Testament (fragment) – seria Praf, vol. 3

Abu stătea în fața cupolei de sticlă unde mica plantă de Arabidopsis își întindea firavele brațe verzi spre neonul de deasupra. Era o imagine care îl fascina și îl speria deopotrivă. Verdele, atât de diferit, era atât de obraznic în schimbarea lui, încât părea o greșeală a naturii, un accident cromatic într-un univers care jurase să fie monocrom. Se întrebă dacă planta simțea și ea greutatea tavanului sau dacă, în complexitatea ei biologică, se mulțumea doar cu iluzia de soare oferită de lămpi.

— Nu te mai uita la ea ca la un inamic, Abu, îi zise Dumitru, apărând din umbra coridorului ca o fantomă a rațiunii, privindu-l de parcă ar fi știut ce gândește.

Bărbatul arăta mai obosit ca niciodată. Halatul lui, cândva de un alb imaculat, acum plin de pete și ros la manșete, părea o carapace prea grea pentru umerii lui gârboviți, o uniformă a unei armate care pierduse războiul cu un deceniu în urmă. Mersul îi era târșâit, un sunet care lui Abu îi amintea de târâtul canibalilor prin cenușă, deși ritmul era diferit – avea cadența unui om care nu se temea că va fi mâncat, ci că nu va mai apuca să-și termine ultima pagină din testamentul vieții.

— Nu e un inamic, răspunse Abu fără să întoarcă capul și vocea îi sună straniu în acustica perfectă a laboratorului. Știu că nu e. Doar că e… singură. De ce o ții aici, dacă e făcută să reziste? Afară e praf, dar e și spațiu. Aici e doar cutia asta de metal. Mi se pare că se chinuie mai tare să trăiască aici decât ne chinuiam noi afară.

Dumitru se apropie și puse mâna pe sticla rece a cupolei. Degetele lui tremurară ușor, desenând hărți invizibile pe vitrină.

— Afară ar muri în zece secunde, băiete. Încă nu-i aclimatizată. Nu s-a obișnuit cu cenușa, vreau să spun. Oxizii de sulf i-ar topi frunzele. Stația asta… mulți din generația mea au crezut că e un buncăr. O gaură unde să ne ascundem de mânia cerului, așteptând ca zeii să se sature de cenușă. Dar s-au înșelat. Stația asta este o capsulă a timpului. O arcă de beton care poartă semințele unei lumi care a uitat cum să fie verde. Iar eu… eu nu sunt un salvator. Sunt doar un bibliotecar ce păzește o carte scrisă într-o limbă pe care nimeni nu o mai poate citi, așteptând un elev care să vrea să învețe alfabetul.

Dumitru îl privi pe Abu cu o intensitate care îl făcu pe tânăr să se simtă dezgolit, de parcă bărbatul în vârstă i-ar fi scanat nu doar trupul, ci și amintirile cu Ed și cu foamea.

— Resursele se termină, Abu. E o realitate matematică pe care nicio rugăciune nu o poate schimba. Sigur, încă avem destule. Chiar dacă sălbaticii au vandalizat stația, există rezerve suficiente pentru luni bune de-aici înainte. Filtrele de aer mai au viață și ele pentru vreun an, dacă învățăm să respirăm mai rar, dacă tăcem mai mult. Dar eu… motorul meu interior… e mult mai uzat decât generatoarele astea diesel. Simt cum rugina îmi cuprinde oasele. Nu vă pot ține aici la infinit. Și nici n-ar trebui. Dacă viața rămâne închisă sub beton, ea încetează să mai fie viață. Devine o mostră de laborator. Un exponat de muzeu pentru un public care nu va veni niciodată.

Fata se apropie și ea, pășind tăcută, ca o umbră care învățase să nu deranjeze praful. Se obișnuise cu hainele curate pe care i le dăduse Dumitru, dar în ochii ei încă mai pâlpâia sălbăticia pustiului. O flacără mică, hrănită de amintirea fricii. Se uită la ecranele stinse cu o neîncredere mută, ca și cum ar fi așteptat ca ele să prindă viață pe neașteptate, să-i spună alte lucruri noi.

— Veniți cu mine, zise hotărât Dumitru, făcându-le semn spre adâncurile stației. E timpul pentru ceea ce eu și Petru l-am numit Testamentul Tehnologic. Pe măsură ce merg unul după altul pe culoare, le povesteşte câteva lucruri despre cine fusese Petru, apoi revine la explicații: Aceasta este instrucția finală. Dacă eu nu voi mai fi aici să apăs pe butoane, voi trebuie să fiți cei care hrănesc viitorul, chiar dacă acum viitorul pare o glumă proastă, așezat faţă în față cu cenușa.

