Wells și visătorul de la Kremlin

πολύτροπος – e cuvântul ce deschide Odiseea și totodată felul în care Homer (sau altul cu același nume) își înțelege protagonistul: un om versatil, plurivalent, multi-fațetat. Greu de etichetat, de fixat într-o categorie îngustă, precum Ahile, de pildă, eternul efeb preocupat exclusiv de kleos (glorie nemuritoare) dobândită pe câmpul de luptă. Aidoma lui Odiseu, și H.G. Wells e un polytropos¸ un om care și-a lăsat amprenta atât asupra literaturii secolului XX, cât și a discursului politic în prima parte a veacului trecut.

De fapt, pentru Wells, diferență mare nu era între cele două. Astăzi, mulți îl consideră părintele science-fictionului, sau autor de „literatură pentru copii”. Wells ar fi respins fără îndoială ambele etichete. Asta pentru că înainte ca literatura să se compartimenteze, cu precădere în a doua parte a secolului trecut, înainte ca majoritatea criticilor și librăriilor să împartă romanele în mainstream și de gen, înainte ca termenul de SF să fi fost brevetat măcar (în anii ’30, de Hugo Gersnback), scrierile despre viitorul umanității, despre o invazie a marțienilor, despre oameni invizibili sau încrucișarea omului cu animalul erau considerate, pur și simplu, literatură. Însă nu toată lumea era de-acord. Henry James, de pildă, considera că literatura trebuia să rămână credincioasă lumii interioare a individului. Dimpotrivă, Wells susținea că cititorilor trebuie să li se prezinte forțele care modelează lumea. Ba chiar să fie școliți în acest sens. Pentru că în adâncul lui, Wells a fost întotdeauna un utopist, în cel mai bun și totodată cel mai rău sens al cuvântului. Bun, pentru că a fost mereu fidel idealurilor sale și a crezut cu sinceritate în proiectul umanist, în progresul umanității cu ajutorul științei și al ideilor potrivite. Rău, pentru că naivitatea sa notorie l-a făcut orb la intențiile altor utopiști sau pseudo-utopiști, adesea mult mai cinici și mai rău-intenționați decât și-ar fi închipuit bietul Herbie.

Trebuie spus că prezența unui scriitor ilustru și de succes precum Wells în Societatea Fabienilor, o organizație eminamente socialistă și preocupată de justiție socială, a ajutat la propovăduirea ideilor progresiste în Marea Britanie și nu numai. Socialismul în care credea Wells și o bună parte dintre colegii lui (printre care scriitori și gânditori iluștri precum G.B. Shaw sau Bertrand Russel) era de factură incrementală, nu revoluționară. Însă, asemenea marxiștilor (în general) și bolșevicilor (în particular), Wells era convins că o nouă ordine socială fără clase, războaie și discrepanțe economice poate prinde rădăcini doar într-un stat global, funcționând pe principiile științei și ale planificării centralizate (viziune pe care o dezvoltă în Noua Ordine Mondială, publicată în 1940).

Un exemplu celebru este întâlnirea lui cu Lenin din 1920, a doua vizită – dar nu ultima – a scriitorului englez în Rusia Sovietică, în plin război civil, descrisă cu lux de amănunte într-un articol din Sunday Express, publicat ulterior în colecția Rusia în umbre. Titlul articolului – Visătorul de la Kremlin – spune multe despre dorința lui Wells de-a vedea în Uniunea Sovietică călăuza către acea minunată lume nouă pe care fabienii și alte minți luminate din Occident și-o doreau. De remarcat că Wells e totuși critic cu unele dintre ideile dictatorului bolșevic, tratându-le cu aerul intelectualului care a înțeles mai bine „cum stă treaba cu umanitatea”. E convins că dogma marxistă nu poate face față transformărilor colosale la care Rusia, tradiționalistă și eminamente agrară, e supusă în acele momente. Îi vorbește cu înțelepciune despre sufletul poporului rus, care este, în chip tradițional, „individualist”. Ca atare, „acest suflet trebuie remodelat pentru ca lumea cea nouă să fie posibilă”. Lenin rânjește și îi spune, cu acea încredere a conducătorului convins până în măduva oaselor de justețea politicilor sale, „vino peste zece ani și mai vorbim atunci.”

