Orson Scott Card

The rise and fall of the gods. Ăsta ar trebui să fie titlu’, deși la rigoare vă vorbesc despre unu’ singur dintre ei, adecătelea și cum ar veni vă vorbesc doar despre OS Card, el fiind omagiatu’ lunii… da’ sintagma cu siguranță se poate aplica și în cazu’ altora. Haidem s-o luăm apostolește.

Probabil ca mulți alții, am și eu un top trei autori science-fiction, carele top 3 e cam bătut în cuie de ceva vreme. Ce-i drept, un singur nume este, în fapt, inamovibil din topu’ ăsta, al lu’ Herbert (că #dune4ever), celelalte două locuri ale podiumului putând, în principiu, să sufere schimbări, doar că afacerea asta nu s-a întâmplat până acum, și tot trec anii. Vorbesc despre Dan Simmons și OS Card.

No idea cum naiba nu l-am făcutără de râs pe Uncle Orson (cine știe cunoaște) până acu’, da’ nu e nicio problemă, iaca îl iau la tăvăleală în rândurile ce vin. Ca mai toată suflarea sefistă, am aflat de el odată cu publicarea seriei Ender. Jocul lui Ender blew my mind. Într-o Românie a anilor 90, în care SFu’ începea să pătrundă (Nemira publica deja grei pe bandă, Herbert, Asimov, AE Van Vogt etc.), n-a fost greu pentru Uncle Orson să spargă piața, să ajungă pe buzele tuturor, să se vorbească despre el, să fie cetit și răscetit. După cum spuneam, crimă și pedeapsa de carte. Eiiii, boieri dvs., și aici vine twistu’ poveștii ăsteia, că după prima afacere din serie a urmat Vorbitor în numele morților. Now we all know că atunci când este vorba despre serii, prima, capu’ de afiș cum ar veni, este stellar. Așa cum a fostara și Jocul lui Ender. Well, cel puțin în ce mă privește, Vorbitor în numele morților este și mai și. Asta este cartea care i-a consolidat poziția lu’ Card în topul personal, și chiar cred că va fi foarte, foarte greu de detronat. (Mama dracu’, nici măcar Simmons, care scrie de rupe pagina-n doo n-a reușit, doar l-a egalat. Mă rog, poate sunt puțin subiectiv aici, că pe Card l-am cetit înainte de Simmons. En fin…) Ca să fac o confesiune, am recitit Vorbitor de mult mai multe ori decât am recitit Jocul lui Ender. There’s something about that book, you know… ideea unei religii înființate de nimeni altu’ decât Săvârșitoru’, plotu’ întortocheat, the mind clash pe care-l urmărești atunci când ești confruntat cu o nouă specie inteligentă, alta decât hormigas (yup, la noi s-a tradus prin gândaci, și cumva pe bună dreptate, termenu’ colocvial folosit fiind cel de “buggers”, da’ Uncle Orson s-a gândit, de fapt, la “formics”), introspecția și interacțiunea dintre Ender și noua sa familie, în fine, aș putea continua la nesfârșit, da’ mă opresc aici, spunând Vorbitor și QED. Sidenote: și Xenocid este crimă și pedeapsă, da’ a avutara ghinionu’ să vină după Vorbitor.

Da’ Uncle Orson era, în anii ăia, pe niște cai atât de mari încât scotea hituri pe bandă. Seria Homecoming, tradusă și la noi de Nemira aia pe care o regretăm cu toții, este un alt tur de forță, deși gurile rele ale târgului susțin că ar fi, cumva, vorba de o rețetă: copilu’ (eventual copiii) super-înzestrat, interacțiunea cu cei din jur, o specie more or less inteligentă străină, psihologie multă, ceva religie, ceva biți… Așa o fi, însă asta nu-i știrbește valoarea și nici savoarea. Ba mai mult, aceeași rețetă se găsește și în seria Pathfinder, netradusă în .ro, care serie nu-și pleacă privirea decât, eventual, în fața lu’ Vorbitor.

Da’, cumva (fir-ar să fie!), în toată această splendoare, în toată această măreție au apărut și semnele declinului. Primu’ semnal de alarmă, cel puțin pentru yours truly, a fostără Copiii minții. Deși părea că vrea să închidă seria lu’ Ender, pentru o deschie seria Umbrelor/a lu’ Bean, Copiii minții nu s-a ridicat nici pe departe la același nivel. Evident, vorbesc la scara OS Card, alminteri afacerea este interesantă in its own right. Au apărut și prequel-urile la Jocul lui Ender, seria Earth Unaware, Earth Afire, Earth Awakens. Not bad, not bad at all… da’ parcă nu mai era același lucru.

Am respirat ușurat când am cetit Pastwatch. Uncle Orson was back, citeam același mare maestru al SF-ului, același tip de mind-bending SF. N-a mai fost să fie însă, pen’că a urmat Enchantment (un fantasy egal cu apa de ploaie, având în vedere că autoru’ e OS fvckin’ Card), urmat de The Last shadow. Cireașa de pe tortu’ seriilor Ender și Bean… cartea care nu trebuia să existe. Uneori, și zeii cunosc decăderea.