Îi duce în camera de hidroponie secundară, un spațiu vast, inundat de o lumină violetă, spectrală. E un loc plin de tuburi translucide și bazine unde apa circulă cu un clipocit fantomatic, un sunet care, în tăcerea bazei, pare un strigăt.

— Știu că e multă informație, dar trebuie să v-o transfer. Contează să știți lucrurile. Să înțelegeți măcar o parte din cum funcționează lucrurile.

Le arătă cum să măsoare pH-ul soluției nutritive, explicându-le echilibrul fin dintre viață și moarte chimică. Le arătă cum să verifice spectrul lămpilor de creștere, instrumente care imitau o stea pe care ei nu o văzuseră niciodată în toată splendoarea ei.

— Priviți aceste semințe, le zise, scoțând o cutie metalică sigilată. Sunt ultima și cea mai bună variantă la care am lucrat. Mai puternice decât cele pe care le-ați văzut crescute dincolo. Sunt minuscule, ca niște fire de praf de aur. Arabidopsis produce mii la fiecare ciclu. Dar acestea nu sunt semințe obișnuite. Sunt rezultatul a zeci de încercări de inginerie disperată. Au o membrană de chitină sintetizată, o armură care le protejează de aciditatea extremă a solului de afară. Dacă găsiți un petic de pământ unde cenușa e mai subțire, unde apa s-a filtrat prin straturi de nisip și rugină… să le plantați acolo. Și apoi să faceți cel mai greu lucru: să așteptați. Chiar dacă nu veți vedea voi copacii, chiar dacă veți muri înainte ca prima frunză adevărată să se deschidă, ei vor fi acolo pentru că voi ați refuzat să renunțați.

Abu îl asculta, dar mintea lui era ca un arc întins. Fiecare explicație tehnică despre conductivitate și fotosinteză se lovea de zidul instinctului său. Simțea o tensiune care îi urca din tălpi, o nevoie fizică de a lovi ceva, de a simți rezistența aerului adevărat. Înăuntru, totul era controlat, totul exista ca o simulare a existenței. Însă lipsea voința tăcerii, cea care îi ghidase de atâtea ori pașii prin deșertul de cenușă. În stație, liniștea părea mecanică, un produs al izolației fonice. Afară, liniștea devenise sacră, o forță care te obliga să fii prezent în fiecare fibră a ființei tale.

— Dumitru, spuse el, tăind firul unei explicații despre nutrienți azotați. Mă simt ca un animal într-o cușcă de sticlă. Mâncarea ta e bună, patul e moale, dar simt că mă sting aici.
Bătrânul se opri, cu eprubeta ridicată în lumină. Tăcerea care urmă fu atât de densă, încât își auziră sângele pulsând în tâmple. Dumitru lăsă mâna jos și se așeză pe un scaun care scârțâi.

— Știu ce simți, copile, chiar dacă pare că nu-i așa. Civilizația a fost mereu o cușcă aurită, Abu. Am construit ziduri ca să nu vedem stelele, am construit orașe ca să nu simțim pământul. Iar tu… tu ești un copil al dezastrului. Te-ai născut într-o libertate sângeroasă, unde singura lege este supraviețuirea. Ți-am oferit refugiu, ți-am dat siguranță, dar ți-am furat orizontul. E un troc pe care strămoșii mei l-ar fi acceptat fără să clipească, dar tu porți în tine o sălbăticie care nu poate fi hrănită cu conserve.

— Nu pot să respir aici, gemu Abu cu o voce joasă în care se simţea o furie mută. Simt mirosul de praf chiar și prin filtrele tale. Îl simt în haine, în mâncare, în mintea mea. Îmi lipsește asprimea vântului care îmi tăia pielea. Îmi lipsește incertitudinea. Aici, moartea e o defecțiune tehnică. Afară, moartea e un adversar pe care îl poți privi în ochi. Prefer să lupt cu cenușa decât să mă topesc sub luminile astea mov.

Fata făcu un pas spre el și îl prinse de mână. Degetele ei erau calde, singurul lucru real în încăperea aceea plină de mașinării. Ea înțelegea mai bine decât oricine. Pentru ei, acest paradis artificial exista ca o formă de tortură albă, o anestezie care le fura identitatea de luptători. Se simţeau ca niște lupi închiși într-un apartament de lux – apă curată, dar niciun miros de urmă, nicio provocare a simțurilor. Deși, la un nivel minimal, înțelegeau absurdul: tânjiseră după ce fusese, dar acum aveau o revelație neașteptată.

