Jurnalul unui arheolog (I)

De-ai găsit acest jurnal,
Să nu-l citești, să-l arunci în foc.
Ce-am pățit n-a fost normal,
Am fost bântuiți, lipsiți de noroc.

Nu te cunosc, dar gândurile mi le ții în palme,
Și-acum ți se scurg prin vene, transformându-se în spaime.
Aceste pagini vechi, îngălbenite,
Cândva de vor fi răsfoite,
Vei înțelege că sunt un avertisment,
Lumea asta e doar un experiment,
Iar simțurile noastre ar putea să cearnă:
Ele pe veci ne leagă, ne strâng, ne cheamă
Într-o realitate ce-o luăm în seamă
Doar când e prea târziu,
Iar logica devine un praf ruginiu.

Totul a început într-o nouă expediție,
Aveam multe planuri, prea multă ambiție.
Când ești arheolog, trecutul îl aduci la viață,
Timpul îl smulgi din praf sau ceață,
Dar invoci și ce-a fost îngropat,
Ce trebuia să fie pe veci ferecat.

Mentorul meu de multe ori mi-a spus:
Orice lucru e ca un lacăt, nu trebuie smuls,
Doar găsește cheia potrivită,
Îndrăzneala o să-ți fie răsplătită.

Pe el la capătul lumii l-aș fi urmat,
Nu înțeleg ce secret a aflat,
Dar într-o noapte a plecat, a dispărut,
Mă tem că pe veci l-am pierdut.

Universitatea mi-a dat postul de profesor să șlefuiesc minți,
Eram un succesor vrednic pentru acele rugăminți,
Dar cum aș putea să iau loc pe acel scaun, la biroul lui,
Peste tot sunt împrăștiate hărți ale omului
Care m-a învățat tot ce știu, i-am devenit fiu,
Iar grija mea nu dispare:
Nu știu dacă trăiește ori a pierit în foc sau mare.

Așa că am adunat caiete, am strâns reviste și jurnale,
Aveam indicii, puteam să urmez o cale.
Am mers la decan, mi-a aprobat un an sabatic,
L-am folosit din plin, n-am rătăcit ca un lunatic.

Expediția mea a început într-o vară,
Nu eram mânat de entuziasm, ci de teamă,
Frica își avea colții în mine înfipți precum o fiară,
Însă mă bazam pe-o hartă, logica mea era clară.
Așa am și ajuns în Marea Mediterană,
Trebuia să mă scufund în timpul solstițiului de vară,
Din ce-am bănuit, acela era de fapt primul loc
Pe care mentorul meu l-ar fi ales fără echivoc.

Colegii mei erau la Stonehenge în acest timp,
Noi, arheologii, pentru acel răsărit ne pregătim,
Dar la apus eu aveam să fiu în adâncul mării,
Să descopăr misterul, să simt gustul sării.

Când soarele a atins marea și-a devenit o minge de foc,
M-am lăsat purtat de valuri, am făcut un troc:
Am renunțat la sol, m-am aventurat în apă,
Fără să știu de pericol, urma să fiu pradă.

Doar echipamentul îmi susținea fiecare plămân,
Razele soarelui săgetau apa, îmi arătau un drum,
Printre alge, din ce în ce mai departe,
Căldura nu atingea acele locuri nefaste.

Apa tulbure se despică în jur deodată,
Am văzut o corabie, o epavă,
Dar înainte de-a înțelege cât de veche e, cât de firavă,
Brațe puternice se încolăciră de mijlocul meu de-ndată.

O voce atât de frumoasă îmi susura în ureche,
Voința mea slăbea, cuvintele erau într-o limbă veche.
Tot mai adânc în apă acea ființă mă conducea,
Eram o biată umbră, memoria îmi dispărea.

Dar bărbia mi-a căzut în piept, iar ochii au zărit acele brațe
Cu gheare lungi și piele plină de solzi, erau monstruoase.
Deși mintea îmi era în beznă, o amintire s-a strecurat:
În fața unui șemineu, cu un pahar de vin în mână, relaxat,
Mentorul meu vorbi de sirene ce echipaje întregi au decimat.

Inima o luă brusc la goană,
Frica îmi șoptea că sunt hrană,
Cu degete tremurânde mi-am apropiat mâna de centură,
N-am șovăit, briceagul scos l-am înfipt în creatură.

Vocea atât de melodioasă se transformă în țipăt groaznic, aspru.
M-am răsucit s-o văd, dar în piept mă pocni coada cu nuanțe de albastru,
Mă aruncă înspre corabie, spatele mi se izbi fix de catarg,
Aerul mi se eliberă din piept în bule, ca perlele dintr-un șirag.

Știam că nu pot rămâne acolo, sirena se putea întoarce oricând,
Dar privind în jur, am realizat că soarele găsise un intrând.
În loc să mă întorc la suprafață,
M-am aventurat în epavă, speram că o să rămân în viață.

Deși erau din ce în ce mai slabe, razele luminau un mic cufăr,
Acolo era speranța mea, a meritat să sufăr,
Nu-l puteam deschide, dar eram fără astâmpăr,
L-am ținut cu grijă, durerea îmi săgeta un umăr,
Și m-am grăbit, nu știam ce-ar fi venit din urmă.

Mai târziu în noapte, întins în pat,
Mă uitam la obiectul din cufărul de mult uitat:
O bucată de metal ce scăpăra-n lumina lumânării,
Eram confuz, amețit de febra întâmplării.

Oare aventura aceea a fost doar o pierdere de timp?
Sufletul îmi era prins în cei mai ascuțiți ghimpi.
Poticnind prin beznă, am căutat
Din nou documentele, le-am cercetat,
O luam de la capăt: mentorul meu era în altă parte, abandonat.