Omul în raport cu progresul tehnologic, cu bune și cu rele

Tehnologia nu mai e ceva de care se ocupă unii, cunoscători, ca să facă și să dreagă. Ea a devenit parte a vieților noastre, disponibilă oricui. Mai mult decât atât, ritmul în care ne acaparează viețile, în care aduce modificări, crește continuu. Practic, înainte să apucăm să ne învățăm cu o anumită tehnologie în viețile noastre, ea deja e depășită și trecem la o nouă generație, ori avem parte de o fuziune cu altă tehnologie, dintr-un domeniu care, până atunci, poate că nu se afla în sfera noastră de interes.

În fața acestei adevărate avalanșe, oamenii au, în linii mari, patru abordări: acceptarea ca un fapt firesc, îmbrățișarea necondiționată și proiecțiile entuziaste, viziunea alarmistă și, respectiv, respingerea tehnologiei.

Citim în cărțile SF despre un viitor ipotetic în care viața noastră este prelungită pe termen îndelungat cu ajutorul unor nanocipuri ce ne monitorizează continuu starea de sănătate, lansând din timp semnale de alarmă, dacă e cazul, reparând ce e de reparat chiar și în situații critice, cu ajutorul ingineriei genetice, ba chiar oferind posibilitatea – în variantele în care se fac „copii de siguranță” ale conștiinței – să primim corpuri noi și să ne continuăm existențele ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ne place acea poveste. Totuși, când vine vorba ca cercetătorii să ridice două degete și să spună „suntem pe punctul de a face pasul cutare în direcția respectivă”, s-ar putea să avem surpriza ca o bună parte dintre noi să spună „eu parcă m-aș mai gândi un pic”.

De ce apare, oare, această discrepanță? E un lucru bun, sau, dimpotrivă, denotă doar incapacitatea noastră de a face față schimbărilor?

Sigur, există mereu entuziaști care ridică în slăvi orice nouă inovație, transformându-se în adevărați evangheliști. Simt că e de datoria lor să convingă pe oricine că trebuie făcut pasul în direcția respectivă. Reticența populației le denotă „prostie” și, uneori, îi duce în zona autoritarismului, considerând că lumea ar trebui obligată să meargă unde vor ei. Problema este că, atunci când respectivele miracole ale tehnologiei se dovedesc a nu fi chiar așa miraculoase – ba, în unele cazuri, ajung chiar să aibă efecte adverse – respectivii nu vor considera că au greșit, ci își vor schimba natural susținerea pentru o altă găselniță tehnologică, care, de data aceasta, „sigur e piatra unghiulară a viitorului”. Deși entuziasmul și prozelitismul (în sens de educare a maselor) sunt necesare pentru a împinge înainte progresul, lipsa de moderație prezintă riscul de a ne izbi cu capul de zid. Ceea ce, când deja discutăm despre tehnologiile la care am ajuns să avem acces, capabile să modifice fundamental ceea ce înțelegem noi prin viață, ba chiar ne pot scăpa de sub control, fără posibilitatea de repliere, trasează o mare linie roșie.

Avem apoi alarmiștii, cei care, indiferent despre ce e vorba, se vor concentra pe lucrurile neplăcute care se pot întâmpla din cauza tehnologiei X sau Y. Ținând cont de paragraful anterior, abordarea lor se dovedește utilă, contrabalansând tabăra entuziaștilor. Adesea, operele SF au lansat avertismente despre posibile efecte nocive ale unor direcții științifice, tehnologice, politice, sociale, economice – rolul lor nefiind acela de cucuvele, ci de atenționare, oferindu-ne timpul să analizăm lucrurile și să concepem un posibil plan de soluții înainte de a ne confrunta efectiv cu acel viitor. Acum, când ideea de azi devine deja descoperirea de mâine, alarma ajunge să sune continuu. Această viziune negativistă riscă să ducă (și deja efectele sunt vizibile) la anxietăți globale, la o senzație generală că „e rău și va fi și mai rău”, lucru care, în contextul unui bombardament generalizat de știri catastrofale (care vând și creează audiență), riscă să facă mult rău, să nu mai permită dezvoltarea unei rațiuni sănătoase, echilibrate.

Mai mult, pregătește terenul pentru gruparea celor ce sunt anti-tehnologie – din motive ce țin de necunoaștere științifică, misticism, incapacitatea de a se adapta la schimbări, teamă, conspiraționism, sau, pur și simplu, un nivel intelectual prea limitat. Aceasta va respinge orice, fără să-și dea seama cât pierde odată cu îndepărtarea beneficiilor tehnologice, nereușind să discearnă între romantismul nostalgic al poveștilor despre epocile trecute și realitatea dură a traiului de zi cu zi într-o lume unde ne putem baza doar pe forța și rezistența noastră fizică. Membrii ei nu sunt capabili să vadă cât de adâncă e prăpastia în care am cădea dacă ne-am referi la chestiuni elementare de alimentație (foamete), igienă, sănătate (durata și calitatea vieții), minim de confort, ori sprijin social, ca să amintim doar câteva. Din păcate, adesea latura asta vine dublată de o manipulare mistico-religioasă, una dintre cele mai simple și eficiente metode de coerciție a unor mase mari de oameni. Totuși, gruparea aceasta are și ea un rol pozitiv, acela de a ne reaminti să nu ne rupem de natură, de natural, de un ritm al vieții consolidat de-a lungul a sute de mii de ani, de o relaționare profundă.

Și aici ajungem la încercarea de păstrare a unui echilibru, de a învăța să ne bucurăm de binefacerile tehnologiei, păstrând însă continuu garda sus pentru a nu permite ca lucrurile să scape de sub control, dar și de a ști să ne bucurăm de ecosistemul din care facem parte, să știm că „bateria” la care ne încărcăm este cea a plimbării pe un câmp înflorit, îmbătați de parfumul primăverii, de bălăcitul într-un ochi de apă pentru a scăpa de vipia verii, de culesul și savuratul roadelor grădinilor, livezilor și viilor la ceas de toamnă, de poveștile la gura sobei, cu un vin fiert în față, adăpostindu-ne de gerul iernii.

Oricât ne-am strădui, însă, acest echilibru nu poate fi impus din exterior (decât dacă am deveni marionetele unei IA), nici legifera, ci depinde de munca interioară, a fiecăruia. Sigur, mediul în care depunem această muncă are rolul său – în primul rând prin educație, de la cei șapte ani de acasă, la procesul educațional pe care formele de învățământ și-l asumă la nivel declarativ, dar mai puțin faptic, la dezinfectarea mediului nociv de propagare a știrilor false și manipulărilor grosolane, la existența unor lideri reali care să ofere exemple prin propriul stil de viață, nu demagogie. Și lista ar putea continua, conștientizând, însă, că ea are o doză uriașă de idealism, semănând mai curând cu SF-ul socialist al anilor ’50-’60.

Dincolo de asta, cu bune, cu rele, cu avânt sau reticență, orice nouă tehnologie va fi adoptată de generația care vine, ce o va vedea ca pe un alt element firesc al lumii înconjurătoare. La fel, în urma unor consecințe catastrofale la care va asista, ori din cauza îndoctrinării, ea va respinge vehement anumite direcții, punând o nouă cărămidă în direcția progresului „sănătos”, sau, dimpotrivă, săpând mai adânc groapa obscurantismului.