Service de suflete

Pe la amiază, la marginea unei localități, autobuzul, după mai multe icniri, și-a dat duhul. Șoferul a încercat să-l repornească forțând demarorul până ce unul dintre călători i-a spus că, dacă mai continua așa, avea să rămână fără baterie. Acesta s-a uitat urât la călător, dar a încetat să mai solicite demarorul. Și-a luat cutia de scule, a deschis capota motorului și, bâjbâind, a încercat să-l repare.

Eram convins că n-aveam să ajung la timp la întâlnire. Încercam să mă conving singur că nu era o mare pierdere. Sorții nu i te poți împotrivi.

Am ieșit, alături de alți călători, că să-mi dezmorțesc picioarele. Unii își aprinseseră țigările, alții, probabil prieteni sau cel puțin cunoscuți, scoseseră o sticlă din bagajul unuia și o treceau de la unul la altul trăgând fiecare câte-o dușcă și trăncănind vrute și nevrute, doar așa, ca să treacă vremea. M-am învârtit pe lângă autobuz neștiind ce să fac. Nu cunoșteam pe nimeni din vremelnicii colegi de călătorie. Nu aveam cu cine să schimb o vorbă. În plus mi-era și foame. Speram, ca de obicei, că o să facem o pauză la un popas, la o benzinărie dotată și cu un restaurant, unde mi-aș fi comandat ceva de mâncare.

După mai multe ore de ciocănituri și înjurături, șoferul și-a luat celularul și ne-a spus că nu-i dă de capăt și că trebuia să sune la garaj. Am încercat să trag cu urechea, dar nu am înțeles mare lucru din țipetele interlocutorilor. După o discuție furtunoasă, șoferul, resemnat, ne-a anunțat că nu exista o mașină care să ne remorcheze sau să o înlocuiască pe aia – toate fiind pe traseu – decât a doua zi dimineață la prima oră, dar dacă s-ar fi întors una ar fi trimis-o imediat. Călătorii au vociferat nemulțumiți, dar nu aveau de ales. După un timp, unii s-au resemnat și și-au reocupat locurile în autobuz. Unii au scos de prin bagaje câte ceva de mâncare și s-au pus pe mâncat și comentat. Nu avusesem prevederea să-mi iau și eu ceva de mâncare. La un moment dat m-am gândit că, dacă exista în orășelul acela un hotel, să dorm acolo; ar fi fost mai bine decât pe scaunele incomode ale autobuzului, dar riscam să pierd cursa, dacă autobuzul înlocuitor ar fi venit între timp, așa că am renunțat. Soarele se apropia de orizont.

Un grup de călători, probabil cunoscuți, a hotărât să meargă în orășel să caute vreun restaurant sau un local oarecare unde să mănânce și să bea ceva. Foamea m-a împins să mă iau după iei.

După câteva străduțe, unul din grup a oprit un trecător și, la indicațiile acestuia, am ajuns într-o piață mai largă ce părea centrul localității. Imediat am intrat într-o clădire bine luminată din care se auzea muzică. Grupul de călători, bucuroși, a năvălit înăuntru. I-am urmat. M-am oprit în ușă. Dinăuntru se simțea un miros intens de bere stătută și miros greu de tutun ce îmi tăie pofta de mâncare. Am renunțat. Probabil că nu-mi era chiar așa de foame. Am mers mai departe, că doar nu era singurul local din așezare. Poate găseam unul mai puțin împuțit. După ce am mers destul de mult pe drumul slab luminat, am luat-o pe străduțele laterale. Când am intrat pe o stradă, la capătul celălalt, la vreo sută de metri, am zărit o reclamă luminată de un bec chior. Ca împins de un far călăuzitor, m-am apropiat. Pe o pancartă scria cu litere obișnuite:

„AICI SE GĂSEȘTE DOAR CEEA CE NU SE GĂSEȘTE ÎN ALTE MAGAZINE”.

Desigur că anunțul m-a intrigat, așa că am intrat. Era o încăpere pătrată, nu foarte mare. În spate se afla o tejghea în spatele acestuia se afla un personaj în tricou peste care se vedea o pereche de bretele late, iar în spatele personajului se aflau mai multe rafturi goale ce nu-mi inspirau nici cea mai mică încredere. În partea dreaptă se vedea tocul unei uși acoperit cu o perdea, iar în stânga, în fața tejghelei, se afla o masă cu un scaun. Individul n-a scos nici o vorbă dar aveam impresia că mă urmărea cu bunăvoință. Atmosfera intimă, diferită de cea din orice supermarket, m-a făcut să-l salut.

– Bună ziua.

Vânzătorul, probabil că asta era, a zâmbit și mi-a răspuns:

– Bine ai venit.

Mi-am plimbat privirea peste rafturile goale și am întrebat:

– Ce se poate cumpăra aici?

Mă așteptam ca el să-mi facă o listă cu oferta magazinului.

– Orice nu găsești în altă parte, a răspuns acesta. Întreabă și ți se va răspunde.

Stătea și se uita la mine, așteptând. Intrigat, m-am întrebat ce să-i cer că să-l încurc puțin. Brusc mi-a venit o idee.