În esență, dezacordul ideologic era mai degrabă legat de metode decât de scopul ultim al „comunei globale”. Wells se întreabă dacă e cu adevărat necesar „să răsturnăm ordinea socială și economică înainte de a instaura una nouă. Eu unul cred că printr-o campanie educațională susținută și de anvergură, sistemul capitalist existent poate fi civilizat într-un sistem mondial Colectivist; pe de altă parte, Lenin e prizonierul dogmelor marxiste ale războiului de clasă, căderea capitalismului ca preludiu necesar reconstrucției, dictatura proletariatului etc.”

În amintirea lui Wells, întâlnirea cu Lenin e reimaginată ca o confruntare stelară între două minți luminate, ce împărtășesc o viziune, dar nu se pun de-acord în privința modalităților de a realiza acest vis nobil al umanității trăind într-un stat global, colectivist, egalitar și pașnic. Wells își arogă meritul de-ai fi ușor superior lui Lenin, pe care nu-l consideră un scriitor în toată puterea cuvântului, ci un publicist de „pamflete zgomotoase”, pe alocuri sclipitoare, însă adesea regurgitând la nesfârșit doctrina marxistă. Nici vorbă de teroarea dezlănțuită de Lenin asupra tuturor „reacționarilor”. Nici vorbă de sângeroasa CEKA, de milioanele de destine zdrobite sub tăvălugul revoluției. Wells pare să fi acceptat că „pentru a face o omletă, e nevoie să spargi ouă” (vorbe atribuite conlocutorului său). Impresia finală asupra dictatorului bolșevic spune multe despre gradul de autoamăgire la care Wells era dispus să se supună:

„Am realizat că prin el, comunismul poate fi nespus de creativ, în pofida lui Marx. Pe lângă toți fanaticii aceia obositori pe care i-am întâlnit în rândurile comuniștilor, obsedați de războiul de clasă, oameni ce vorbeau doar în sloganuri sterile (…) acest omuleț extraordinar, care recunoaște, fără ocolișuri, cât de imens și de complicat e proiectul comunist și își dedică toate resursele realizării sale, e pentru mine o gură de aer proaspăt. A demonstrat, cel puțin, că are viziunea unei lumi preschimbate, planificate și clădite de la zero.”

Aceste concesii făcute lui Lenin, rod al orbirii și al unei vanități tipice intelectualului utopic, sunt caracteristice, cum spuneam, unui număr dezolant de mare de minți luminate din Vest, pentru care Uniunea Sovietică (firește, una imaginară) a reprezentat un Pământ al Făgăduinței, o nouă Atlantidă, și un reper moral necesar în lupta cu capitaliștii „de acasă”. Printre aceștia se numără Maxim Gorki, George Bernard Shaw (care cerea eliminarea celor care nu sunt „utili societății), André Gide (căruia vălul ideologic i-a căzut de pe ochi în urma unei vizite în URSS și a fost iute stigmatizat), André Malraux, H.G. Wells (a cărui idilă cu bolșevismul și stalinismul n-a durat „decât” cincisprezece ani), Sidney și Beatrice Webb, Manès Sperber, Romain Roland, Simone de Beauvoir, Elsa Triolet sau Jean Paul Sartre (care, cu anumite rezerve, a susținut URSS, inclusiv pe Stalin, până la invazia Ungariei din 1956). Dacă o parte dintre ei s-au dezis într-un moment sau altul (de regulă prea târziu), măcar parțial, de maniera represivă în care Lenin, Stalin și subordonații lor înțelegeau să promoveze ideile comunismului, alții, precum poeții Pablo Neruda și Louis Aragon, au refuzat să se lepede de „lumina de la Răsărit”. Ba mai mult, Aragon a închinat o odă poliției secrete sovietice(!!), GPU.

În realitate, Lenin a fost un dictator sângeros, lipsit de scrupule, dar inteligent, bun strateg, de un cinism înfiorător, frizând sociopatia, arogant și dedicat întrutotul crezului său. Este principalul artizan al terorii bolșevice din timpul Războiului Civil și mai apoi din timpul revoltelor țărănești. Lui i se datorează în mare măsură reducerea complexelor raporturi sociale la conflictul binar între oprimați și opresori, cu consecințe practice catastrofale pentru cei aflați în categoria „greșită”.

