Atelier critic #34

1. Dincolo de albastrul cerului, Lucian Ionică, Dincolo de albastrul cerului (volum de povestiri aproape SF), Ed. Brumar, Timișoara, 2022

Povestirea, apărută inițial în Almanahul Anticipația din 1985, este elaborată în jurul a 3 cosmonauți de ocazie, care sunt angajați în reconstituirea, mot-a-mot, a unui accident anterior. Aceștia vor prelua biografia decedaților, fiind nevoiți a recita, de dragul reconstituirii, luni în șir exact aceleași replici pe care le-au spus răposații. Până și numele lor reale sunt ascunse, făcându-se în cadrul povestirii și, deci, a dialogurilor, referire la ei prin apelative codificate, de genul tx2, tz2, ty2.

Premisele textului sunt, așadar, cât se poate de interesante, cu atât mai mult cu cât autorul surprinde în imagini plastice, dinamice, dramatismul cinetic al decolării, norii de combustibil ce se zdrențuiau în bătaia vântului, mulțimea venită să asiste la eveniment, oficialități, ziariști, sala centrului de control al zborului (p. 45).

Totuși, dialogurile și replicile dintre personaje mi s-au părut pe alocuri prea puțin tensionate și ușor artificiale. Exemplificăm: Important este ca specia să se perpetueze. Dacă există pe undeva un Dumnezeu, în registrele sale n-ar fi trecuți oamenii Ion, Petru, Măria, o inutilă contabilitate, doar speciei noastre i se va rezerva un rând sau o coloană (p. 52).

Cu toate acestea, povestirea rămâne una de referință atât prin miza ridicată cât și printr-o spectaculoasă întorsătură de situație din final, pe care vă invit să o descoperiți singuri. Această salutară idee a deznodământului ridică semnificativ valoarea incontestabilă a textului.

2. Figurine de ceară, Mircea Opriță, Colecția Povestiri Științifico-Fantastice, Nr. 447, 01 iulie 1973, București

Povestirea, distinsă cu premiul I la Concursul Național de Anticipație, are în prim-plan un cosmonaut care primește misiunea de a inspecta îndepărtata și misterioasă planetă Bactriana, unde orizontul nu oferă decât o lumină rece și grea, sub auspiciile unui soare pitic.

Decorurile par copie la indigo din universul Solaris, deci, din acest punct de vedere premisele nu sunt neapărat originale. Personajul nostru are aceleași puteri demiurgice de a modela realitatea după propria voință. În scurt timp, apar tot soiul de animale sălbatice, personajul-narator experimentând cu tot soiul de ecosisteme.

Într-un final, un cal gigantic este pus să se lupte cu un și mai gigantic broscoi, moment în care narațiunea se întrerupe brusc din pricina a trei siluete humanoide, care bagă personajul nostru temerar în sperieți. Finalul, terifiant și ușor amuzant prin modul frust în care este devoalat, crește miza și, evident, valoarea povestirii în ceea ce pentru mine a fost o incursiune salutară într-un crâmpei de SF românesc scris acum jumătate de secol.

3. Zidul de nisip, Sorin Sighișanu, Colecția Povestiri Științifico-Fantastice, Nr. 447, 01 iulie 1973, București

Un text dinamic, scris natural, fără detalii sau descrieri inutile, care să complice narațiunea, în care un explorator îndrăgostit de o misterioasă Noëmi, despre care nu aflăm mare lucru, se vede nevoit să care în spate un camarad.

Echipa de exploratori se răsturnase în timpul unei misiuni de rutină, cu o șeniletă condusă de Maler, cel rănit grav. Între cei doi se află o rivalitate mai veche, probabil din pricina lui Noëmi și doar superioritatea morală a personajului principal îi asigură lui Maler supraviețuirea.

Până aici toate bune, însă finalul mi s-a părut greu de digerat, pentru că eroul nostru preferă pur și simplu să moară, sufocat, alături de camaradul rănit în primul rând datorită propriei neîndemânări în manevrarea șeniletei.

O fi fost de la căldură, căci nici măcar amorul, chiar și neîmpărtășit, nu întunecă atât de mult judecata.

