La porțile Iadului

Situația mondială pare mai volatilă ca oricând. Nu mai există repere suficient de stabile încât să poți paria că, peste câțiva ani, diversele elemente vor orbita aceiași poli și nu vor fi migrat în cu totul altă parte. Exagerând puțin, între scrierea acestui articol și publicarea lui în revistă e posibil să apară schimbări suficient de importante încât ceea ce e scris în rândurile de mai jos să fie deja yesterday’s news. Rămânând în zona realismului, dacă în anii ’80 cineva ar fi spus că lucrurile vor sta, patruzeci de ani mai târziu, așa cum stau acum, ar fi fost catalogat chiar și printre sefiști drept „dus cu pluta”.

Omenirea a încercat să învețe din greșelile trecutului. Sigur, pare o bagatelizare folosirea termenului „greșeală” când vorbim de zeci de milioane de vieți distruse de războaie. S-au semnat tratate pentru a preveni repetarea unor orori. Din păcate, asta nu înseamnă că ele nu se mai petrec, dar, cel puțin, sunt cât de cât ținute în frâu și, teoretic, se pot face presiuni asupra celor care le comit. În principiu, e semnificativ mai bine decât dacă n-ar exista restricții, chiar dacă suntem departe de situația ideală.

Pe alt plan, războaiele au provocat o concurență dată de necesitatea supraviețuirii. Și, deși o serie de descoperiri științifice și tehnologice au fost făcute sau au dus la apariția unor lucruri teribile, ele au permis realizarea unor pași semnificativi înspre progresul care a fost ulterior folosit spre binele omenirii.

Vom ști să ne oprim înainte să facem pasul spre abis? Putem spera, deși nimeni nu poate garanta nimic nici în cazul țărilor mai democratice, darămite în cazul unor dictaturi. Poate că una dintre realizările majore ale omenirii va fi să nu mai permită nicăieri pe glob ajungerea la putere a unor scelerați. Sau să se găsească o soluție prin care nu doar cei care ucid alte popoare să fie opriți, ci și cei care fac asta cu propriul popor. Deși ambele subiecte sunt valide, demersul nu e deloc simplu în cazul niciunuia dintre ele. Iar faptul de a marșa pe „educarea maselor” este, iertat fie-mi cinismul, un simplu slogan. Atât pentru că masele nu se dau în vânt după educație, cât și pentru că, atunci când idealizezi și filozofezi prea mult, vei deveni victimă sigură în fața celui pragmatic, care nu are dileme morale. Exemplele sunt chiar în fața ochilor noștri.

Civilizația noastră este, din păcate, în mare parte o simplă fațadă. Ăsta nu e un lucru rău, pentru că arată că am făcut pași mari față de cei care eram în urmă cu secole sau milenii. Dar nu trebuie să uităm că e doar o fațadă. Că „drepturile” pe care le clamăm continuu nu sunt drepturi per se, de la natură, ci sunt câștigate în urma luptei sociale (și nu numai), a progresului nostru ca civilizație. Și nu trebuie luate ca imuabile, ci trebuie apărate și valorizate continuu. Fațada trebuie continuu refăcută, ca să arate bine și să ne inspire.

Și dacă, totuși, lucrurile vor scăpa de sub control? La ce ne putem aștepta?

Războiul nuclear poate fi un șah etern, cu părțile implicate neutralizându-se reciproc, sau, dimpotrivă, poate fi ceva scurt și definitiv, în urma căruia va rămâne doar cenușa radioactivă a vieții de pe Pământ.

Sperând că nu vom ajunge la extincție pe această cale, ce cutie a Pandorei poate deschide un viitor conflict? Vedem deja că dronele au schimbat radical fața bătăliilor. Războiul hibrid face ravagii. Dar mai departe?

Mai departe putem vorbi despre IA-uri. Deși aici se poate pune problema că, odată ce vom ajunge la ASI, regulile jocului se vor schimba complet. Dar, pentru exercițiul nostru de imaginație, putem vorbi despre tabere în care IA-urile conduc strategiile de luptă. Am mai putea vorbi despre armate de clone, carne de tun dispensabilă, ce se poate produce pe bandă rulantă. Sau despre supraoameni modificați genetic, capabili să se regenereze, să reziste în climatele cele mai improprii vieții. Ne mai putem gândi la mulțimi de zombi – transformați ori în urma parazitării cu organisme modificate genetic, ori prin interfețe neurale care-i fac să trăiască realitățile alternative imaginate de minți demente. Și, dacă tot suntem la acest capitol, nu putem trece peste virusurile eliberate asupra unor populații întru exterminarea lor. Plus, desigur, crème de la crème în scenariile conspiraționiste, mâna de bogătași care îi face pe toți oamenii să se lupte unii împotriva celorlalți, în timp ce ea ajunge să trăiască într-un turn de fildeș.

Toate scenariile de mai sus (și altele, din aceeași gamă) au fost analizate în cărți și filme, fără a epuiza subiectul. Toate sunt posibile într-o măsură mai mare sau mai mică. Și toate pot duce sau la un punct dincolo de care specia noastră nu va mai exista, sau la unul dincolo de care vom zice never again.

Atâta doar că memoria noastră este scurtă. Și, după două-trei generații, vom ajunge să spunem că n-a fost chiar așa, că s-a acționat greșit, că aia, că ailaltă. Exemplele grăitoare le avem acum în fața ochilor.

Dacă se deschid porțile Iadului, cel mai probabil este că nu vom mai avea cale de întoarcere.