Orson Welles, un vrăjitor „fake news” cu mult înaintea epocii sale

„Columbia Broadcasting System şi posturile de radio afiliate îi prezintă pe Orson Welles şi Mercury Theatre on the Air cu o piesă de teatru, adaptare radiofonică, semnată de Howard Koch, după romanul lui H.G. Wells, „Războiul Lumilor“

Doamnelor şi domnilor, directorul Teatrului Mercury şi vedeta acestor adaptări radio ale trupei, dl Orson Welles…

ORSON WELLES: Acum ştim că, în primii ani ai secolului 20, această planetă era supravegheată îndeaproape de inteligenţe mai vaste decât cea a omului şi, totuşi, la fel de muritoare ca el. Ştim astăzi că fiinţele umane, în timp ce-şi vedeau de treburile lor mărunte, erau studiate şi evaluate, probabil la fel ca un om înarmat cu un microscop care ar putea privi creaturile efemere ce se bălăcesc şi se înmulţesc într-o picătură de apă. Cu o infinită indiferenţă, oamenii s-au tot dus de colo-colo pe acest pământ văzându-şi de micile lor afaceri, pe de-a ntregul convinşi asupra dominaţiei lor asupra acestui fragment de materie solară rătăcitoare prin cosmos pe care, printr-o întâmplare ori în mod voit, l-au moştenit în negurile de început ale Timpului şi Spaţiului. Cu toate astea, peste hăurile eterne ale spaţiului, minţi, ce comparativ cu ale noastre par cele ale oamenilor puse lângă minţile animalelor din junglă, inteligenţe vaste, reci şi duşmănoase, priveau acest pământ pline de invidie şi, încet şi sigur, au început să-şi ţeasă planurile împotriva noastră. În cel de-al treizecioptulea an al secolului douăzeci a urmat şi marea deziluzie.”

Prezentarea de mai sus a precedat seara radiofonică de pomină din 30 octombrie, 1938, o adaptare radiofonică a romanului lui Wells, Războiul lumilor. Dintr-o farsă montată cu gândul la Halloweenul care bătea la ușă, piesa – anunțată ca atare doar de două ori de la Mercury Theatre – a evoluat până la momentul când realmente a îngrozit o bună parte din America de Nord.

Cei care nu ascultaseră de la bun început anunțul privind prezentarea adaptării radiofonice au căzut în capcana întinsă cu măiestrie de Orson Welles din studio, crezând în efectele speciale pregătite de el: tunetele artileriei, anunțurile „oficiale” radiofonice, alertând populația că Pământul era invadat de marțieni, că armata americană era pe cale să piardă bătălia, că marile orașe erau lovite de „raza arzătoare” și de „fumul negru”, care te sufoca. Evident, nu foarte atenți la amănunte, cum ar fi eșalonarea momentelor acțiunii, care ar fi trebuit să ia mult mai mult timp decât se scursese în spațiul emisiunii, mulți dintre americani au plecat într-un adevărat exod nocturn, încercând să se pună la adăpost de marțieni, după ce aflaseră (tot de la Orson Welles) că Anglia, Franța și Germania nazistă fuseseră deja înfrânte de invadatorii din spațiu, iar în aceste țări se aflau cele mai puternice armate ale momentului.

Propaganda revărsată din jurnalele prezentate la cinematograf în fiecare săptămână avusese grijă să fixeze în mintea tuturor anumite modele geo-politice și scenariul lui Welles s-a suprapus foarte bine peste acestea, provocând o spaimă pe măsură. Ceea ce a accentuat starea de panică a ascultătorilor a fost faptul că piesa radiofonică era întreruptă, periodic, de false buletine de știri, făcute să sune foarte autentic, și lipsa pauzelor pentru reclame.

Din ziarele vremii, edițiile apărute a doua zi dimineața, luni, se desprinde ideea că a fost un haos incredibil, oamenii asaltând secțiile de poliție cu apelurile telefonice panicarde, până când centralele s-au blocat cu totul (sporindu-se și mai mult spaima), dar au existat și momente hazlii, când unii dintre angajații unor sectoare active chiar și duminică seara și-au dat demisia și au plecat acasă, convinși că venise sfârșitul lumii. A doua zi, a izbucnit și scandalul, mulți dintre oamenii de presă acuzându-l pe Orson Welles de faptul că pervertise mesajul mass-media prin calupurile sale de știri false strecurate în dramatizare și cerând o intervenție hotărâtoare în această chestiune, cu reglementările de rigoare, care, aplicate astăzi, ar fi eliminat cu totul puhoaiele de fake news apărute pe toate platformele de comunicare.

În orice caz, acest scandal al manipulării formatului de știri i-a asigurat lui Orson Welles gloria de dramaturg fără egal. „Există nişte fotografii de-ale mele, realizate la trei ore după emisiune, în care mă străduiesc din răsputeri să arăt ca unul dintre primii sfinţi creştini. Ca şi cum n-aş fi ştiut ce-am făcut… însă mă tem că eram pe cât poate cineva fi de ipocrit”, relatează Welles în 1975.

Trucul cu ceea ce păreau pasaje din buletinele de știri, ori documentare vechi, cu imaginea deja zgâriată de impuritățile adunate din cauza depozitării rolelor de film a fost încercat mai târziu de Welles în filmul său, capodopera din 1941, Cetățeanul Kane.

Pasajele documentare introduse în film au fost făcute să pară reale, luate, descoperite prin arhive, fiind marcate cu grijă de aceste defecte de imagine, ca spectatorul să le creadă drept „the real thing”. Cum observa un critic de film:

„Poate că, pentru prima dată în istoria cinematografiei, secvențe filmate recent au fost făcute să pară vechi, fiind zgâriate cu măiestrie, făcute să pară sacadate, sau existând probleme cu derularea lor la viteza potrivită”.

Welles conta pe un public deja educat să discearnă dintre procesul narativ al ficțiunii prezentate și realismul acestor secvențe „documentare”, care trebuiau luate drept ceea ce erau, o viziune alternativă a aceleiași narațiuni cinematografice. Obișnuiți deja cu arhitecturile sonore și inventivitatea vrăjitorului pieselor din studiourile lui Mercury Theatre, americanii au primit Cetățeanul Kane ca pe o capodoperă a imaginației filmice a lui Orson Welles, apreciind eforturile sale de a copia stilul documentar, pentru a-l transforma într-o ficțiune. Erau primii pași spre măreața eră fake news, când digitalul te poate ajuta să pui la locul lor toate piesele lipsă dintr-un puzzle faptic, dând impresia că acelea sunt exact acelea care lipseau de „ceva vreme”.