„Eu gândesc în imagini, în mintea mea rulează un film și când filmul e gata, mă apuc să scriu în cuvinte” – Cristian Cârstoiu

Cristian Cârstoiu (n. 10 aprilie 1972, București) este scriitor de science-fiction și fantasy, absolvent al Facultății de Medicină și cofondator al Editurii Amaltea, prin intermediul căreia a contribuit la promovarea literaturii SF în România. Stabilit de mai mulți ani în Statele Unite, în Atlanta, Georgia, a debutat în literatura de anticipație cu povestirea „Noopali”, publicată în revista CSF în 2018, urmată de volumul omonim de povestiri (2020). De atunci a publicat mai multe romane SF, inclusiv în colaborare cu alți scriitori, și volume de proză scurtă. Pasionat de știință, tehnologie și explorarea viitorului, în ultimii ani și-a extins preocupările creative către realizarea de scurtmetraje science-fiction cu ajutorul inteligenței artificiale, între care trebuie remarcat The GAIA Project (2026).

Cristian, noi doi am mai avut o discuție acum aproape patru ani. Ce repede trece timpul! Între timp, ai publicat câteva romane și povestiri. Amintesc aici Lumina stranie a eclipsei (Editura Pavcon, 2023), tradus în engleză sub titlul The Eerie Light of the Eclipse (Century Benchmark, 2023), Cerul de dincolo de Sirius B, roman scris împreună cu Aurel Cărășel (Editura Pavcon, 2024), Omul fără c(h)ip, roman scris împreună cu Anamaria Borlan și Daniel Timariu (Editura Pavcon, 2025), și volumul de povestiri Îngerul cu aripi de piatră (Editura Pavcon, 2026). Anul și volumul! Așa că prima mea întrebare se leagă de tabieturile tale de scriitor. Când scrii, ziua sau noaptea? Ai o rutină a scrisului, un anumit număr de ore pe care le dedici literaturii? Scrii zilnic sau în funcție de timpul disponibil și de inspirație?

Da, timpul trece chiar foarte repede. Și, într-un fel, asta mă îmboldește să scriu mai mult. Nu știu dacă ceea ce am se poate numi rutină, dar mă străduiesc în așa fel încât în fiecare zi să fac ceva legat de scris. Am două ore pe zi, dimineața, doar pentru mine. Lucrez pentru o companie de pe coasta de vest a Statelor Unite și, datorită diferenței de fus orar, programul meu începe la ora 11. Ca urmare, după ce soția pleacă la serviciu și băiatul la școală, mă așez să scriu. Aici însă trebuie să fac o remarcă. Nu stau în fața ecranului gândind ce să scriu. Nu, țăcăn în tastatură ca mitraliera. Gânditul are loc altundeva, altcândva. Când merg cu bicicleta, când alerg, când pun aspiratorul prin casă – în acele momente în care sunt implicat într-o activitate fizică, iar mintea e liberă să zburde pe câmpiile imaginației. Atunci personajele mele își dau replici, ființele supranaturale capătă formă sau doi atomi de hidrogen strânși în pumnul unui zeu formează un atom de heliu.

În primul nostru interviu spuneai că preferi să scrii hard SF, în parte datorită pregătirii tale științifice, și că una dintre provocările tale era construcția personajelor, a dialogurilor și a intrigii. După atâtea romane și povestiri, cum privești acum lucrurile? Ce ți se pare cel mai dificil atunci când construiești o poveste și ce ai învățat despre scris în acești patru ani?

Eu zic că am evoluat mult ca scriitor în acești ultimi patru ani, și mai ales datorită activităților în care m-am implicat pentru a-mi antrena mușchiul scrisului. Am făcut un curs de scriere creativă, am citit cred că vreo zece, dacă nu și mai bine, lucrări despre tehnicile scriitoricești, am urmărit o serie de programe create de Ken Follett sau Lee Child, am participat la nenumărate webinarii pentru scriitori ținute de diverse organizații sau firme care oferă servicii de editare și publicare unde erau abordate punctual anumite aspecte – nu am ținut o contabilitate precisă, dar, la o primă strigare, cred că sunt spre 500 de ore pe care le-am investit. Am învățat să scriu dialoguri credibile, să dau profunzime personajelor și să construiesc povești care să țină cititorul treaz până la trei dimineața. A fost chiar un webinar care așa se numea, „How to write an unputdownable novel”, Cum să scrii un roman care nu poate fi lăsat din mână. Sigur, cel puțin asta e intenția mea.