— Ești un supraviețuitor pur, Abu, îi zise Dumitru, privind tavanul de ciment. Iar supraviețuitorii au nevoie de prădători ca să se simtă vii. Fără un pericol iminent, te simți inutil. Dar, ascultă-mă bine: lumea de afară nu mai e cea pe care ai lăsat-o acum câteva zile. Sângele inimilor lor a curs și din asta s-a ridicat ceva mult mai rău. Furia lor s-a contopit cu praful. Sunt ani de zile de când vor să străpungă zidurile stației. Pentru câteva zile s-au simțit victorioși, iar eu le-am furat victoria. Apoi, ați apărut voi. O altă palmă peste obraz. Ei nu mai vor doar să mănânce; vor să stăpânească nimicul. Dacă plecați acum, fără să purtați în voi acest testament, sunteți doar două umbre care se vor pierde în praf.

Dumitru se ridică cu un efort vizibil și se îndreptă spre un seif masiv, ascuns în spatele unor panouri electrice. Tastă un cod lung, iar ușa grea se deschise cu un sunet hidraulic. Scoase de acolo două pachete sigilate, vidate.

— Aceasta e adevărata voastră moștenire. Nu e aur, nu sunt arme. Unul este un bio-senzor, un dispozitiv care vă va spune unde solul este mai puțin otrăvit. Celălalt… este punga cu semințele de bază. Nu doar Arabidopsis, ci și mușchi, licheni și ierburi modificate. Sunt pionierii noului verde. Ei trebuie să curețe calea pentru restul. Abu, tu vei fi scutul acestei vieți, iar tu, micuțo, vei fi răbdarea ei.

Abu întinse mâna și luă punga. Era ușoară, dar simți, cumva, cum în palma lui capătă densitatea unei întregi planete. Simți cum responsabilitatea i se scurge printre degete, căci ținea o greutate pentru care Ed nu-l putuse pregăti să o poarte.

— Doar astea pot schimba planeta? se miră el.

— V-am spus, le-am modificat pentru a produce mii și mii de semințe. Cu ajutorul vântului vor fi purtate la zeci, poate chiar sute de kilometri distanță, încă de la primul ciclu. Sigur, totul necesită timp, dar timp și speranță încă mai avem.

— De ce noi? întrebă Maria, ridicând privirea spre bărbat. De ce ne dai nouă cheile lumii tale moarte? Suntem, de fapt, doar niște copii care au învățat să ucidă înainte să învețe să citească. Nu știm ce știi tu. Am putea da greș.

— Tocmai de aceea, răspunse cercetătorul și în ochii lui apăru o licărire de mândrie tristă. Pentru că voi nu purtați povara regretului. Voi nu plângeți după avioane și orașe luminate. Voi știți ce înseamnă să prețuiești o picătură de apă dulce. Sunteți pământul fertil pentru o nouă fundație. Civilizația mea a eșuat pentru că s-a crezut stăpâna naturii. Voi știți că natura este o bestie care te poate înghiți în orice secundă. Sunteți singurii, acum, care mai pot purta acest verde prin griul infinit fără să-l pângărească cu aroganță. Prețuiți natura, dar vă și temeți de ea. I-ați cunoscut furia și v-ați obișnuit cu ea.

Titlu: Praf (III) – Testament
Autor: Florin Purluca

Nr. pag.: 158
ISBN 978-630-6685-37-0

Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #60
Seria ”Praf”, vol. 3

Cel de-al treilea volum al seriei distopice Praf – elocvent numit „Testament”, continuă povestea lui Abu, acum tânăr adult, în lupta sa pentru supraviețuire.

În lumea de parf, îngropată sub nesfârșite ploi de cenușă, unde cerul nu mai cunoaște lumina, Abu o întâlneşte pe Maria. Uniți de o iubire născută printre ruine, ei descoperă că adevărata salvare nu vine din arme, buncăre sau putere, ci din curajul de a spera chiar şi atunci când totul pare pierdut.

Cu ajutorul lui Dumitru, cercetătorul care păstrează secretul unui proiect capabil să redea viață solului mort și atmosferei otrăvite, cei doi tineri îşi îmbrăţişează destinul şi realizează că refacerea planetei nu înseamnă doar reconstruirea lumii, ci mai ales renașterea sufletului uman.

O poveste tulburătoare despre iubire, sacrificiu și speranță, în cea de a treia şi ultima carte a trilogiei PRAF, care ne transmite speranţa că renaşterea unei noi omeniri se poate produce chiar şi din ultimele scântei ale unei civilizații moarte.“

”– Eram niște zei orbi, Abu, zise cercetătorul la un moment dat. Aveam totul și credeam că ni se cuvine. Am igno­rat semnele. Am crezut că tehnologia ne va salva de natură. Dar natura nu negociază. Ea doar se resetează. Iar noi am fost prinși în acest proces de reformatare planetară.”