Expresul freamătă pe linii, legănat croindu-și drum:
Pasager, visez la veacul când, suflând clăbuci de fum,
Spinteca preria-n două – al bizonilor meleag
Și-al vitejilor Lakota1, frații calului pribeag.
A zorilor pâcloasă taină, prelingându-se pe geam,
Preschimbă, uite, o căsuță într-un irochez2 wigwam3,
Iar plugarul ce-l zăresc scrutându-și cotul de pământ
Mi-aduce-n minte un mandan4, păzind străvechiul zăcământ.
De deasupra unei ape ce năvalnic șerpuiește
Disting, parcă, un papoose5 ce își azvârle cangea-n pește,
Confruntat mai în amonte de „Bunic”, așa numitul,
Ce somoni cuprinde-n gheare, îndârjindu-și mormăitul.
O fecioară mohicană6 într-un strai de ciucuri plin
Poala-și umple grațioasă cu semințe dulci de pin…
Salt îndată în picioare și-mi turtesc nasul de geam:
Ce n-aș da să fiu acuma cel din urmă mohican7!
Nu mă du, trenuț, la Lugoj, du-mă-n Vestul cel uitat,
Du-mă-n veacul când, c-o lance și c-un cal, erai bărbat!
Du-mă-n veacul lui Nor Roșu8, Sitting Bull9 și Crazy Horse10
Și trimite vorbă-acasă: c-am plecat și-s de ne-ntors!
