E mult mai important să spui o poveste decât să fii un scriitor – interviu cu Ionuț Cheran

Ionuț Cheran s-a născut în 1986 la Sibiu, este prozator, a publicat două cărți de proză scurtă apărute la editura Herg Benet: „Memoriile domnului Roșu” (cu care câștigat concursul de debut organizat de editură) și „Pădurea lui Joaquin Phoenix” sub pseudonimul literar Celestin Cheran. Are mai multe povestiri publicate în diferite reviste și antologii, printre care menționăm o proză foarte scurtă în antologia Ficțiuni reale, Editura Humanitas, 2013, un proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr.
Anul acesta a publicat la editura Casa de pariuri literare microromanul „Exerciții de haos”, cu ilustrații de Claudiu Doncuțiu.

Alexandru Lamba: Salut, Ionuț, și mulțumesc în numele echipei pentru interviu! Pentru început, ca să te cunoaștem mai bine, vorbește-ne despre tine ca cititor. Ce citeai în copilărie? Dar în adolescență? Ce cărți l-au influențat pe autorul Celestin/Ionuț Cheran? Dar acum, ce îți place să citești? Și ce transformări va mai suferi scriitorul din tine?

Ionuț Cheran: Din păcate, nu am avut o copilărie marcată de cărți. Am început să citesc destul de târziu, ajungând să-mi aleg singur cărțile doar pe la sfârșitul liceului. Cartea care m-a influențat decisiv a fost Cărțile și noaptea, de Jorge Luis Borges. În mare parte, de la el mi-am luat recomandările de lectură în acea perioadă. Apoi am dat (nu într-o ordine anume) peste Marquez, Cortazár, Steinbeck, Daphne du Maurier, Saint-Exupéry, Saramago, Michel Tournier, Thomas Wolfe și preferatul meu – Kafka. Îmi place să citesc cât mai variat: poezie, proză scurtă, roman, chiar și eseistică și ceva filosofie. Îmi place mult proza fantastică, dar nu e neapărat favorita mea ca lectură, însă în ea mă simt cel mai bine atunci când mă exprim în scris. Scriitorul din mine va suferi transformările pe care i le va permite omul care își trăiește viața și e în continuă descoperire. Cred că am să fiu un scriitor mai bun doar în măsura în care am să devin un om mai bun.

AL: Iar când scrii, ce încerci să transmiți? Care sunt obiectivele prozei tale? Cum ai vrea să fie ea recepționată de cititor?

IC: Nu mă gândesc în mod conștient la ce aș vrea să transmit. Încerc pur și simplu să spun o poveste cât mai bună, de preferat una universal valabilă. Cred că e mult mai important să spui o poveste decât să fii un scriitor. Nu trebuie să ții cu tot dinadinsul să fii unul. De altfel sunt lucruri mai importante de făcut în viață. Totuși, dacă într-adevăr vrei să scrii, atunci povestea trebuie să primeze, nu faptul că tu o scrii. În mare parte, vreau să surprind cititorul, să creez atmosferă, să păstrez fluxul narativ, să inventez personaje memorabile, să transform subtil povestea într-o metaforă. Aș vrea ca cititorul să ducă cu el povestea mai departe și să o interpreteze cât mai aproape de nevoile, fricile, nesiguranțele și dorințele sale.

AL: Spune-ne câteva vorbe despre cele două volume ale tale de proză scurtă apărute la Herg Benet: „Memoriile domnului Roșu” și „Pădurea lui Joaquin Phoenix”. Care e povestea povestirilor de acolo?

IC: Prima carte a apărut în urma câștigării concursului de debut organizat de editură în 2014, fiind publicată în 2015. A doua carte a fost publicată în anul următor. Ambele sunt cărți de proză scurtă fantastică. Acum nu mai mă gândesc aproape deloc la niciuna dintre ele. Nu știu care ar fi povestea povestirilor, dar din prima îmi place cel mai mult Un salt din zgârie-nori, iar din cea de-a doua Epidemie de inimi.

AL: Ești un autor care a scris foarte multă proză scurtă, inclusiv pentru revista noastră – motiv pentru care îți mulțumim cu această ocazie. De ce proză scurtă?

IC: În proză scurtă mă simt cel mai bine. E cumva firesc pentru mine să mă desfășor aici. Îmi place să spun povești și încerc să le spun altfel.

AL: Acum dezvăluie-ne câteva secrete și despre „Exerciții de haos”, cartea apărută anul acesta la editura Casa de pariuri literare. De unde a pornit ideea acestui straniu volum? De ce arici? De ce singurătate?

IC: La început m-am gândit să scriu o carte pentru copii, dar mi-am dat seama destul de repede că nu poate fi vorba de așa ceva. Nu mai știu de unde a pornit ideea, dar cartea a evoluat în direcții neașteptate pentru mine. A reușit să mă scoată din zona mea de confort literar. Am ajuns să scriu niște lucruri pe care nu le mai scrisesem până atunci. Cred că acesta e marele meu câștig. Ariciul ăsta mi-a făcut o vizită în imaginație și voia să-și spună povestea căutărilor sale de tot felul. Ariciul reprezintă printre altele un simbol al intuiției și curiozității, al păcii și calmului, al inteligenței și înțelepciunii, dar nu de asta l-am ales. Alegerile astea sunt de obicei inconștiente, și e mai bine să rămână așa. Singurătatea este una din cele patru mari teme din literatură, alături de iubire, timp și moarte. Restul sunt doar variații ale acestora. Am încercat să scriu în Exerciții de haos despre toate cele patru teme. Sper că mi-a reușit pe alocuri.

AL: Îți mulțumim și îți dorim succes în continuare!