Cel mai dificil mi se pare următorul lucru: eu gândesc în imagini, în mintea mea rulează un film și când filmul e gata, mă apuc să scriu în cuvinte ceea ce am văzut în acel film. Oameni, locuri, acțiune. E, partea care nu se vede în film încă mă chinuie – trăirile interioare, componenta emoțională, lucrurile acelea care te fac, ca cititor, să fii în pielea personajului, nu doar în aceeași cameră cu el. Acolo e următorul munte de urcat pentru mine.

Ai scris atât romane de unul singur, cât și în colaborare cu alți autori. Mă interesează cum funcționează această colaborare în cazul tău. Cum împărțiți munca, cum vă puneți de acord asupra intrigii și personajelor și, mai ales, ce se întâmplă atunci când aveți idei diferite despre direcția în care ar trebui să meargă povestea? În ce măsură experiența scrisului în echipă ți-a schimbat felul de a lucra la propriile texte?

Deci au fost două astfel de romane. Primul a fost Cerul de dincolo de Sirius B, scris împreună cu Aurel Cărășel. Eu am venit cu ideea acțiunii, el a venit cu personajele. A făcut o treabă extraordinară, să creeze o serie de personaje non-umane memorabile, să le dea o personalitate distinctă, adecvată rolului din roman. Eu am făcut aceste personaje să interacționeze și să aibă ceva de făcut într-un alt sistem solar. Am avut foarte mult de învățat de la Aurel din această colaborare.

Al doilea roman a fost Omul fără c(h)ip, la care și tu ai contribuit, alături de Anamaria Borlan. A fost un proiect foarte interesant, pe care l-am gândit împreună, astfel încât să existe trei fire narative pentru trei personaje, iar rolul meu a fost să împletesc cele trei fire narative, desfășurate în paralel, astfel încât să formeze o poveste coerentă, cu un stil unitar și un final care să funcționeze pentru toate cele trei personaje.

Acum, ca să revin la întrebarea ta, orice interacțiune cu un alt scriitor este benefică pentru mine, pentru că văd din interior cum gândește altcineva, cum construiește pe o idee, cum dă viață unui personaj. Fiecare are un stil de lucru diferit, și întotdeauna există ceva acolo la care nu te-ai gândit, iar altul o face natural. Acolo e loc de creștere.

Cât privește împărțitul muncii și eventualele dezacorduri legate de acțiune, astea se rezolvă în faza de început, când facem un fel de brainstorming și stabilim rolurile fiecăruia și cam ce se întâmplă în roman.

În 2022 îmi spuneai că experiența americană ți-a influențat considerabil literatura, de la locurile în care îți plasezi acțiunea până la personaje și dialoguri. Acum, după încă patru ani, cum se vede această influență? Ai sentimentul că scrii altfel decât ai fi făcut-o dacă ai fi rămas în România? Și, pentru că tot vorbim despre America, cât de apropiat ești de comunitatea scriitorilor SF de acolo? Participi la convenții, întâlniri literare sau alte evenimente dedicate genului?

O să răspund pe bucățele aici, pentru că nu e o singură întrebare, ci patru. Influența americană se vede chiar și mai mult, după acești ani. Mediul în care trăiești te schimbă. Interacționez mult cu cititori americani, nu neapărat cei care citesc cărțile mele, ci oameni care citesc fantasy sau SF în general. Am interacționat cu adolescenți sau studenți de colegiu, mergând până la adulți care au crescut cu StarTrek-ul lui Kirk și Spock. SF-ul în America face parte din imaginarul colectiv într-o măsură greu de comparat cu România, unde genul a rămas mai degrabă unul de nișă. Iar asta se reflectă nu numai în ce citesc oamenii ca divertisment, ci în modul în care oamenii gândesc în viața de zi cu zi, ceea ce se vede de exemplu în designul futurist al mașinilor, sau electrocasnicelor despre care uneori ai senzația că au ieșit direct dintr-un film SF.

