Calul de fier

Expresul freamătă pe linii, legănat croindu-și drum:
Pasager, visez la veacul când, suflând clăbuci de fum,
Spinteca preria-n două – al bizonilor meleag
Și-al vitejilor Lakota¹, frații calului pribeag.

A zorilor pâcloasă taină, prelingându-se pe geam,
Preschimbă, uite, o căsuță într-un irochez² wigwam³,
Iar plugarul ce-l zăresc scrutându-și cotul de pământ
Mi-aduce-n minte un mandan⁴, păzind străvechiul zăcământ.

De deasupra unei ape ce năvalnic șerpuiește
Disting, parcă, un papoose⁵ ce își azvârle cangea-n pește,
Confruntat mai în amonte de „Bunic”, așa numitul,
Ce somoni cuprinde-n gheare, îndârjindu-și mormăitul.

O fecioară mohicană⁶ într-un strai de ciucuri plin
Poala-și umple grațioasă cu semințe dulci de pin…
Salt îndată în picioare și-mi turtesc nasul de geam:
Ce n-aș da să fiu acuma cel din urmă mohican⁷!

Nu mă du, trenuț, la Lugoj, du-mă-n Vestul cel uitat,
Du-mă-n veacul când, c-o lance și c-un cal, erai bărbat!
Du-mă-n veacul lui Nor Roșu⁸, Sitting Bull⁹ și Crazy Horse¹⁰
Și trimite vorbă-acasă: c-am plecat și-s de ne-ntors!