Visează est-europenii la (oi) Light&Clarke?

Nu. Nu visează. Dar ar trebui, pentru că…

… da, da, văd că ați pregătit deja furcile și torțele și vă aud cum strigați: ”Ba da! Am trimis texte și la Clarkesworld, și la Lightspeed, Asimov’s, F&SF… dar ei pur simplu nu ne aleg, pentru că nu ne recunosc valoarea!”

Și chiar aceasta este problema, dragi prieteni. Noi trimitem la toate aceste reviste fiindcă-s MARI, iar o apariție acolo poate că ne va face să părem MARI aici – pac, valoare confirmată!

Ei bine, nu. Nu așa funcționează SF-ul. Suntem atât de preocupați de certurile și văicărelile noastre interne, că am uitat adevăratele valori ale genului. Și nici măcar nu-s ascunse: e suficient să te uiți la cele mai bune reviste de pe net și să faci ca ei. Sunt disponibile la liber online și „citibile” gratis: căutați acum Lightspeed și Clarkesworld pe Google. Citiți-le povestirile. Biografiile autorilor. Editorialele scrise de Neil Clarke și John Joseph Adams despre ce încearcă ei să facă acolo.

Trebuie să depășim momentele groaznice din istoria noastră recentă, care încă ne înnegurează mințile. Deceniul optzecist a trecut. Anii 80 au murit. Scrierea unui SF național(ist) la fel de bun ca cel al maeștrilor (oricine ar fi ei, de la Asimov la Strugațki sau Lem) este o luptă pe care am pierdut-o atunci și care nu-și mai are rostul în prezent, când oameni care privesc la problemele de ACUM, editori precum Neil Clarke și John Joseph Adams, se confruntă cu alte fiare (deloc noi, dar diferite). Ei au muncit din greu și le-a ieșit foarte bine – așa că ar trebui să-i urmărim, să învățăm de la ei și să ne alăturăm viitorului. Să nu mai privim peste umăr, ci în jur, după egali. Să ne unim cu lumea minunată a genurilor SF&F care înflorește în exterior, pe orbita valorilor perene ale SF-ului.

1. Dintre care prima este chiar viitorul. SF-ul este un gen literar definit de viitor; o știm cu toții, dar nu pricepem întotdeauna că nu e vorba doar de viitorul din poveste, ci și cel al poveștii – al SF-ului și, de fapt, al nostru. Noi cei de aici (și eu poate mai vinovat decât toți) avem tendința să scriem și să apreciem ceea ce Neil Clarke a denumit, politicos, ”vintage”. Viitorul din trecut.

Ca națiuni, avem niște răni încă deschise și de aceea suntem furioși. Am devenit obsedați de noi înșine, iar pentru a evolua trebuie să spargem acest cerc vicios. Soluția pe care o ghicim din Clarkesworld și Lightspeed? SF-ul bun trebuie să aibă idei noi și originale, dar ȘI stiluri noi și originale. Voci noi. Curente noi. Perspective noi. Subiecte noi. Ei au obținut-o prin a acorda prioritate originalității, așa că ne prezintă adesea autori necunoscuți, din țări necunoscute și, cel mai important, cu povești nemaiauzite. O să încercăm același lucru și în G42, să deschidem lumea prin traduceri – și poate că și lumea se va deschide treptat către noi.

1. Și că veni vorba despre descoperit voci noi: SF-ul se referă adesea și la diversitate. Ne place la nebunie să avem mii și mii de specii diferite în cărțile space opera, nenumărate planete extraterestre și voci extraterestre și conflicte extraterestre. Dar să fie scrise în limba noastră, de autori de-ai noștri, cu personaje pe nume Ion și Maria, care înfruntă necazurile de pe-aici în locuri din această, o, prea-minunată țară (da, știu că sunteți încă majoritari cei care credeți în astrodromul de la Slobozia).

A, bine, pot fi și americani, fiindcă oricum filmele ne-au cam americanizat pe toți, dar Doamne ferește să fie din altă parte! Mă rog, nu avem nimic noi cu extratereștrii propriu-ziși, dar Doamne ferește ca personajele să fie străini, cu vise și coșmaruri străine! Ghici ce: americanii aceia pe care-i adorăm au depășit deja momentul și au învățat să aprecieze o ”distribuție” mai internațională. Și Neil Clarke și JJ Adams au ales această cale, deși părea să contrazică logica din punct de vedere comercial… iar pe termen lung tocmai de aceea revistele lor au ajuns de top.

1. Diversitatea literară este un scop foarte frumos, dar cum rămâne cu oamenii? Cei reali – autorii, și cei imaginari – personajele. Trebuie să fie neapărat bărbați și (câteodată) femei exact la fel ca noi? Nu ar fi bine să învățăm a-i citi (și aprecia) și pe cei de altă culoare sau clasă socială (fie…), mai bătrâni (cum, oamenii în vârstă pot fi interesanți?), sau gay (să ne apere Dumnezeu de păcătoși, cu poveștile lor surprinzător de bune!), ori din țările vecine (în Europa de Est ne urâm toți între noi, așa că dușmanii-s pe alese)? Nu ne-ar îmbogăți felul cum vedem lumea? Nu cumva tocmai experimentarea lumii în feluri noi este ținta SF-ului?