Aici sunt membru al Atlanta Writers Club, o organizație literară care organizează conferințe, evenimente profesionale și grupuri de lucru pentru scriitori. Are sute de membri, organizează două conferințe anuale majore, cu invitați din agenții literare și edituri de prim rang și alte vreo 5-6 evenimente de-a lungul anului despre self-publishing, marketingul de carte, tehnici literare, și altele. În plus, AWC este mediul în care se formează grupurile de scriitori pe un anumit domeniu de interes. Nici nu știu câte sunt cu totul, dar pe SF sunt cel puțin opt de care știu eu, iar pe fantasy tot cam așa, vreo opt sau nouă. Un astfel de grup are între cinci și zece membri, de la scriitori în devenire, la scriitori cu mai multe romane publicate. Eu sunt membru într-un grup de SF și unul de fantasy, avem întâlniri virtuale o dată la două săptămâni, și practic ne facem unul altuia critică literară și ne dăm feedback. Modul de lucru este următorul: Fiecare scrie ceva, un roman, o povestire. Avem un folder partajat pe Google Drive și fiecare încarcă acolo un capitol, un fragment text de circa 2000 de cuvinte. Citim ce scriu ceilalți, facem observații, și încărcăm în folderul acela fișierul nostru cu observațiile respective. Iar la ședința bilunară discutăm, răspundem la întrebări, clarificăm intențiile, etc. E un format de lucru foarte structurat și pe care l-am mai întâlnit și la întrunirile organizate de biblioteca municipală de unde locuiesc.

În primul nostru interviu aminteai nanotehnologia, criptomonedele și inteligența artificială printre domeniile care oferă subiecte excelente pentru literatura SF. Între timp, inteligența artificială a trecut de la statutul de tehnologie emergentă la cel de instrument accesibil aproape oricui. Cum ți-a schimbat această evoluție perspectiva asupra viitorului și asupra literaturii SF? Mai poate scriitorul de anticipație să țină pasul cu realitatea tehnologică? Și, inevitabil, trebuie să te întreb dacă folosești instrumente IA atunci când scrii sau te documentezi.

Cred că suntem o generație privilegiată să fim martorii trecerii peste un anumit prag. Sunt convins că peste niște sute de ani acest moment va fi consemnat în istorie la fel cum noi azi tragem o linie înainte și după inventarea motorului cu aburi. Și cred că tocmai aici e loc de speculație. Vezi tu, mult timp eu personal am citit SF-ul cu ochiul pe aspectul științific, speculativ. Și nu doar eu. Personajele erau doar vectorul prin care eu, ca cititor, aveam acces la tehnologii care nu existau încă în lumea mea. Doar că literatura este despre oameni. Personajul este cel care dă viață romanului. Adică e OK să ghidonezi roiuri de nanoboți sau să faci fisuri în matricea spațiu-timp, dar pune și un omuleț pe acolo, unul care eventual face pe el de frică și dă o replică memorabilă când nava lui se apropie vertiginos de un asteroid.

Iar aici IA-ul capătă un alt rol, tocmai prin prisma faptului că a devenit ubicuitar. Acum nu mai trebuie să ne imaginăm dialoguri cu roboți sau cu calculatorul navei. O facem de mai multe ori pe zi cu „gipiti-ul”. Sigur, din perspectiva scriitorului de anticipație, pot spune că azi suntem acolo unde acum 30-40 de ani era imaginația. Mașini care merg singure, videotelefonul sau inteligența artificială erau SF curat în anii ‘80. Ce să mai zicem de SF-ul anilor ‘60 care începea cu „…. este anul 2020 și omenirea a colonizat galaxia.” După ce Voyager 1, după mai bine de 50 de ani, abia dacă a ajuns la o zi lumină de Terra, cucerirea spațiului se amână pentru niște generații viitoare. Până atunci, roboții vor schimba radical modul în care muncim în decursul următoarelor câteva decenii. Deocamdată lumea în care trăim este borderline distopică, iar pe alocuri e distopică de-a dreptul, așa că în zona asta prea multe nu au mai rămas pentru scriitorul de SF tributar temelor „clasice”. Dar avem frontiere noi – nanotehnologiile, biotehnologiile, conviețuirea cu IA, și nu mă gândesc la o roboțică care dă cu mătura prin casă, oamenii care se încăpățânează să trăiască „off the grid” în timp ce în jurul lor totul are ochi și leduri. Și, cum ziceam mai devreme, pune în mijlocul acestora un om cu visurile lui, cu fricile lui, cu iubirile lui, și poți scrie un roman decent.

