Îndrăznesc să spun că nici măcar nu ai vorbit vreodată cu Timpul.
Astfel, dacă ai rămâne în relații bune cu el, ar face aproape orice ai vrea cu ceasul.
Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor
Nu știu cât timp mi-a mai rămas.
Povestea asta s-ar putea sfârși oricând, murind într-o propoziție neterminată, atârnând de jumătatea unui cuvânt. Trebuie să pui tu însuți punctul final aceste istorisiri ciudate. Da, tu – cel care și-a asumat riscul de a citi aceste rânduri întortocheate, scrise de un nebun, care nu va mai vedea vreodată lumina zilei. Următoarea mișcare a limbilor ceasului ar putea fi, pentru mine, ultima.
Erorile au apărut cam acum o săptămână.
Sau poate zece… douăsprezece zile. Cel mult douăzeci. E greu de găsit începutul acestei situații infernale. Noi nu suntem precum naratorul romanului lui Wells și nu ne putem întoarce oricând, oricum, la origini. Nu putem opri Mașina ruginită a Timpului ca să schimbăm blestematul de trecut. Nu e cale de întoarcere și nici n-a fost. Alegerea umană e un concept perfect, inflexibil. O monedă aruncată în prăpastie nu mai poate fi recuperată.
Nu ne-au spus despre tulburările spațiale din prima. Distorsiunile temporale. Defectele ionice și morțile subite. Oamenii au murit pentru că trupurile lor efectiv ardeau – adesea în doar câteva minute.
Chiar azi, în era celei de-a Doua Revoluții, unii trăiesc în societăți izolate, rupți de restul lumii interconectate. Fără rețeaua invizibilă, omnipotentă, fără cea mai primitivă conexiune. Fără controlul nașterilor și al vaccinărilor pentru boli virale. Fără dreptul de a alege.
Ei numesc asta „libertate”. În schimb, noi punem siguranța cetățenilor noștri pe primul loc. La urma urmei, un grup e controlat de un regim totalitar; celălalt – de o religie veche. Restul? Ei își pot spune „liberi”, dar în realitate au fost lăsați la voia întâmplării. Coasa morții nu mai poate fi oprită.
Nu am acționat alarma imediat. O moarte sau două – asta e doar staistică. Selecție naturală, sigur ești de acord. E absurd, dar mai mulți oameni mor din cauza gripei decât ca urmare a accidentelor aviatice. Sinuciderile sunt mai dese decât accidentele de muncă. Dar e de-ajuns ca unul dintre cei de sus, sau o rudă de-a lui, să moară, ca evenimentul să devină o tragedie națională.
Joi, pe 11 septembrie, a murit fiica primului ministru.
S-a trezit în jur de șapte. S-a spălat pe față, și-a periat dinții albi ca laptele și a servit micul dejun. A mers la liceu, la orele și activitățile din orar. Șoferul a luat-o la cinci. A condus-o la restaurant, unde o așteptau mama și fratele mai mare. Masa era rezervată permanent pentru clienți importanți. Era tipul de local cu fețe de masă albe, flori adevărate și ferestre orientate spre strada Khreshchatyk din Kiev.
Tatăl ei, un om extrem de ocupat, era la o conferință despre energia globală. A fost informat despre tragedie imediat după prezentarea unui om de știință australian, care demonstra fezabilitatea folosirii energiei mareice la scară mai mare. Avionul primului ministru a decolat la ora locală șase. Într-o oră, aeroportul capitalei l-a întâmpinat cu o burniță. Douăzeci de minute mai târziu, mașina oficială de serviciu a oprit în fața reședinței sale. N-a mai văzut fața fiicei sale niciodată, fie ea vie ori moartă. Corpul i se dezintegrase în cenușă.
Ai citit știrea asta, desigur. Acela a fost punctul fără de întoarcere.
Manipularea timpului – asta face compania noastră, Chronos, de douăzeci de ani. A fost o corporație internațională, cu milioane de investitori și un laborator secret într-un oraș-fantomă. „Teritoriul amărăciunii”, izolat, era ideal pentru cercetarea științifică. Nu am fost singurii care au dezvoltat un centru de cercetare acolo. Au mai fost și alții, interesați de proiecte în genetică, experimente biologice și cele mai noi surse de energie alternativă. Evident, n-a fost vorba despre arme.