Poate că incluziunea ar îmbogăți chiar și literatura de gen? Zic și eu. Mult prea mulți urlă ca din gură de șarpe, în jurul nostru, împotriva diversității (chiar și scriitori de fantasy, din păcate); dar ei nu citesc SF, deci ei pierd. O să ne inspirăm din ce au făcut JJ Adams și Neil Clarke și o să încercăm și pe aici. Oricine e binevenit la G42 – atâta vreme cât știe să scrie (foarte, foarte bine)…

1. … dar bineînțeles că nimeni nu scrie la fel de grozav ca noi, excepționalii scriitori ai acestei excepționale țări. Fiecare-n parte, ca și poporul în ansamblu, suntem deja incredibil de buni (români, sârbi, ucraineni, ruși, maghiari și tot așa – nu contează de care, căci fiecare națiune știe prea bine că-i cea mai tare-n orice). Am niște vești proaste pentru voi. Vă amintiți de textele trimise și respinse de la care am pornit? Ați fi uimiți, dar cauza nu este că ei, imperialiștii, sunt invidioși pe minunățiile noastre de țări.

Atât Lightspeed, cât și Clarkesworld și-au asumat altă valoare esențială a SF-ului: întotdeauna să țintești spre vârf. Să faci doar ce-i mai bun. Să ai drept obiectiv calitatea maximă. Să scrii cel mai bine. SF-ul se referă la ”a merge unde nu a mai ajuns vreun om (sau oamă) vreodată”, fie că-i vorba de viitor, stele sau doar mințile și sufletele noastre – niciodată o misiune ușoară. Lumea SF-ului nu-i diferită de univers – e plină de scriitori mai buni. Uluitor, unii dintre ei sunt mai buni și decât zeii genului, americanii. Neil Clarke și JJ Adams au conștientizat acest fapt, așa că și-au deschis revistele americane pentru cei mai buni. Au conectat lumea – un exemplu demn de urmat: nu-ți lăuda conaționalii doar bazat pe patriotism (sau găști). Păstrează standarde înalte și nu coborî ștacheta. Trimite înapoi ce nu e suficient de cizelat. O lecție (poate prea) greu de învățat, ce-i drept…

1. … așa că o să închid lista cu una mult mai ușoară – dar surprinzător de des neînvățată de mulți. Chiar și nume mari, vechi, de reviste din SUA, d-apoi din această parte mai săracă a lumii. Și anume valoarea inovației. SF-ul este un gen referitor FIX la inovație – dar nu și toate revistele. Nu mă refer doar la inovația literară. Ci la cea tehnică. În lumea Netflix-ului și a jocurilor pe calculator, cum o să mai supraviețuiască revistele de SF? Doar prin adaptarea formei: să devină electronice (online), mai vizuale, mai ”auzibile” (podcasturi și audiobook-uri), accesibile de pe mobil… toate deciziile pe care Clarkesworld și Lightspeed le-au luat înaintea altora (unii încă prinși între foi de hârtie).

Trebuie să ne deșteptăm, dragi prieteni*. Să ne deschidem mintea. Să redevenim optimiști. Să gândim rapid. Să ieșim în lume și s-o aducem aici. Să abandonăm trecutul și să încercăm lucruri noi, stiluri noi, abordări noi.

Oameni noi.

Să înțelegem de ce Lightspeed și Clarkesworld sau ajuns atât de bune – pentru că au interiorizat un nucleu de valori care țintesc drept în sus: diversitate, incluziune, cosmopolitism, dar și o selecție riguroasă și un nivel ridicat de profesionalism. Dacă le vom învăța și noi, o să avem o revistă de calitate.

*Notă: acest articol este adresat comunității creative (autori și redactori de reviste). Cititorii și editurile au alte păcate, foarte diferite, pe care le voi aborda, poate, în alt articol. 

*

Le mulțumesc lui Neil Clarke și John Joseph Adams pentru sfaturile lor trecute și (sper) viitoare, ca și pentru conversațiile interesante. Puteți citi un mini-interviu cu Neil Clarke aici – link.

Precizez că opiniile exprimate mai sus aparțin doar autorului și nu întregii echipe G42 – mă rog, cel puțin aspectele pe care le-ați putea percepe drept deranjante (și sunt sigur că unii vor găsi așa ceva) sunt doar ale mele (părțile mai amabile sunt împărtășite, firește).

*

A, mă întrebați care-i faza cu oile din titlu? Păi, dincolo de aluzia evidentă la scriitorul meu preferat și glumele ”interne” pricepute doar de noi, românii, mă gândeam la o povestire pe care o s-o citiți aici foarte curând (a mai apărut în Asimov’s și Clarkesworld) care include doar o femeie, oile sale și un (aproape) câine, dar tot este unul dintre cele mai memorabile și triste sefeuri citite de mine vreodată – aceasta că tot vorbeam de perspective diferite, diversitate și incluziune (autorul e femeie, păstorul e femeie – și câinele nu tocmai un canid per se. Oile, totuși, chiar sunt doar niște oi).