În ce privește utilizarea IA când scriu și mă documentez, răspunsul e „Da, evident”. În primul rând caut validarea unor idei. Ceea ce înainte-vreme îmi lua enorm de mult timp, acum e la câteva clickuri distanță. Am scris în 2020 o povestire, „Avertismentul lui Marte” și mi-am scos de pe internet atunci cred că vreo 200 de pagini despre Marte, pe care le-am citit cu pixul în mână, pentru a crea o atmosferă cât mai veridică. Doar partea de documentare atunci mi-a luat vreo două săptămâni. Nici nu vreau să mă gândesc cât timp aș fi avut nevoie dacă nu ar fi existat internetul și ar fi trebuit să mă duc într-o bibliotecă să iau la mână volum după volum. Acum am un roman pe care l-am cam terminat, cu acțiunea în anul 536, când a avut loc o iarnă vulcanică care a afectat practic toată Europa și nordul Africii. Este foarte puțină informație scrisă din acele timpuri. Pentru a descrie cât mai autentic lumea aceea îți trebuie, pe lângă informații și raționament științific, un anume tip de imaginație speculativă. Iar IA-ul ajută enorm, pentru că îți arată imediat erorile de gândire, contradicțiile între ce scrii tu și cum s-ar comporta în realitate lumea în condițiile date. De exemplu, dacă nu ești specialist în meteorologie, nu te-ai putea gândi că, în lipsa unor veri foarte calde, curenții de aer din stepa rusească care aduc ger iarna, s-ar atenua și, deși verile ar fi mai reci, iernile ar fi, paradoxal, mai blânde. Iar exact acest detaliu este un factor critic care permite un anume lucru să se întâmple, e drept, efemer, pe durata acelei ierni vulcanice. Sau, de exemplu, anumite tipuri de calcule la scară cosmică. Dacă vrei să faci planeta Venus locuibilă folosind o enzimă formată din nano-magneți care convertește dioxidul de carbon în materie organică în același mod în care plantele fac fotosinteza, este nevoie de niște date reale pentru a da veridicitate unei astfel de idei. IA-ul face minuni la astfel de speculații dar, evident, trebuie verificate ca să nu ne trezim cu vreo halucinație.

Am observat că ai început să experimentezi și cu realizarea de scurtmetraje science-fiction folosind instrumente de inteligență artificială. Unul dintre proiectele tale recente, The GAIA Project, pornește de la ideea unui sistem de nanotehnologie autonomă creat pentru refacerea ecosistemelor, care ajunge să-și redefinească propriul scop. Cum ai ajuns de la literatură la film și cum se desfășoară, concret, realizarea unui asemenea scurtmetraj? Scrii mai întâi un scenariu, apoi generezi imaginile și secvențele video? Ce instrumente folosești și câtă muncă presupune obținerea unui rezultat care să corespundă viziunii tale?

Ah, asta e o cu totul altă direcție. Am constatat că, deși obiceiurile de consum se schimbă și atenția publicului se mută tot mai mult spre video, nevoia de povești rămâne. Ideea de a face filmulețe SF nu mi-a venit din senin. Am început mai întâi să lucrez cu fiul meu la niște videoclipuri scurte, de 2-3 minute, pe teme educaționale în cadrul unui proiect pentru școală. El a venit cu partea de video, eu cu partea de audio și de creație grafică, și am produs într-un final vreo 14 episoade dintr-o serie pe care am numit-o „Consecințe neașteptate”. Ei bine, pe parcursul acestui proces, m-am gândit că ar fi interesant să produc un trailer pentru o carte scrisă de mine. Și am făcut asta pentru Omul fără c(h)ip, pentru Lumina stranie a eclipsei și pentru Îngerul cu aripi de piatră. Și abia acolo a venit ideea de a face un film după o povestire. Proiectul GAIA, de care zici, a fost o astfel de producție, dar care mi-a ridicat cele mai multe provocări pentru că intram în zone complet noi pentru mine. Și aici e unul din aspectele cele mai interesante, tocmai pentru că e o direcție extrem de nouă. Pentru cineva care s-a ocupat profesional de producție video, de animație, de cinematografie, lucrurile sunt relativ clare, pentru că producția video în sine nu s-a schimbat. Dar producția video cu ajutorul IA e diferită de utilizarea IA în anumite aspecte ale „video-genezei”. E mult de spus aici. Fluxul meu de producție video este încă „work in progress”, dar ține cont că eu vin din lumea editorială, am publicat sute de cărți și zeci de audiobookuri, deci procesul de lucru într-un „studio creativ” îl am deja, nu trebuie să-l inventez de la zero.

