Dune și corectitudinea politică, sau cum e să ai permanent nisip în c*r.

Dune e un roman greu de ecranizat. Frank Herbert nu scrie filmic, s-ar spune. E multă reflecție și autoreflecție. Herbert a fost sociolog. A încercat Jodorowski, dar s-a năruit totul înainte să înceapă filmările. A încercat David Lynch, și a ieșit ceva… bizar, să zicem, după mulți – un film slab, o dezamăgire. (Producția Hallmark e… Hallmark, nu ne batem capul cu ea). Acum a venit rândul feciorului mic, ăsta de nu se sperie de urs, să dea cu bâta în ceva, baltă sau critici pesimiști, vom vedea ce i-a fost urzit. Mezinul în cauză e Denis Villeneuve, care și-a dovedit deja măiestria la filme SF cu Arrival și Blade Runner 2049, cel de-al doilea având din nefericire un scenariu slăbuț.

Dune e pentru SF ce e Gordon Ramsey în bucătăria ortodoxă pentru bunica, de Paști. Statut de evanghelie, cum ar veni. Pe bună dreptate. Și Dune e în continuare actual, pentru că temele abordate sunt de actualitate: fanatism religios, ecologism, controlul asupra resurselor, conflictul dintre inteligența umană și cea artificială și, special pentru români, baronismul politic (Vladimir Harkonnen fiind prototipul baronului local din România, lacom, intrigant și dedat plăcerilor carnale, însă mult mai inteligent). Dar lăsând temele, motivele și variațiunile la o parte, Dune e o poveste a naibii de faină. E una dintre acele povești la care te întorci cu plăcere, după o vreme, s-o savurezi din nou.

Acestea fiind zise, sunt convins că Villeneuve e la fel de pasionat de carte și tratează materialul lui Herbert cu maxim respect. Doar că Villeneuve nu e Jodorovski sau Lynch (deci nu e un dezaxat ce frizează geniul, care face cum îl taie capul) și fiindcă trăiește în Anno Pomini 2020, trebuie să dea socoteală unor comitete și comiții care reglementează ce e bine și frumos și civilizat și respectă normele tot mai stricte ale corectitudinii politice și ce nu… e. Astfel, s-au sesizat organele abilitate ale poliției PC și au dat verdictul: „Dune might be a classic novel, but it’s attracted some criticism over the years for some of his portrayals: women don’t play as big a role…” Sărmane Herbert, ai murit fără să știi că ai fost „boomer”.

Astfel, deși distribuția e superbă (Oscar Isaac, Javier Bardem, Stellan Skarsgard, Charlotte Rampling, Josh Brolin, Jason Momoa), cu toate că nu va bate niciodată distribuția lui Jodorowski (Orson Wells și Salvador Dali, Mick Jagger și David Carradine), comitetele și comițiile au decis următoarele: Doamna Jessica (Rebecca Ferguson) să nu mai fie ea măicuță-spațială, ci prințesă războinică, iar rolurile femeilor în general să fie elevate la un „cu totul alt nivel”. Și pentru că tot nu era suficient, tot era prea mult testosteron pe platoul de filmare, Liet Kynes, planetologul imperial pe Arrakis, nu va mai fi un bărbat alb, ci o femeie de culoare (iar doctorul Yueh asiatic, în fine).

Pentru cine nu a citit cartea, sau pentru cine nu tratează scriitura lui Herbert ca pe scriptură, aceste schimbări n-au nicio importanță, și nu afectează cu nimic povestea. Dar… Dar…

DIATRIBĂ ÎN CÂTEVA PUNCTE:

