Moartea ca șansă

Tragicul sfârșit al unor oameni sau animale în ținuturi înghețate, ori prizonieri ai unor locuri mlăștinoase reprezintă, pentru noi, una dintre cele mai de preț comori. Moartea lor a fost, adesea, agonizantă. Totuși, ea ne-a oferit, peste mii sau milioane de ani, corpuri bine conservate, care ne-au permis să le studiem anatomia, să ne facem o idee cât mai exactă despre cum arătau, în ce condiții trăiau, în ce le consta alimentația etc.

Erupția vulcanului Vezuviu din anul 79, care a acoperit cu cenușă orașele Pompeii, Heculaneum și Stabiae, a păstrat, pentru posteritate, un stop cadru al vieții în Imperiul roman. Pentru istorici, decopertarea siturilor a constituit o sursă excepțională de material pentru a completa petele albe, pentru a răspunde la o serie de întrebări, de a soluționa controverse.

Moartea petrecută în condiții violente se dovedește, uneori, de o inestimabilă valoare pentru a înțelege cum au fost lucrurile odată, pentru a potrivi piesele imensului puzzle care este acest univers.

Sigur, momentele evocate mai devreme acoperă doar o zonă periferică, minusculă – palidul punct albastru reprezentat de planeta noastră. Pășind dincolo de granițele acestuia, în spațiu, vom încerca să deslușim istoria altor locuri.

Analize recente făcute cu ajutorul telescopului James Webb au descoperit, în atmosfera unei planete îndepărtate, elemente care – conform cunoștințelor noastre actuale – pot apărea doar în prezența vieții. E nevoie de observații suplimentare pentru a confirma sau infirma ipoteza, dar lumea SF e aceea a imaginației, a visului, a speculațiilor, a lui „cum ar fi dacă?”

Dacă s-ar confirma că există viață acolo? Ar fi ceva deosebit. Sigur, faptul că ar fi viață nu înseamnă neapărat că vorbim și de viață organizată superior, ori – și mai și – de vreo specie inteligentă, capabilă să pună bazele unei civilizații, unor societăți pe care, într-o măsură sau alta, s-o putem compara cu a noastră. Dar ar fi, cu siguranță, un pas important în a înțelege locul nostru în univers. Da, faptul de a ajunge până la ea ne este, încă, interzis, deoarece mai avem multe salturi tehnologice de făcut până când drumul prin spațiu să ne fie accesibil. Dar știința ne ajută să ne uităm și de aici, de departe, „să privim prin gaura cheii”, ca să zic așa și, pe baza a tot ceea ce știm în materie de matematică, fizică, biologie, chimie să desenăm o imagine relativ apropiată de realitate.

Să mergem, totuși, mai departe cu imaginația. Pentru că va veni și ziua – mai devreme sau mai târziu – când vom descoperi o altă civilizație. Poate o vom face tot din vârful turnului nostru de pe orbită, sau, poate, până atunci vom fi descoperit cum să transformăm anii-lumină în distanțe ușor de parcurs și vom păși în acele locuri. S-ar putea să dăm peste civilizații înfloritoare, în plină expansiune, dar – dată fiind vastitatea universului, atât spațială, cât și temporală – e mai probabil să dăm peste vestigii ale acelor civilizații. Unele care au dispărut în urma unor cataclisme ce le-au lovit planeta înainte ca ele să acumuleze cunoștințele necesare pentru a le combate – cum ar fi cazul nostru în cazul unor erupții de mare magnitune, ori de ciocnirea cu un asteriod mare, ori de inversarea polilor. Sau, poate, finalul a venit în urma unor descoperiri științifice scăpate de sub control, ori care n-au fost însoțite de o evoluție socio-politică – un război nuclear. Ori – cine știe? – am putea vorbi despre trecerea acelor ființe la un alt stadiu al exitenței – de exemplu, unul virtual, a cărui cheie de decriptare nu ne va fi accesibilă.

În toate aceste situații, vom fi nevoiți să refacem traseul acelei civilizații pe baza urmelor rămase, la fel cum am procedat cu istoria diverselor popoare ce au dispărut de pe fața pământului de-a lungul timpului. Cu o diferență – semnificativă – că în cazul Terrei puteam porni de la presupuneri rezonabile de similitudini privin forme de organizare, de evoluție, de analiză și reacție în diferite situații, în timp ce acolo va trebui să luăm totul aproape de la zero, construind întâi fundația pentru a putea înțelege, ulterior, pe ce s-a ridicat acea lume complet străină.

Ajunși în acest punct, nu putem să nu amintim superba povestire Steaua a lui Arthur C. Clarke, unde o expediție spațială descoperă urmele unei civilizații extraterestre, distruse în momentul când steaua lor a devenit o novă – eveniment ce, pe Pământ, a fost văzut ca o stea gigantică menită să călăuzească magii spre Bethleem.

Să nu uităm însă că o stea pe care o vedem azi pe post de novă ori supernovă a explodat, de fapt, cu mult, mult timp în urmă. Iar eventuala civilizație trimisă în uitare va fi dispărut, astfel, de multă vreme. Așa cum va ajunge, la un moment dat, și civilizația umană – să sperăm cât mai târziu.

Dar, deși triste – la fel ca moartea celui înghețat în trecătoarea dintre doi munți, în ținuturile mlăștinoase, ori pe străzile orașului Pompeii – evenimente de genul acesta vor deveni piese de puzzle neprețuite pentru civilizațiile mai norocoase ce vor avea ocazia să evite mai multă vreme sfârșitul, observând, analizând și înțelegând un pic mai mult despre misterele fascinante ale universului din care facem parte.