Deci, da, trebuie un scenariu, evident. Iar scrierea unui scenariu e alt gen literar, face parte din genul dramatic, față de scrierea unui roman sau a unei povestiri, care aparține genului epic. E diferit. Sigur, rămân elementele centrale ca acțiunea, personajele etc., dar trebuie o altă abordare. Deci iei o povestire, cum a fost Proiectul GAIA, care a apărut în revista CSF în 2025 și o faci scenariu de film cu chatGPT, dar nu înainte de a-ți prinde urechile cu niște prompturi despre care nu știi nimic. Și aici revin la ce ziceam mai devreme, pentru cineva care vine din industria cinematografiei, e o adaptare a unor lucruri pe care le știe deja. Pentru mine, de la scris o povestire la prompturi pentru IA pentru scrierea unui scenariu, a fost un hău peste care a trebuit să trec. Recunosc, nu am avut o metodă, am mers pe încercare și eroare, pe bun simț, dar am avut în minte două idei: să duc la bun sfârșit un proiect început, și să fie bine făcut. Între timp am documentat fiecare pas, pentru a evita să fac aceleași greșeli de două ori, am rafinat metodele de lucru, am făcut un curs de „Scriptwriting for animation”, pentru că m-am gândit dacă tot fac ceva, măcar să iasă decent. De aceea mă deranjează eticheta „AI slop”, aplicată automat oricărui produs realizat cu IA. I-am trimis cuiva linkul către The GAIA Project, într-un grup de Discord, iar după un minut a răspuns: „AI slop”. L-am întrebat cum putea judeca un film de 15 minute fără să-l fi văzut. Faptul că folosești IA nu face automat o producție inferioară, după cum nici folosirea unei camere profesionale nu garantează un film bun. Ar fi la fel cum în urmă cu 500 de ani cineva să privească cu dispreț o carte tipărită zicând „Print slop”.

Să revin la întrebarea ta. Da, deci fluxul ar fi ca după scenariu să fac un fel de storyboard, cu câte o imagine cheie pentru fiecare scenă, apoi animație și montaj într-un editor video. Cel mai mult îmi ia partea de sunet. Să aleg acel „clang” care sună corect când cade un șurub pe o podea metalică, sau acel „whoosh” când se deschide o ușă. Ca timp, la început mi-a luat cam 4,5 ore pentru un minut de producție finală. Acum am coborât la puțin peste 3 ore per minut. Sincer, nu cred că o să scadă cu mult mai mult de aici încolo, probabil 2,5 ore ar fi un prag la care aș fi fericit să ajung.

Aș continua puțin discuția despre filmele realizate cu IA, pentru că mi se pare că ridică o problemă interesantă. Atunci când scrii o povestire, ai control asupra fiecărui cuvânt, în timp ce generarea imaginilor cu ajutorul inteligenței artificiale introduce un anumit grad de imprevizibilitate. Cum gestionezi această diferență? Ai ajuns să modifici scenariul unui film pentru că IA a generat ceva neașteptat, dar interesant? Și cum crezi că vor influența asemenea instrumente cinematografia independentă și felul în care vom spune povești în următorii ani?

Foarte interesantă întrebarea. Imprevizibilitatea aia de care zici are niște limite, iar dacă rezultatul iese din acele limite, atunci e mai simplu să refac promptul și să generez din nou acea secvență. Vezi tu, ăsta e unul din marile avantaje ale creației video cu IA. E ieftin. Dacă faci film la modul clasic și la montaj vezi că o scenă nu a ieșit bine, nu o poți filma din nou decât cu costuri foarte mari. Trebuie să chemi actorii, echipa de filmare etc. doar ca să refaci o scenă de 14 secunde. Cu IA, o astfel de situație se rezolvă într-un interval de ordinul a câteva zeci de minute cel mult. Cu cât capeți mai multă experiență, cu atât reușești să controlezi mai bine imprevizibilitatea și să obții rezultate mai apropiate de ceea ce ai în minte. Și în plus, depinde de ce instrumente folosești. Cele „scumpe” întorc un rezultat mult mai aproape de așteptările tale decât cele ieftine.

