Dacă tot a câștigat premiul Eisner 2026 pentru “Best U.S. Edition of International Material” (cea mai bună carte străină publicată în Statele Unite), e momentul să împart cu voi și recenzia (n-am făcut-o până acum pentru că mi s-a părut o carte foarte, foarte de nișă).
„Cum putem ști că nu visăm?” „Ce vrei să spui? Suntem treji.” „În clipa asta știm că suntem aici, dar și într-un vis e la fel – credem că suntem acolo.”
Odă minimalistă, poem în proză, colecție de instantanee menite să surprindă esența nopții, „Nocturnos” este o operă plină de contraste și limpede, asemenea unei nocturne de Debussy.
Luca nu știe încă, dar este o creatură a nopții, la fel ca bufnițele, șoferii de camion, chelnerițele, animalele pădurii pe care le auzim doar în întuneric – și insomniacii. E, de asemenea, un visător care explorează o lume locuită de pisici uriașe și zeițe misterioase. Alți oameni explorează alte lumi, în același timp familiare și ciudate, iar Laura Perez își folosește personajele și particularitățile lor pentru a scoate la lumină adevăruri ascunse în spatele unor reflecții filosofice.
Mi-a plăcut foarte mult această carte, dar este în mod clar destinată exclusiv introvertiților și noctambulilor.
După un război nuclear, doi oameni de știință recuperează, repară și eliberează un grup de soldați cyborgi. Lăsați să-și urmeze propriul drum, cyborgii evoluează în moduri diferite; unul dintre ei (o fată, bineînțeles) descoperă Luvrul. Poate arta să elimine violența necesară supraviețuirii și să arate o nouă cale spre viitor?
Desenele sunt uimitoare (Li Chi-Tak recunoaște că a fost influențat de Moebius și Otomo, ceea ce e absolut evident), uimitoare chiar și atunci când devin naive sau urâte – în mod intenționat, pentru că așa o cere povestea. Iar grafica e, de departe, principalul punct de atracție al acestui roman grafic editat de Luvru, într-o colecție care durează, iată, de douăzeci de ani – și în care s-au strâns o puzderie de autori faimoși de BD și manga, de la Bilal la Taiyo Matsumoto, de la Nicolas de Crécy la Jiro Taniguchi.
Povestea este dezarticulată, un puzzle narativ spart în bucăți minuscule, o lectură dificilă care necesită multiple reveniri în urmă și care nu răsplătește cu adevărat cititorul – nu există nicio surpriză, nicio revelație majoră, nimic cu adevărat nou aici pentru oricine este măcar vag interesat de science-fiction, filosofie și… desigur, artă. Dar… într-o bandă desenată, este arta suficientă, oricât de impresionantă ar fi ? Pentru mine, răspunsul e nu.
Acesta este albumul final al lui Hermann (veteranul artist belgian a murit în martie) și e practic un rezumat a tot ce a fost bun și rău în producțiile lui din ultima decadă. Are pagini frumoase (natura!) și pagini foarte urâte (oamenii!), iar urâțenia câștigă atât în desen, cât și în poveste.
Aici cred că e și aportul lui Yves, care a trăit prea mult timp în umbra tatălui său și nu a învățat niciodată cu adevărat cum să spună o poveste – toate „surprizele” din scenariu sunt niște prostii uriașe ale unor personaje descrise ca fiind supraviețuitori inteligenți și vicleni într-un oraș nemilos, dar care se comportă ca niște găini fără cap.
Dacă tot ce vreți e o poveste șocantă, violentă, cu multe crime, câteva reflecții filosofice care se contrazic între ele și un mesaj amar, cu siguranță vă veți distra mai mult decât mine.
Trei stele, dar asta doar pentru că vreau ca voi toți să vă amintiți de Hermann ca „artistul care a desenat 100 de albume”, nu „artistul care n-a știut când să se oprească și a desenat un album în plus”.
21:45, te gândești, 21:45... Limbile ceasului se mișcă foarte încet, învăluite în lungi spirale luminoase…
Într-un fel sau altul, lucrurile se leagă. Sau așa mi se pare mie, ca să…
Breach (2020) pornește de la un concept familiar: omenirea este decimată de o plagă, iar…