Luminile de poziție ale mașinilor se reflectă pe caldarâmul umed precum niște gheare care sfâșie realitatea. În vârful turnului Eiffel, luminile proiectoarelor sunt două aripi uriașe – sau garda unei săbii gigantice. Un motociclist urmărește o limuzină – costumul lui e mai mult armură decât haină de piele, iar gazele țevii de eșapament sunt un bici eteric care riscă să-i lovească pe cei care se apropie prea mult…
Încă din primele pagini, detaliile acestea confirmă că sabia de pe copertă nu e doar o recuzită de teatru – “Le Troisieme Oeil” dezvăluie realitatea din spatele realității, lumea ascunsă sub bălțile de pe șosele, în ochii garguilor de pe bisericile abandonate, în spatele vitrinelor ascunse de ploaie.
În primul capitol, “La Dernière Couleur De Ce Monde“, Mickhael Alphange, un tânăr capabil de sinestezie (vede sunetele și aude culorile) se droghează, încercând să-și testeze limitele senzoriale și să audă melopeea produsă de un fragment de vitraliu căzut din la rosace de Notre Dame de Paris; experimentul îi deschide, ați ghicit, „al treilea ochi” din titlu – de acum înainte, el poate vedea aura celor care îl înconjoară, sentimentele și emoțiile lor relevate ca construcții ectoplasmatice. Parisul devine o lume extraterestră, populată de creaturi splendide dar indiferente… până când, într-o seară, “visul se metamorfoză în coșmar”.
În al doilea capitol, “Le Voile d’Isis”, Mickhael învață cum să-și controleze și să-și întrebuințeze noile puteri, pentru că “al treilea ochi nu are pleoapă” și e esențial să se poată apăra – descoperind în același timp secretele oculte ale Parisului și proprietățile mistice ale clădirilor sale emblematice, înainte de a se avânta într-o călătorie inițiatică spre infinit. Finalul justifică și închide parțial secvența introductivă, deschizând o perspectivă surprinzătoare asupra a tot ce aflasem până atunci.
Ledroit își demonstrează din nou măiestria de desenator, dăruindu-ne un Paris magic și misterios, o lume fantastică în care abia aștept să călătoresc cu adevărat – acest prim album de-abia mi-a ajuns pe-o măsea
După transformarea de la finalul volumului precedent, pentru eroul seriei lumea s-a schimbat complet. Cu fiecare monstru pe care îl decapitează, Mickael Alphange se îndepărtează tot mai mult de oamenii pe care ar trebui să-i protejeze. Cu fiecare clădire care își dezvăluie secretele ezoterice, îngerul exterminator trasează o hartă diabolică a Parisului – binele și răul ocupând planuri paralele, din subterane spre acoperișuri.
Dacă primul volum transforma un personaj interesant într-un înger, acest al doilea volum îl transformă într-un diavol, virând direct spre “Requiem” – același umor infantil, aceleași imagini al căror singur scop e să șocheze. Nimic nu e tabu pentru Ledroit, și asta m-a amuzat la început, dar a sfârșit prin a mă obosi – pentru că Ledroit recurge la clișee până și atunci când se revoltă.
Păcat, desenele sunt senzaționale, ca de obicei, Parisul ocult e incredibil, și speram ca povestea să merite efortul. Poate, totuși, ultimul volum al trilogiei va repara lucrurile?
Într-o lume guvernată de ciclurile a două luni, cronicarul numit Theyron consemnează sosirea unui Magus…
Între 2 și 4 octombrie 2026, Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov, sala de lectură…
Se tot discută despre artă în spațiu public, ba că a apărut sculptura Refugiul în…
Editura Dezarticulat Books anunță deschiderea selecției de texte pentru primul număr al unei noi antologii…
21:45, te gândești, 21:45... Limbile ceasului se mișcă foarte încet, învăluite în lungi spirale luminoase…
Într-un fel sau altul, lucrurile se leagă. Sau așa mi se pare mie, ca să…
