Conexiuni primejdioase (fragment)

Istoria aceasta mi-a spus-o un prieten bun, Adrian îl cheamă, deși probabil că asta nu e relevant pentru voi, cei care citiți lucrurile pe care le scriu aici. S-a petrecut într-o amiază de vară când soarele fierbinte sufoca străzile urbei, topea asfaltul, făcea să frigă capotele mașinilor iar oamenii căutau, pe cât se putea, puțină răcoare. La ștranduri, unii; iar alții, sătui de instalațiile de aer condiționat de acasă care gâfâiau forțate, se refugiau în grădinițele restaurantelor, grădini adesea încărcate de arbori, flori și mici arteziene în aranjamente care îmbiau clienții epuizați de caniculă. O astfel de grădiniță îl adăpostea atunci și pe prietenul meu. Stătea la o masă umbrită cu alți doi amici. Halbele de bere băute îi făcuseră guralivi; spuneau bancuri, își povesteau unul altuia întâmplări mărunte sau discutau despre meciurile echipei favorite. În cele din urmă, unul dintre ei (Vasile îl chema, numele nu-l mai țin minte bine, dar îmi folosește ca să-i diferențiez) și-a privit admirativ noul telefon mobil și a făcut o remarcă:

– Bă, stau și mă uit unde a ajuns tehnica asta! Ce să mai zic? Mai țineți minte anii ăia când aveam un singur telefon toată familia? Și ăla cu fir, nu ca ăsta, să-l iei cu tine unde vrei.

– Da, a răspuns a treia persoană de la masă, un oarecare Ion. Țin minte. Ținem minte. Și ce greu îl obțineai! Depuneai cererea și treceau ani până ți se repartiza un post…

– Câte telefoane or fi fost pe-atunci în tot orașul? – a continuat Vasile. Eu cred că nu prea multe.

– Păi, erau centralele alea, CTA-urile. Adică centrală telefonică automată. Și nu erau decât două la noi în oraș.

– Mi-aduc aminte – a mormăit și Adrian, prietenul meu. Fiecare asigura patruzeci de mii de posturi. Asta însemna vreo optzeci de mii de telefoane.

– Erau mai multe – ridică vocea Ion ca să acopere muzica pe care tocmai atunci patronul localului o dăduse mai tare. Ajunseseră să te cupleze în derivație cu vreun vecin, că nu mai aveau alte posturi și nici nu mai construia cineva un nou CTA. Știți cum era?…

– Știu – încercă Vasile să-l tempereze.

– Suna cineva – dacă n-ajungeai la timp la aparat, răspundea vecinul. Voiai să vorbești urgent cu cineva, nu puteai, că pe fir era deja vecinul. De rahat… – și-a continuat Ion tirada.

Au tăcut toți câteva clipe, apoi Adrian a făcut semn chelnerului:

– Mai dă-ne un rând… Și întorcându-se spre ceilalți: mai luăm un rând, sau nu?

– Luăm, de ce să nu luăm? – a pufnit Ion. Tu nu vrei, mă? – a făcut către Vasile.

– Da’ ce-am, să nu vreau?

– Trei beri – a repetat Adrian către chelner. Da, mă – s-a întors spre ceilalți – ce vremuri mai erau! Aveam telefon, dar nu mai țin minte numărul.

– Eu n-aveam – a precizat Vasile.

– Aveam – a mormăit Ion dând din cap. Mai știu și numărul. La început era cu doar patru cifre. Mai încoace, prin anii optzeci, i-au mai pus un „trei” în față.

– Da, asta mi-aduc și eu aminte, erau cinci cifre la telefon – a aprobat Adrian. Măi, și cum țineam minte numerele la toți cunoscuții! Acum, dacă n-ar avea telefonul memorie, n-aș ști să sun pe nimeni!

– De-aia – a râgâit Vasile – am ajuns de ne-am tâmpit! Cine nu folosește memoria lui, rămâne fără ea! Și se mai miră ăștia că sunt tot mai multe cazuri de parkinson…

– Și de alzheimer – a aprobat Ion. Vai de omenirea asta, se duce de râpă.

