Răzbunarea Barghestului

 poem dark fantasy gothic

I.

Din freamătele beznei sporește un barghest,

În cameră-mi se scurge-n umbre

La glezne fiare-i zdrăngănesc,

Drept clopoței, chemând vești sumbre.

Întunecat, spre patu-mi se târăște,

Cu pielea-i ca ceara veche de-ncrețită

Smocuri blănoase-n chisturi vechi zăresc

Din bot, peste urechi și gheare, până în jos pe spată.

 

Cu glasul lunecos precum agata

Melodios șoptește el:

”Ușă găsește-ți pentru asta!”

Și-n mână cheia-mi hodinește ușurel.

 

Dințat și negru-i fusul cela

Sucit, metal tăios și lung de două palme.

L-apuc și-i greu ca vremea

Și straniu, căci el ar da ceva să cheme.

 

”La Edinburgh să-mi mergi tu mie”

Mi-a șuierat bestia-n ureche

”În Fundătura lui Robert să sapi, musai să fie

Când luna-i unge numele cu streche.”

 

”O tainică avuție colo așteaptă

Adânc sub cele rădăcini și-osuare

Iar cu-astă cheie dăruită

O poți găsi pe Roza, dulcea-ți iubire.”

 

Nu-ntreb ce vrea să zică

Nici după el nu strig,

Când unduie ca ceața otrăvită

Și-n horn se scurge aprig.

 

Un an s-a scurs de când ea, Roza, a murit

Și nopțile-am pierdut cu târfe și băute

Tânjită-i forma ei și-ascunsă negreșit

În așternuturile-mi vechi și ude.

 

Căci orice amor, tot c-un adio se încheie

Și orice minunată floare piere uscată-n palmă

Moartea și timpul nu au omenie

Iar cântul de sirenă, el tot numai ruină cheamă.

 

II.

Argintul ucigaș a fost lăsat acas’

Nefolosit de o decadă-n lupte

Căci țara-i împăcată-n vis

Și demonii pitiți, niciunde.

 

I-am alungat din văi și dealuri,

Lacuri și romanești ruine

Groșii de aramă eu i-am luat,

Și azi nici fiară nu mai vine.

 

Pierit-au toate, ascunse ori fugite

Doar amintiri de urlete-n ureche,

Șuierăturile lor blestemate

Și printre cei mai vechi, fioroși, barghaștii-n streche.

 

Acum, aceleași căi nehodinite eu voi bate

Degrabă-n sus pe-un Domnesc Drum,

Spre a lui Robert Fundătură, așa ceva de-o fi-n cetate

Și pietrele sub cizme mi se opun.

 

În Grassmarket găsesc până la urmă

O dosnică alee, din altă lume parcă

Un nume încrustat în piatra brună

De prinț fără coroană – pe cap n-a apucat s-o poarte.

 

O sapă am adus cu mine

Promisă pace-n cea rugină,

Cu gând la grabnica uniune

O-nfig în trainica țărână.

 

La trei picioare adâncime, un sufertaș ascuns,

Răchita împletită fără artă

Tare-i de-alungă sapa-n sus

Dar în genunchi mă las, și îl deschid deodată.

 

O femeiască tigvă zace într-o rână,

Dar nu, nu-i omenească ea:

Blană și colți legați într-o coroană

De argintie ace grea.

 

III.

Barghestul aspru-mi zice el când vine

”Iubirea-mi, îngropată aici? Cum au putut?

E-acesta un mormânt cum se cuvine?

Hăitași de monștri, cică, dar frica-n ei a tot crescut.”

 

”Cât ați făcut loc omenirii-n codru, iată

C-al meu bârlog și clan le-ați risipit

A mea soție n-o mai cânta vreodată

Puilor mei noaptea vreun alint.”

 

”Vezi tu deci oare de ce adus-am boală?

De ce-a ta Roză din pat nu s-a mai ridicat?

Dreptatea întreagă-n sine, necaz e doară

Căci sânge pentru sânge numai ne-a afundat.”

 

Ce-am mai zbierat de furie și dezamăgire

Cu sabia, pumnii și cu cizme-am dat

Dar ce dușman? Că-n ceață a dat fugire

Și singur față de mânioasa gloată, acolo-n clisă m-a lăsat.

 

Pe margine de drum, înnoroiat,

Doar un nebun urlând zărghite vorbe

Între arnăuți pe vârf de deal urcat

Spre amintiri cu văz, dar către lume orbire.

 

Acum, gol și jilav în temnița mâhnită

Simt izuri de zefir puhav, acru odor,

Visez la trecerea ascunsă, dar făgăduită

Cu lighioane ascunse însă-n ea; și mă-nfior.

---

© 2017 by Adam Vine.

Originally published in Heroic Fantasy Quarterly issue 34 (2017)/ publicat inițial în  Heroic Fantasy Quarterly numărul 34 – link aici.

Translated and Reprinted by permission of the author  / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.

*

Tradus de Miloș Dumbraci

Nota traducătorului: în folclorul englezesc, un Barghest sau Barguest este un câine mitic, negru și monstruos, cu colți și gheare mari, care apare deseori ca semn rău, prevestitor al morții.