Lenin și bolșevicii săi abolesc complet noțiunea de individ. Dușmanii poporului sunt grupuri de oameni vag definite sau de-a dreptul inventate, precum „burghezie”, „moșieri”, „culaci”, „sabotori”, „contrarevoluționari”, „reacționari”. Simpla apartenență la unul din aceste grupuri putea însemna deportarea, exilul, pușcăria sau (adesea) execuția sumară. În cazul răzmerițelor sătești ce au precedat Marea Foamete, „represiunea oarbă și disproporționată se întemeia pe principiul responsabilității colective a întregii comunități sătești.” Comuniștii practicau, poate pentru prima oară în istorie, ceea ce am putea numi o „dușmano-cultură”: cultivarea unor presupuși „dușmani” din interior pe care, la nevoie, să-i scoată vinovați de neajunsurile guvernării. De altfel, Teroarea Roșie reprezenta „defularea firească a unei uri aproape abstracte pe care o nutreau cei mai mulți dintre liderii bolșevici față de «opresori», pe care erau gata să-i lichideze nu individual, ci «ca o clasă»”. Poate cel mai sinistru aspect al acestei terori, în perspectiva aprecierii de care se bucură Lenin astăzi printre adepții ideologiilor de extremă stânga, este că majoritatea victimelor sale sunt din rândul țărănimii (în timpul revoltelor împotriva rechiziționărilor forțate) și a muncitorimii (în timpul grevelor neautorizate de bolșevici).

Un episod emblematic pentru cruzimea rece, calculată și cinică a lui Lenin se leagă de foametea de pe Volga, din 1891, în urma căreia au murit între 400.000 – 500.000 de oameni. Pe atunci rezident al Samarei, Lenin a fost singurul reprezentant al intelighenției (ba chiar și al propriei familii) care nu doar că nu a participat la ajutorul social dat celor înfometați, dar s-a pronunțat categoric împotriva operațiunilor de ajutorare, motivând că foametea „avea numeroase consecințe pozitive, precum apariția unui proletariat industrial și apropierea de scopul său final: socialismul. Treizeci de ani mai târziu, în 1922, aflat la cârma Uniunii Sovietice, avea să fie mânat de aceleași calcule cinice în timpul foametei care a răpus peste cinci milioane de oameni: „foametea putea și trebuia să servească pentru a lovi mortal dușmanul în cap”, dușmanul fiind Biserica Ortodoxă.

În măsura în care Wells a avut cunoștință despre toate acestea (complet ignorat cu siguranță n-a fost), el nu s-a lepădat niciodată de imaginea „visătorului de la Kremlin”, și nici nu l-a condamnat în mod explicit pentru aceste atrocități. Pesemne a refuzat să creadă că un utopist, chiar și unul neasumat (cum l-a numit pe Lenin), ar putea nutri atâta ură ideologică împotriva semenilor săi și ar fi în stare să-i ucidă cu milioanele. Wells a fost un om bun până în măduva oaselor, iar viziunea sa, adesea naivă, asupra unui viitor colectivist luminos al umanității, e expresia altruismului și empatiei extinse la nivelul întregii omeniri. Pentru el, Lenin a fost doar întruchiparea propriilor deziderate, o creatură la fel de fantasmagorică precum morlocii săi, sau bestiile de pe insula doctorului Moreau. Deloc întâmplător, Lenin l-a desconsiderat pe Wells, tratându-l ca pe un idiot util proiectului sovietic, dar, în definitiv, drept un „mic burghez mărginit și ignorant.”

Wells a continuat să cocheteze cu Uniunea Sovietică, având în anii ’30 o întâlnire cu Stalin (prilejuită tot de Maxim Gorki), pe care a încercat să-l convingă, cu aceeași naivitate, să se lepede de acea ură de clasă moștenită de la Lenin și să-și asume rolul de conducător al întregului popor. Replica „generalisimului” e cât se poate de elocventă: „Dumneata, domnule Wells, pleci de la premisa că toți oamenii sunt buni. Eu, însă, nu pot uita că există și oameni răi. Nu cred în bunătatea burgheziei.”