4. Străinul palid din Mirabilis, Lucian-Dragoș Bogdan, Străinul palid din Mirabilis (povestea 7), Ed. Tritonic, București, 2017

Am dat peste această frumoasă povestire într-o cărticică de sine stătătoare, probabil un experiment mai vechi al editurii Tritonic. În esență, autorul reia anumite abordări și teme întâlnite și în alte povestiri fantasy cu tentă detectivistică, un exemplu în acest sens fiind povestirea Prințul din Ceretkipi, ce seamănă nu doar ca structură a titlului cu textul analizat, după cum vom vedea în continuare. Prințul din Ceretkipi a apărut într-un volum colectiv de povestiri fantasy, în anul 2021, la aceeași editură Tritonic.

În ambele scenarii, intriga este accelerată de o moarte misterioasă, ce se cere investigată. Decorul este unul aflat la răspântii, unde se întâlnesc fie tot felul de corăbii ale negustorilor, fie, cum este cazul povestirii de față, o sumedenie de personaje temerare, una mai interesantă decât cealaltă.

Avem de-a face, așadar, cu enigmatici călători, cu un vampir, cu un vânător, cu o Doftoroaie (Baba Retha), cu un dragon de apă descris admirabil, aparținând unei vrăjitoare destul de retrasă, cu o necromantă numită, inspirat, Gheonosys, cu un căutător de aur, cu un fierar. Lucrurile funcționează foarte bine în textul lui Lucian-Dragoș Bogdan deoarece interacțiunile între personaje sunt naturale, într-o logică echilibrată a descoperirii criminalului.

Avem de-a face cu un pumnal cu o lucrătură inedită, care ajută la elucidarea misterului final. Aceasta, și doar aceasta, mi s-a părut un pic artificială, în sensul în care construcția deducțiilor pare ușor complicată și, cel puțin pe mine care, trebuie să recunosc, nu sunt un amator înrăit de texte policier (fantasy sau nu), m-a pierdut pe alocuri. De asemenea, aș fi plasat atelierul fierarului puțin mai departe de piața publică, așa cum se întâmpla, de fapt, în comunitățile vechi, nu doar din pricina poluării, fonice mai ales, dar și din rațiuni cât se poate de practice de a evita eventuale incendii care, dacă ar fi ajuns la grâne, ar fi însemnat moarte sigură pentru toată așezarea.

În rest, o lectură plăcută, cu un ritm interior agreabil, pe care nu pot decât să o recomand.

5. Jucător pe viață, indexat la Paladini, Michael Hăulică, Antologia science-fiction Nemira ‘96, Ed. Nemira, București, 1996

Într-un decor supertehnologizat al planetei Nova Tortuga, un Jucător înrăit, veteran, provoacă la duel un personaj important, goangă mare în ecosistemul acela digital, pe numele său de scenă Generalul. Efectul, bineînțeles, fatal.

Ce mi-a plăcut:

• Atmosfera, decupată parcă din seria The Expanse, cu o aglomerare interminabilă de personaje, extratereștri, nave, clădiri înghesuite într-un ansamblu digitalizat până la extrem;
• Televizarea jocurilor, unele în forma unor dueluri pe viață și pe moarte, petrecându-se ad-hoc;
• Denumirea planetei Nova Tortuga, precum și a personajelor, care degajă un anume exotism prin alăturările fonetice, cum este cazul personajului principal, Klaus Lehnor Quasarrakis.

Ce nu mi-a plăcut:

• Ritmul extrem de alert, care sacrifică de dragul unor întâmplări cu miză, în final, destul de scăzută, frumusețea descriptivă a decorurilor;
• Fragmentarea excesivă a scriiturii, ciopârțită în mini-capitole care se succed obositor, unele de câteva rânduri;
• Replica de final a personajului principal, decuplat pentru eternitate într-un limbo digital, gândindu-se la persoana iubită: Și Miriam? S-o fi dus cu Petra. Dă-le-n mă-sa! Niște curve (p. 141).

Din punctul meu de vedere, finalul vulgar nu adaugă complexitate personajului, umanizat mai ales prin preocuparea lui față de Miriam, ci îi amputează o anumită sensibilitate pe care o simți atunci când îl însoțești în barurile în care încearcă să-și ascundă rateul existențial, în pofida succeselor pe bandă rulantă înregistrate în lumea virtuală, hipercompetitivă, a jocurilor. Analizată din acest unghi, miza textului mi s-a părut în scădere pe final, nefiind, în opinia mea, nevoie de reacții mai mult sau mai puțin misogine în economia mentalității personajului, fie ele lansate și instinctual, în fața unei iminente preschimbări digitale.