1. Măi justițiarii lu’ păstrăv de nisip, voi ați citit Dune (toată saga)? Ok, Herbert nu e Ursula K. LeGuin, sau Margaret Atwood, dar femeile joacă un rol cheie în toate scrierile sale. Băi urmașii lui Foucault, cine deține puterea până la urmă în universul Dune? Cine trage sforile? Oare nu Bene Gesseritul? Ați trecut măcar de Mântuitorul Dunei? De Copiii Dunei, unde Jessica și Alia sunt în prim plan, alături de Leto și Ghanima? De armata de păstrăvărese (fishspeakers) a lui Leto II Atreides (Împăratul-Zeu al Dunei) ați citit? De ce prefera Leto o armată de femei? Pentru că femeile nu au aceleași impulsuri distructive (rape, pillage, burn) pe care le au masculii, și ar trata altfel populația cotropită… dar vai, e de neconceput să rostești astfel de lucruri azi, diferențele de gen sunt un construct social inventat de patriarhatul alb, nu? Sau în Ereticii Dunei, unde Onoratele Matres manipulează o galaxie întreagă printr-o combinație de seducție/sex-narcotic și intrigi politice la cel mai înalt nivel? Erezie!
2. Chiar e nevoie să „aducem la zi” fiecare produs literar al epocilor anterioare, când industria filmului nu era atât de constipată în privința numărului de actori albi vs. negri, bărbați vs. femei, minorități etnice, sexuale, lingvistice etc.? Nu sunt suficiente producții nebazate pe romane mai vechi care acoperă această obsesie pentru non-discriminare, care ajunge, firește, să discrimineze – pozitiv (ah, ce ne mai jucăm noi cu cuvintele, cum deconstruim și reconstruim după cum ne convine, te pup pe pipă, Jaques D)? Oare producțiile din China, Japonia, America de Sud, India, Egipt (and so on) țin cont de aceste „norme”, sau e doar obsesia noastră occidentală, postmodernă, vina identitară cu care ni se recomandă să trăim, în chip masochist?
3. Devine tot mai iritant să-i vezi pe acești semidocți lipsiți de orice reper estetic, mânați de un zel politic (cvasi-religios?) întrutotul similar celui care-i mâna în urmă cu un mileniu pe iconoclaști să distrugă „idolii” din biserici, pe protestanți să facă același lucru, în urmă cu 500 de ani în bisericile catolice, pe bolșevici și naziști să ardă cărți, să cenzureze articole, să impună îngusta cale cea dreaptă (sau stângă) în urmă cu doar câteva decenii. Acum totul se face cu mănuși. Nu mai ajungi la canal, în Gulag, nu te mai trece nimeni prin tăișul săbii dacă nu te supui normelor. Dar ușor-ușor, (uneori brusc-brusc, dacă faci o glumă nepotrivită sau postezi o memă stupidă pe FB) nu mai ești binevăzut, nu te mai cheamă nimeni să regizezi, nu te mai publică editurile, și, desigur, corul de spălați pe creier te incriminează, te stigmatizează, și de etichetele astea nu mai scapi vreodată.
4. În loc de concluzie: în 1972 apare filmul Jesus Christ Superstar, după opera rock omonimă a lui Andrew Loyd Webber. Într-un film care fusese deja etichetat drept blasfemie și pichetat la greu de cei mai zeloși dintre creștini, colac peste pască, Iuda era interpretat de un actor negru. În acel moment, a fost o decizie curajoasă și totuși firească, dat fiind că în substratul filmului e prezentă cultura hippie, care promova non-violența, dragostea universală, dărâmarea barierelor de clasă, culoare, gen, lucruri absolut necesare la acea dată. Dar mai apreciez un lucru: Carl Anderson (interpretul lui Iuda) era un cântăreț de prima mână. Astăzi, deciziile privind distribuția au ceva din răceala calculată a reprezentării clasei muncitoare în toate domeniile de activitate artistică în Uniunea Sovietică. De câți actori „cu origini sănătoase” (cu alte cuvinte non-albi, non-bărbați, de preferință gay, sau trans- sau ceva care să-i recomande ca potențial-discriminați) avem nevoie? De atâția. Ok. E cumva antiteza listei pe care un mogul al industriei cinematografice o face în celebrul The Party, unde indianul Hrundi Bakshi (interpretat, ah, în mod ironic, de indianul sadea Peter Sellers din Hampshire, Anglia) ajunge din greșeală. Și tot ironic, astăzi, acest film clasic care deconstruiește cu atâta umor și inteligență plutocrația Weinsteinilor Hollywoodului acelor zile, de la caviar la acele oribile picturi abstracte valorând milioane de dolari, este catalogat de critici drept „rasist”. Vorba cuiva: Times, they are a’changing.

Sunt totuși optimist în privința lui Dune 2020. Premisele sunt bune. Rămâne de văzut dacă poliția PC s-a amestecat și în poveste/mesaj, sau s-a mulțumit doar cu o distribuție… corespunzătoare.