– Aș vrea puțină fericire.

– Avem, a răspuns prompt.

Asta m-a încuiat.

– De fapt, îmi mi-era foame, căutam să cumpăr ceva de mâncare, eventual un restaurant, dar desigur nu mi-ar strica puțină fericire. Dar cum o vindeți, la kilogram sau la metru?

Încercam să fiu ironic.

Vânzătorul a zâmbit cu bunăvoință și a spus:

– Există un proverb care spune că „fericirea trece prin stomac” dar nu este chiar adevărat. Complementarul său, însă, „un flămând nu poate fi fericit”, este perfect adevărat.

– Înțeleg că nu-mi puteți da fericirea pentru că mi-e foame? am întrebat, crezând că încerca să scape de mine.

– Nu am spus asta. Dobândirea fericirii depinde de la om la om, și se face pe etape. La unii, mai pregătiți, ajung doar două etape, la alții durează ceva mai mult.

– OK, sunt dispus să cumpăr fericire.

– Noi putem să-ți-o vindem, dar tu nu poți s-o cumperi, ci doar să o accepți.

– Bine, o accept.

– Atunci să începem cu prima etapă. Ce-ai dori să mănânci ?

La întrebarea asta nu mă așteptam. M-am gândit puțin, trecându-mi prin minte tot felul de meniuri, apoi am renunțat; ce conta, puteam să spun orice.

– Aș dori ficat de vită la grătar cu piure de cartofi și ceva de băut.

Am spus-o nu că să-l încurc, chiar mi-ar fi plăcut o astfel de masă.

– Te rog să ocupi loc la masă.

Mirat și puțin șocat, m-am așezat, întrebându-mă ce urma. Perdeaua din fața ușii de lângă tejghea s-a dat la o parte și a apărut o tânără frumoasă, cu forme perfecte ce se conturau prin blugii mulați, refuzând să-i mascheze rotunjimile. Era îmbrăcată într-o bluză lejeră, vaporoasă. Șorțul purtat pe deasupra nu reușea să ascundă mișcările ferme și gingașe ale sânilor, ce săltau la fiecare pas al ei. S-a apropiat de mine cu pași ușori, a luat fața de masă de pe brațul stâng și a întins-o în fața mea; din buzunarul șorțului a scos tacâmurile și le-a așezat corect pe masă. Mi-a zâmbit șăgalnic, apoi s-a întors și a dispărut după perdea. Stăteam pe scaun la masă, intrigat și, în același timp, curios de ce urma să se întâmple. Vânzătorul se uita la mine emanând din toată ființa bunăvoință. Mi-am întors privirea. Nu știam ce să fac, unde să mă uit. M-a salvat tânăra aceea încântătoare care și-a făcut apariția de după perdea cu o tavă pe care aburea exact felul cerut de mine și un pahar plin. A așezat tava pe masă și din nou mi-a zâmbit și a spus:

– Poftă bună! apoi s-a îndepărtat cu pași înceți și a dispărut după perdea.

Impulsionat de freamătul stomacului, nu am mai așteptat alte invitații și am tăbărât pe mâncare. Avea un gust perfect, așa cum de mult nu mai avusesem parte. Din păcate, în pahar nu era decât apă. Aș fi preferat o bere, dar nu mi se părea că ar fi fost cuviincios să o solicit. Nu am terminat bine să mănânc, că încântătoarea ființă și-a făcut apariția și a strâns masa cu mișcări lente, aproape lascive. M-am uitat după ea urmărindu-i mișcările șoldurilor cu gânduri și dorințe nu foarte nevinovate. Vânzătorul mi-a urmărit privirea și a spus:

– Asta este plăcere, nu fericire.

M-am simțit rușinat. Parcă îmi citise gândurile. Am tăcut, neștiind ce să spun.

– Fericirea nu este individuală. Ea trebuie împărtășită, ba, mai mult, trebuie oferită celorlalți, numai așa ea este deplină.

L-am ascultat atent. Vorbea calm, cu cuvinte simple dar convingătoare. Simțeam că avea dreptate. Îmi împărtășea propria satisfacție. Doream să o împartă cu mine, să mă umplu și eu cu acest sentiment copleșitor de bucurie. Am întrerupt senzația aceea plăcută, întrebându-l cât costa consumația.

– Nimic, mi-a răspuns. Ne bucurăm că ți-am putut oferi câteva momente plăcute, ăsta este rolul nostru, să-i bucurăm pe cei ce ne calcă pragul.

Șocat, am insistat, trebuia să plătesc cumva. A zâmbit apoi, pentru că eu tot am insistat, a spus:

– Dacă vrei, poți să-mi ții locul un timp, cât vrei tu.

Nu mă așteptam. Nu știam ce să spun, dar trebuia să dau, cumva, un răspuns. Am înclinat capul. El s-a apropiat de perdeaua din stânga tejghelei. S-a oprit, s-a întors spre mie.

– Mă numesc Ralph.

M-am ridicat și m-am așezat în spatele tejghelei, iar el s-a retras în spatele perdelei.