Apoi, da, am înlocuit niște replici într-unul din filme pentru că ce a scos IA-ul era cumva diferit de ce am intenționat eu, dar asta a fost la început, când am făcut The Light Remembers. Apoi, la The GAIA Project am preferat să refac secvența decât să refac scenariul.

Eu sunt destul de sigur că accesul la producție video ieftină va fi o direcție extrem de interesantă de urmat pentru creatorii de povești. Și aici îți dau o singură idee, din ce am observat la mine. Când scrii un text, personajul locuiește în mintea ta. Vezi lumea prin ochii lui. Tu nu vezi personajul „din afară”. Când treci în video, ceva se schimbă într-un mod greu de explicat. Dai un prompt pentru a descrie personajul și a genera o imagine de referință. „Femeie, 30 de ani, asiatică, aspect profesional, îmbrăcăminte de laborator”. Și IA-ul o creează. O ai efectiv în fața ochilor. Apoi când începe partea de animație, personajul capătă viață. Se mișcă într-un anume fel. Pășește într-un anume fel. Apoi îi pui voce. Alegi dintr-o listă de zeci de voci posibile. Ce ton îi dai vocii ei, ce accent îi dai? Și asta schimbă natura personajului. Dacă-i dai accent de New York e altceva decât dacă-i dai accent de Singapore. Una e personaj american get-beget, alta e imigrant. Nu trebuie să scrii asta undeva în mod explicit, dar spectatorul simte diferența. Și de aici vine o sumă de idei implicite asociate cu acest fapt aparent banal. Personajul încetează să mai fie doar o fantomă care bântuie prin creierul tău, ci capătă o anume materialitate, dacă pot folosi acest cuvânt, iar tu ca scriitor iei altfel decizia despre ce ar face sau nu acel personaj.

Strict din această perspectivă, această abordare cinematografică da, aș zice că va influența modul în care scrii la nivel descriptiv. Dacă iei în calcul faptul că povestirea ta ar putea fi ecranizată, începi să te gândești mai atent la ceea ce poate fi transmis prin gesturi, acțiuni și detalii observabile. Nu mai scrii doar „I se făcu frig”, ci poate „Adierea care pătrundea prin fereastra întredeschisă o făcu să-și strângă șalul în jurul umerilor”. Nu este o regulă pentru orice proză, ci o altă perspectivă asupra felului în care poți transmite experiența unui personaj.

Ai debutat cu proză scurtă, iar anul acesta ai publicat un nou volum de povestiri, Îngerul cu aripi de piatră. Între timp, ai scris și câteva romane, singur sau în colaborare cu alți autori. Cum te raportezi acum la cele două forme literare? Ce îți oferă povestirea și nu poți obține într-un roman? Și, pentru că literatura SF are o tradiție extraordinară a prozei scurte, sunt curios dacă mai citești povestiri din revistele americane de profil și dacă ai descoperit autori contemporani care te-au impresionat.

Mie personal, îmi place mai mult să scriu romane. Am loc să speculez mai mult, să creez personaje mai complexe. Povestiri scriu pentru publicarea în reviste sau antologii. Dar fiecare are rolul său. Dacă voi, la Galaxia 42, cereți o povestire de maxim 30.000 de caractere, o scriu, aș putea să te refuz? La fel cu alte reviste, sau antologii, sau un proiect colectiv cum a fost „Vine miezul nopții”, o colecție de povestiri horror publicată în 2025. Și așa, încet încet, se adună de un volum. Am în minte un proiect de proză modulară, cu aceleași personaje și cu o acțiune distinctă în fiecare povestire, dar cu un arc narativ mai amplu, care se desfășoară de-a lungul întregului volum. Genul în care este gândit un sezon de 10-12 episoade de TV, cu o acțiune limitată la episodul respectiv plus câteva elemente dintr-o altă intrigă, care se întinde pe durata sezonului. O să fie o încercare interesantă pentru mine. E un proiect fantasy îmbinat cu space opera. Nu zic aici mai multe, dar am un teaser pe canalul meu de YouTube, www.youtube.com/@coldbluesun.