Însă Wells a cochetat nu doar cu idealurile statului colectivist , ci și cu frumusețile rusești. În timpul vizitei din 1920 la Moscova, scriitorul britanic pare să fi avut o aventură de o noapte cu Moura Budberg, pe-atunci angajată la ambasada Marii Britanii din capitala Uniunii Sovietice, ulterior suspectată de-a fi agent dublu.

După moartea celei de-a doua soții, în 1927, Wells reia legătura cu Moura, care în tot acest timp trăise într-un parteneriat domestic cu Maxim Gorki. Norocul pare să-i surâdă scriitorului englez, căci în 1933, Moura se mută definitiv în Londra, iar cei doi intră într-o relație anevoioasă (ea fiind cu aproape treizeci de ani mai tânără decât el). Wells o cere de nevastă în repetate rânduri, însă Moura rămâne ferm pe poziție, făcându-i viața nespus de dificilă. Un episod relevant în acest sens, relatat cu mult umor de reputatul romancier și fizician britanic C.P. Snow, a avut loc în 1938, când Wells i-ar fi propus tânărului și promițătorului scriitor o întâlnire într-o cafenea londoneză.

La venerabila vârstă de 72 de ani, Wells sosește la întâlnire cu întârziere, vizibil tulburat. Nu înțelege femeile. De ce nu vrea Moura să-l ia de soț? Snow încearcă să-l readucă în zona de confort intelectual, cu trimiteri către romanele sale pedagogice (cele care urmau să deschidă calea către statul global colectivist), dar Wells nici nu vrea să audă. Apoi, parcă de nicăieri, cu acel glas înalt și ușor pițigăiat, îl întreabă: „te-ai gândit vreodată să te sinucizi, Snow?”

Peste ani, lordul Snow avea să-i zugrăvească un portret deopotrivă măgulitor și sincer idolului său. Wells nu credea în viața de dincolo și era complet dezinteresat de reputația lui după moarte, sau dacă operele sale literare vor dăinui ori ba. „Mă așteaptă neantul, la ce bun să mă gândesc la nemurire?”. Și totuși, se supăra ca un copil ori de câte ori criticii îi luau în răspăr romanele. Într-un târziu, la cafenea a sosit și Moura: divină, puternică, o adevărată aristocrată. A preluat numai decât firele conversației, a băut restul vinului din paharul lui Herbie și i-a vorbit cu afecțiune măsurată. El i-a răspuns cu dragoste și iritare. Apoi s-a supărat când ea a început să discute cu Snow. Era foarte posesiv… și totodată orb la posibilitatea (foarte reală, de altfel) ca ea să fi lucrat pentru NKVD. De altfel, Moura s-a întors în URSS de mai multe ori și a intrat de la bun început în vizorul MI-5.

Wells a murit în 1946, lăsând în urmă o lume părăginită de război, încercând să se reinventeze după principii cu care scriitorul englez ar fi fost de-acord, parțial cel puțin. Deși a fost un scriitor de succes și un inovator al artei literare, aducând contribuții inestimabile cu fiecare nou roman publicat în perioada de grație (sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX), Wells s-a perceput mai presus de orice ca un profesor, un educator al unei omeniri aflate în derivă, chit că romanele sale de educație științifică nu au avut nici pe departe același succes. Mânat mereu de cele mai pure și mai nobile intenții, a fost nu o dată orb la cinismul și răutatea altora, precum și la falimentul unor idei ce doar sunau bine. A repudiat psihologia individuală pe care Henry James punea atâta preț, dar la urma urmei, a făcut-o în detrimentul său. A fost un om complex, greu de etichetat, cu multe fațete, unele mai plăcute, altele mai puțin plăcute. Însă mai presus de orice, a fost un om bun, de-o infinită generozitate și dornic să ridice întreaga omenire din glodul egoismului și al invidiei, către un viitor mai luminos. Idealismul său utopic n-a rezistat însă experienței secolului XX și eșecului răsunător al tuturor proiectelor colectiviste. Romanele sale, însă, sunt și astăzi citite și continuă să fie ecranizate. În definitiv, se poate spune că H.G. Wells a fost singurul visător autentic de la Kremlin.