptuale de „înalt rafinament politic”.

Gândește-te cât de absurd: un ins care n-a depus efort să devină un maestru în domeniul său și care n-a studiat serios nici politică la viața lui, bazându-și cel mai adesea înțelegerea asupra complexității ireductibile a dinamicilor politice, sociale și culturale pe slogane, meme-uri, și câteva canale de YouTube și Tik-Tok cu short-uri reducționiste, îți livrează un produs menit să te „pună pe gânduri”, ignorantule, să te scoată din mocirla cotidianului în care te-ai înglodat, pasiv, și-ți duci existența banală, și să te „educe”, să te „responsabilizeze”, să-ți trezească focul revoluționar în suflet, să te ghideze în drumul spre ieșirea din bezna peșterii platonice. Fix el. CASE IN POINT: Recent, un rapper de-o mediocritate înfiorătoare pe nume Macklemore, care și-a construit imaginea aproape integral pe sloganuri politice deghizate drept „cântece”, s-a făcut foc și pară după ce a fost dat afară din turneul lui Ed Sheeran. De ce? Că se folosea de această platformă și asociere bănoasă ca să facă propagandă politică… și atât. Ed Sheeran este un cântăreț desăvârșit, iar o comparație artistică între cei doi ar fi absurdă. Ca orice nulitate care se simte „exclusă” de unde, evident, nu-i este locul, și-a asmuțit fanii (= activiști politici unul mai supărat pe viață ca altul) să-l umple pe Sheeran de sudălmi și alte cărnuri. Evident, câinii latră, caravana muzicală trece.

Iar tu și noi, restul, ne complăcem în acest joc de-a arta. E copilul împăratului, și când iese afară și-și arată mediocritatea, chiar nulitatea în deplina ei splendoare nudă, noi dăm aprobator din cap și aplaudăm gestul. Îi dăm și un premiu, ca să nu există nicio îndoială că avem de-a face cu un artist veritabil. Iar el, care nu crede în ierarhii, în convenții sociale, care se ridică deasupra constructelor sociale pe care le propășim spre pierzania noastră, va crede totuși în acea distincție care îl face să uite, când adoarme seara, că e totuși un impostor.

Evident, aici s-a ajuns pentru că niște unii au depus mari eforturi să zguduie din temelii tot ce înseamnă valoare autentică, meritocrație, talent și muncă. Au aruncat la gunoi cu aceste concepte „învechite”, generatoare de ierarhii, și au „democratizat” mediul artistic. Neo-modernistul Williams Carlos Williams afirma că „decât să înăbuși glasul unei vrăbii, mai bine spunem că orice pasăre cântătoare e o privighetoare”. Și asta se întâmpla în urmă cu o sută de ani. De-atunci, fobia față de orice formă de excludere și, deci, obsesia incluziunii, au devenit treptat elemente centrale în filosofia artei. A venit pe urmă o liotă de postmoderniști, începând cu Lyotard și continuând cu Roland Barthes, Arthur Danto, Jean Baudrillard ș.a. care au pulverizat discursul ierarhic și valoric despre artă. Pentru unii, scrierile lor sunt în continuare repere demne de urmat. Pentru alții (mă includ și eu în această categorie), strădaniile lor filosofice sunt în cel mai bun caz un joc sau exercițiu lingvistic, marcă a unei inteligențe sclipitoare, iar în cel mai rău caz, o armură de cuvinte în spatele căreia alții pot să-și ascundă mediocritatea și resentimentul față de adevăratele valori, pe care ei, resentimentari fiind, le neagă.

Și, colac peste pupăză, (un readymade care s-ar vinde imediat), acest mod „edgy”, „fringe”, radical, activist, justițiar, „social commentary” de a face artă nu mai e nici edgy, nici nou, ci dimpotrivă: obosit, vetust, lipsit de strălucire. N-o spun eu, o spun o sumedenie de capete luminate din critica literară și artistică din ultimii cincizeci (!!) de ani.

În anii 80’, laureatul Nobel, Octavio Paz, spunea că „în ziua de azi, arta își pierde tot mai mult puterea de a nega și a critica. De ceva vreme, atacurile sale au devenit ritualice și repetitive. Revolta a devenit procedură. Critica tăioasă – simplă retorică. Negarea și-a pierdut esența creativă.”

În urmă cu treizeci și cinci de ani, criticul literar postmodern Ihab Hassan afirma că „perioada postmodernă a fost împinsă constant de la spate de o dorință nestăvilită de a distruge, dizolvând trupul, cunoașterea, erotismul, spiritul, precum și întreg discursul intelectual Occidental.” În urmă cu douăzeci de ani, unul dintre cei mai importanți critici de artă americani, Donald Kuspit, deplângea faptul că în arta [contemporană], „nihilismul facil trece drept profunzime critică, deși în realitate e farsă.” Nea’ Gogu de la P7 ar spune, în limba neaoșă, că „lucrurile astea-s fumate”, și nu s-ar înșela. Și totuși, de ce continuă să domine spațiul public? Răspunsul e simplu și comportă o nuanță tragică și totodată profund umană.

Pentru că e mai simplu. Pentru că nu necesită efort. Pentru că printr-un simplu truc lingvistic, un om lipsit de talent și de viziune sau un individ măcinat de resentiment poate să se autodeclare artist, tot astfel cum un bărbat suferind de disforie poate pretinde că este femeie, iar o turmă de activiști isterici se cășună pe oricine nu-i întreține această fantezie. Pentru că trăim în epoca auto-identificării, sau a identificării prin afiliere la o anume cauză socială/politică. Altfel spus, atâta vreme cât ești cu noi, cât te guduri pe lângă grupul identitar potrivit, îți susținem orice iluzii nutrești despre tine. Te crezi câine? Ești câine. Te crezi femeie? Ești femeie. Te crezi artist? Asta ești. Când criticii sunt la rândul lor mediocri, lipsiți de onestitate și leneși, trăim sub zodia cumetriilor și a lui „merge și așa”.

Și ca să fim clar înțeleși: întreg expozeul meu nu sugerează că toate aceste tentative de artă nu ar trebui să existe. Că toți indolenții, submediocrii și resentimentarii care depun minimum de efort pentru maximum de validare n-ar trebui să-și publice sau expună „operele de artă”. Dimpotrivă, go ahead! Sunt un împătimit al dreptului la liberă exprimare. Dar cred totodată că viața e prea scurtă pentru a te arunca într-un ocean de banalități, de maculatură, de produse create (sau copiate) de indivizi care nu au nimic de zis, care călăresc valurile succesive ale trendurilor politice pentru a-și vinde nimicurile. Cred într-o ierarhie valorică pe care atâția intelectuali de marcă ai secolului XX au încercat s-o distrugă. Și da, cred că e ok să faci cosplay, dându-te artist în cadrul unor convenții cu oameni asemenea ție. Secretul (pe care fanii Star Wars, Star Trek etc. îl cunosc) e să nu te crezi niciodată cu-adevărat Obi-Wan Kenobi, Darth Vader sau Ashoka, James T. Kirk sau Spock. Să te mulțumești că ai îmbrăcat în joacă haina artistului și să dai Cezarilor ce-i al Cezarilor, astfel încât un număr cât mai mare de oameni să se bucure de cele mai de seamă creații ale umanității și să aibă un fond cultural de bază comun, care să îi unească „în cuget și simțiri”, dincolo de barierele etnice, ideologice sau religioase.