De citit da, citesc, evident, nu atât de mult pe cât mi-aș dori însă. Ca orice cititor care se respectă, am doi metri de cărți în așteptare. Și aici vreau să fac o precizare. Există cărți pe care le citesc pentru că-mi place autorul, și cărți pe care le citesc pentru că am nevoie să aflu informații. Acum citesc John Scalzi sau Paolo Bacigalupi, dar am descoperit și autori de nișă, care au scris doar câteva titluri, însă au recenzii foarte bune. Îl amintesc doar pe Kelly McCullough aici, care cumva a creat un subgen de tech-fantasy care mi s-a părut foarte interesant. Dar sunt și alții. Apoi, nu citesc doar SF, citesc și thrillere – îmi place mult John Grisham, de exemplu. E întotdeauna util să vezi cum scriu scriitorii de prestigiu pentru a putea împrumuta de la ei anumite tehnici. Și, pe lângă asta, citesc non-fiction. Yuval Harari, de exemplu. Îți schimbă perspectiva la nivel filozofic, îți dă niște filoane pe care le poți exploata literar la un moment dat. Deci ar fi cumva crearea unei baze de idei, de concepte, extrase din mai multe direcții, pe care să pot construi ceva care să fie unic prin asamblarea acestora. Nu sunt eu cel care să poată genera idei fundamentale, care să schimbe lumea, dar încerc să dau o altă dimensiune unor idei create de oameni pe care-i admir.

În încheiere, aș vrea să te întreb la ce proiecte literare sau cinematografice lucrezi acum și ce ne pregătești pentru perioada următoare?

Ce mi-aș dori să fac este să-l emulez pe Michael Crichton. A fost un scriitor absolut fantastic. Încerc să scriu acel gen de thriller tehno-horror, în care realitatea nu este modificată masiv, cu monștri extratereștri ca în Alien sau space opera, ci realitatea are o abatere de un grad, abia perceptibilă. O ușă care nici măcar nu e întredeschisă, e doar ușor crăpată, iar lumina care se întrevede are o licărire stranie. E abordarea pe care am avut-o și în „Îngerul cu aripi de piatră”, și în „Orașul nu mai visează”, și în „Proiectul GAIA”.

La ce lucrez… În septembrie, când am fost în România, am pus pe hârtie într-o discuție cu Cătălin Pavel de la editura Pavcon proiectele literare la care lucrez. Sunt nu mai puțin de nouă romane, în diferite stadii care acoperă genurile SF, fantasy, și chiar romane istorice. Mai am apoi această idee, cu Theyron, cronicarul de pe planeta Ilyrion, care este personajul pe care-l regăsim în filmele „Lumina își amintește” și „Profeția avarină”. Aici lucrurile capătă cumva contur sub forma a ceea ce eu am numit motionbook, un format video bazat pe narațiune, și pe care vreau să-l dezvolt în continuare.

Cât privește romanele istorice despre care ziceam, aici e altă poveste (pun intended). Ziceam mai devreme de secolul VI, acel secol de tranziție între Antichitate și Evul Mediu. E o perioadă extrem de puțin exploatată în literatură și tocmai de aceea oferă mult loc pentru speculație. Cumva, eu văd acea perioadă drept sursa unor legende și mituri, un fel de nor Oort pentru literatură, de unde vin miturile la fel ca și cometele. Sunt niște romane în care creez circumstanțele pentru niște lucruri care devin mit prin distorsiunea dată de transmiterea orală. Un gladiator de origine africană cu o armură din zale, pe care-l cheamă Smeos, devine zmeul din poveste, o mie de ani mai târziu. Practic, e geneză de mituri fără zei, fără supereroi, fără ființe fantastice.

Iar pentru toate acestea sigur, vreau să am și o componentă video. Un trailer, o scenă din roman, o povestire care se pretează. Cum am făcut de exemplu cu „Umbre peste Torono”, un scurtmetraj inspirat din trilogia „Coroziunea” a lui Costi Gurgu. M-a atras universul creat de el, l-am înțeles mai profund decât un simplu cititor pentru că am tradus aproape un an la trilogia aceea, și mi s-a părut interesant să fac un astfel de film.

Aș vrea, în încheiere, să-i invit pe cititorii revistei Galaxia 42 să urmărească rubrica de scurtmetraje SF, la care îmi face o mare plăcere să contribui. Și aș vrea să-ți mulțumesc pentru oportunitatea acestui interviu!