*

Stăteam în spatele tejghelei așteptând să se întâmple ceva sau să intre un client rătăcit prin acele locuri. Eram curios să aflu ce se ascundea în spatele perdelei ce acoperea intrarea spre un loc necunoscut dar plin de speranțe plăcute. Aș fi putut să trag perdeaua, să-mi astâmpăr curiozitatea, dar nu puteam să părăsesc locul de după tejghea; dacă intra cineva? Nu puteam să-l dezamăgesc pe cel pe care îl înlocuiam și care se purtase atât de amabil cu mine. Simțeam că nu aveam voie sa-i înșel încrederea. Dar aveam să prind eu un moment prielnic și să intru după perdeaua din stânga mea, dar mai târziu, altădată.

Ușa s-a deschis și în încăpere a intrat un individ cam șifonat. S-a oprit la un pas de ușă. Și-a rotit privirea prin jur. Nu prea avea ce vedea. L-am urmărit. Eu eram împietrit; nu știam ce să fac. M-a zărit. S-a apropiat, și-a pus coatele pe blatul tejghelei. Simțeam că trebuia să spun ceva.

– Cu ce vă pot fi de folos?

Am întrebat și eu ce mi-a trecut prin minte; speram să apară titularul postului să mă scape de situația aceea stânjenitoare.

S-a uitat lung la mine, apoi a oftat.

– M-a părăsit nevasta.

M-am uitat la el fără să spun nimic. Ce puteam să spun? Habar n-aveam, nu îmi venea nici un cuvânt de consolare.

– M-a părăsit pentru unul mai tânăr. Eram vecini. Nu știu cum s-a întâmplat.

A oftat. Apoi s-a încruntat.

– Vreau să mă răzbun.

– Pe cine?

– Pe el, sau poate pe ea, nu știu, poate pe amândoi.

– Cum vrei să te răzbuni?

– Nu știu, pentru asta am venit aici.

Eram complet încurcat. Speram să apară Ralph, să mă scoată din încurcătură. Individul se uita fix la mine, așteptând. Văzând că mă uitam cam năuc la el, a precizat:

– Nu cred că este vreun alt magazin de unde să cumpăr o răzbunare. Vă lăudați că aici se găsește ceea ce nu se găsește în altă parte, așa că am venit…

– Cum vrei să te răzbuni?

– Nu știu, sper că o să-mi faceți o sugestie…

Nu îmi venea nimic în minte. De ar fi venit mai repede Ralph să mă scoată din încurcătură… Se uita fix la mine așteptând. Trebuia să întrerup pauza cumva. Am improvizat:

– Și, după ce te răzbuni, o să fii satisfăcut? Poate pe moment o să te bucuri, dar pe urmă… Asta o să ți-o aducă înapoi? Crezi că o să se întoarcă la tine? Totul o să fie ca înainte? Ai primi-o înapoi?

Și-a lăsat capul în jos, privindu-și pumnii ce se strângeau spasmodic. A oftat din nou.

– Poate că nu.

– Ești liber, poți găsi oricând o alta, poate mult mai bună, una care să țină la tine.

Se gândea. După o pauză a întrebat:

– Chiar crezi asta?

– Evident! Uite cum arăți!

S-a uitat lung la mine, se gând câteva clipe, apoi îmi întinse mâna. Avea un alt aer acum, era mult mai încrezător în sine.

S-a ridicat din scaun, și-a îndreptat spatele. Era alt om. A plecat cu pași hotărâți spre ușă.

Am răsuflat ușurat. Eram mulțumit de cum îmi făcusem datoria. Speram că Ralph avea să fie mulțumit de cum îi ținusem locul.

Din când în când intra câte o persoană. Clienții mi se adresau mie. Îi ascultam cu compasiune și înțelegere. Unii doreau doar să aibă cui să-și spună necazul, alții să împartă cu cineva sentimentele diverse. Ații chiar doreau o rezolvare a problemelor sentimentale sau fizice. Pentru toți se găsea o soluție. Cei ce doreau ceva material, de orice natură, nu terminau bine să-mi spună ce probleme aveau și să își exprime, cu multă neîncredere și șovăială, dorințele, că de după perdea apărea ființa ceea încântătoare cu cele dorite. De fiecare dată îmi zâmbea complice, de, acum eram colegi.

Era așa plăcut să vezi pe fețele celor intrau în prăvălie cum îndoiala se transforma în uimire și mai apoi în bucurie. Bucuria lor mi se transmitea mie și se transforma în fericire; deveneam o comunitate de sentimente comune. Bucuria nu este altceva decât sora mai mică a fericirii. Nu există fericire mai mare de cât cea împărtășită cu alții. Așa de puțin ne trebuie ca să fim fericiți. Bucurându-i pe alții, aceasta te umple și pe tine. Eu asta am cerut, în glumă, și am primit-o.

Mă gândeam la toate astea stând în spatele tejghelei așteptându-mi clienții ce aveau nevoie de o alinare sufletească sau materială.

Timpul mi-a trecut pe nesimțite, fără să simt nevoia să-l contorizez, plin de satisfacție și de bucuria datoriei împlinite.

Dincolo de perdea tot nu am trecut, încă.