– Tu mai știi? – a întrebat Adrian.

– Ce să știu?

– Ce număr aveai la telefon pe-atunci?

Ion s-a gândit o clipă.

– Da, mai știu.

Chelnerul le-a întrerup câteva momente discuția, așezând pe masă berile comandate.

– Mulțam – i-a aruncat Adrian. Le plătim acum?

– Cum doriți – a răspuns băiatul. Puteți face plata la sfârșit. Plătiți fiecare, sau toți la un loc?

– Fiecare, ce naiba, nu e ziua nimănui să facă cinste! – a râs Vasile.

– Cash, sau cu cardul?

– Prea multe vrei să știi! Las’ că vedem atunci – l-a alungat Vasile cu un gest. Și către Ion: așa, mă, zici că mai știi numărul de-l aveai?

– Mda.

– He he! Ce-ar fi să suni?

– Unde să sun?

– La numărul ăla.

– Bă, ești tâmpit? – l-a luat la rost Adrian. Acum sunt nouă cifre.

– De ce zici, că mai sunt și numere speciale din patru sau cinci cifre!

– Au alt prefix – a intervenit Ion. Ce dracu’, lumea s-a schimbat.

– Lasă, mă, – a insistat Vasile. Ia încearcă, te pomenești că răspunde cineva?

– Da, da – a chicotit Adrian. L-or fi alocat la vreun post erotic. Hai, mă, încearcă, te face aia de, după cinci minute, ajungi să te slobozi în chiloței!

– Hai, bă, terminați! – s-a burzuluit Ion. Bem, sau nu bem? Se-ncălzește berea…

– Bem, mă, bem! Hai noroc!

Au băut îndelung, însetați de văpaia verii care se simțea, chiar dacă atenuată, și pe terasă plină de vegetație.

– Bună, mă! – a oftat Adrian ștergându-și buzele pline de spumă. Pică bine rău!

– Mai mergem acasă? – a întrebat aproape retoric Vasile. Eu zic să rămânem aici, și-așa acasă nu ne așteaptă decât muierile. Mai dă-le-n pălărie, să stea acolo!

Ion a clătinat nemulțumit din cap.

– Eu mai stau ce stau și plec. Pentru mine, casa-i casă.

– Nu mai e – l-a contrazis Vasile. Te-au demolat acum treizeci de ani. Acum stai la bloc, ce, aia-i casă?

– Nu mai e ce-a fost – a admis Ion. Eram mai fericit până ne-au demolat. Ce să fac? Mi-e dor de casa aia… dar asta e. A rămas loc viran, nici măcar nu s-a construit ceva acolo.

– Păcat – a comentat și Adrian, cu oarecare empatie.

– Hai, mă, sună! Ce te reține? Hai să vedem dacă răspunde cineva – a revenit la idee Vasile.

– Cine dracu’ vrei să răspundă? Uite, m-ai enervat, să știi că sun!

– Păi, și nu suni?

– Uite, sun – a repetat Ion și a început să apese tastele telefonului mobil.

În mod ciudat, când a încheiat tastarea celor cinci cifre telefonul a părut să apeleze ceva.

– Sună, mă! Ia vezi, că sună!

Ion și-a privit mobilul neîncrezător.

– Cum să sune? Bă, cine…

A luat telefonul de pe masă și l-a dus la ureche. Apoi ceilalți au putut percepe un clic și o voce de femeie. Spunea ceva, dar nu se înțelegea ce. Ion înțepenise cu telefonul la ureche.

– Da, mamă… – a șoptit. Două pâini…

Brusc, în jurul mesei s-a simțit un vânt rece. Un miros ciudat de mucegai le-a atins nările.

– Ce…? – a căscat gura Vasile, dar nu și-a completat întrebare.

Ion a lăsat telefonul să cadă pe masă. I-a privit lung, cu acea uimire care nu poate fi întrevăzută decât în ochii unui copil care se trezește dimineața în alt loc decât cel în care adormise. Un moment de tăcere, apoi mâna lui a apucat telefonul căutând în istoric ultimul număr format. A ridicat capul și i-a privit din nou.

– N-am dat niciun telefon. Nu apare…

– Cum adică? – a încercat să înțeleagă Adrian. Ai vorbit cu cineva.

– A fost mama.

– Ce?!

– Mi-a zis să mă grăbesc să vin acasă. Și să aduc două pâini negre…

Aerul din jurul lor a părut iar să înghețe, în ciuda soarelui nimicitor. Vasile a început să tremure mărunt.

– Păi, maică-ta…

– A murit dinainte de a ne demola.

– Nu se poate. Nu-i adevărat. Glumești, nu-i așa?

Ion l-a privit lung și nu s-a ostenit să răspundă.

– Bună farsă! – și-a auzit Adrian vocea sunând ciudat. Cine știe cine-a răspuns? Prostii. N-avea cum să… Hai, mă, las-o, asta e o…

Vasile îi privea prostit.

– Cum să-ți răspundă mă-ta? E moartă!

– A fost mama – a răspuns Ion fără să șovăie. Îi știu vocea. Știu cum vorbea. M-a chemat acasă…

– Telefoanele mai distorsionează… – a intervenit Adrian.

– A fost mama…

S-a ridicat de la masă și a făcut semn către chelner.

– Stai, mă, stai. Mergem și noi… – a îngânat Adrian.

Au plătit pe rând consumația. Când să iasă de pe terasa restaurantului, Ion i-a oprit cu un gest.

– Mă duc vis-a-vis, la magazin. Așteptați-mă puțin.

A traversat sub privirile celorlalți doi. A ieșit după un minut din market cu o pungă de plastic în mână. A strigat:

-N-are decât albă! Nu știu ce să fac!

Apoi a pornit înapoi către celălalt trotuar. Un autoturism s-a năpustit după colț și l-a lovit aruncându-l la câțiva metri pe carosabil. Șoferul n-avea nicio vină: nu era trecere de pietoni iar șirul de mașini parcate pe prima bandă împiedicau vizibilitatea. Totuși, a fost acuzat ulterior, dar nu despre asta e vorba acum. Ci despre ce mi-a spus mai apoi Adrian. Au alergat să dea o mână de ajutor, dar nu mai era nimic de făcut. Din craniul spart se lățea o baltă uriașă de sânge. „Și nu asta m-a îngrozit cel mai mult – mi-a încheiat povestea prietenul meu. A fost altceva, o imagine pe care n-am să pot s-o uit niciodată. Din plasă alunecaseră pe jumătate pâinile pe care tocmai le cumpărase Ion. Erau negre. Carbonizate.”

---

Conexiuni primejdioase de Mircea Liviu Goga

Titlu: Conexiuni primejdioase
Autor: Mircea Liviu Goga
Editura Pavcon
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 124
ISBN 978-630-6685-55-4

Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #254

Descrierea editurii

O superbă colecție de povestiri fantastice și SF în binecunoscutul stil al unuia dintre cei mai buni scriitori de SF din România, ziaristul și pictorul Mircea Liviu Goga.

Volumul conține 16 povestiri, cea care dă titlul volumului fiind o povestire cu puternice valențe de mister și supranatural, relatată sub formă de confesiune de un prieten către narator. Acțiunea se petrece într-o amiază caniculară de vară, pe terasa umbroasă a unui restaurant, unde trei amici se adăpostesc de căldură la o bere.

Discuția lor, inițial banală, alunecă spre o notă nostalgic-tehnologică atunci când își amintesc de vremurile trecute, cu vechile telefoane fixe cu disc și de numerele scurte din perioada comunistă. Într-o toană de moment și la îndemnul pus pe șotii al lui Vasile, Ion formează pe telefonul său mobil vechiul număr de acasă din anii ’80. Marcat profund de această „legătură”, Ion pleacă de la masă, hotărât să îndeplinească dorința mamei sale moartă de mult timp…