N-a fost greu să speriem turiștii. După anii 2000, oficialii au vrut să profite de o nouă mină de aur în turism: excursii spre zona interzisă din Cernobîl. Adică, în ce a mai rămas din ea după incendiile din aprilie 2020, anul „distracției” fără sfârșit. Au organizat transportul, au angajat ghizi. Au agățat, pe fiecare clădire pe jumătate ruinată, plăcuțe cu blestematele de coduri QR. În Liov simbolurile pentru turiști erau lei, în Cernăuți – arici, iar aici – au trântit chupacabre. Distracție și păcat.
Pentru a ascunde activitățile noastre, am creat câmpuri artificiale cu pericol mare de radiații. Nu era nimic mortal acolo, dar detectoarele Geiger ale turiștilor bipăiau oricum. Așa că erau prea speriați să treacă mai departe. Nu era nevoie de semne cu interzicerea circulației, pază non-stop, sau sârmă ghimpată. Oamenii, ca orice ființă vie, reacționează la semnale audio. Câinele lui Pavlov e un exemplu celebru.
Am ținut totul sub o etichetă „Top Secret”. Ca și cum activitățile noastre ar putea fi transpuse în scenariul unui serial american din anii ’90. Un laborator secret. Un oraș fantomă. Experimente necunoscute, rupte de timp și spațiu. De fapt, totul era legat de bani. Prima oară obții un patent, apoi îl arăți lumii. În caz contrar, ideea ta genială, dar nebună, va fi furată și vândută unuia care va oferi mai mult. Prietenilor noștri chinezi sau americani de peste ocean. Nu văd diferența. Toți sunt la fel când e vorba să se laude cu o jucărie nouă. Oamenii nu se schimbă. Chiar și în pragul unei nimiciri totale, vor fi unii care vor încerca să profite.
Dar stai, nu te grăbi! Mai am câteva minute. Cel puțin, așa sper. Să mergem la început. Nu la cel al morților, ci la al meu.
Practic, totul a început cu o teorie dintr-o enciclopedie pentru copii, cu poze alb-negru. Cineva mi-a dăruit-o când am împlinit șapte ani. Majoritatea băieților, la vârsta aceea, primesc biciclete sau patine cu rotile. Eu puteam doar visa la ele. Am învățat să citesc devreme, la cinci ani. Dar până azi n-am învățat să merg. Da, ai ghicit: scriu rândurile astea dintr-un scaun cu rotile. Am devenit proprul meu prieten. Asta m-a învățat să am răbdare.
Revenind, am citit despre o idee ciudată, care nu mi-a mai dat pace câțiva ani de-atunci încolo. Imaginează-ți, pentru o secundă: dacă iei doi frați gemeni, atât de asemănători încât și mamei lor le e greu să-i recunoască din prima, și trimiți unul în spațiu, în timp ce al doilea rămâne pe Pământ, în douăzeci de ani vor arăta complet diferit. Un frate, să-i spunem Mihail, își va trăi întreaga viață aici: va lucra peste program, va bea zilnic, va fuma ca o locomotivă (peste două pachete pe zi) și, Doamne ferește, se va însura pentru a treia oară. Al doilea frate, să-i spunem Mykola, va hoinări relaxat prin cosmos, admirând stelele, și se va hrăni cu mâncăruri dezgustătoare printr-un tub de plastic, în timp ce unii mușchi i se vor atrofia, ca unui paraplegic.
Când are loc „Întâlnirea Secolului”, Mihail va arăta ca un bunic chel, cu o sumedenie de boli, cu obezitate de gradul doi. În același timp, Mykola, astronautul – evident, după o scurtă reabilitare pe Pământ – va arăta ca un bărbat de treizeci și cinci de ani, cu o mutră simpatică, sănătos și cu potențial. Iar asta nu are nicio legătură cu stilul de viață. Timpul este factorul determinant.
În spațiu, timpul nu curge la fel ca pe Pământ. Acolo, sus, e ca și cum își încetinește pasul, zăbovește, fără grabă. Ce frumos: ia-ți toată familia și mută-te în spațiu, pentru a trăi mai mult. Mai întâi, trimite acolo nave pline cu oameni de știință, care nu au suficient timp terestru pentru a descoperi medicamente împotriva bolilor mortale. Trimite șoarecele de bibliotecă, care se plânge mereu că nu va putea termina de citit toate cărțile într-o viață.
Pun pariu că vei zice: e o nebunie! Dar la șapte ani nu vedeam astfel lucrurile. Mi-am imaginat că „acel timp va veni”, iar eu voi deveni stăpânul său. Voi putea grăbi săptămânile gri, plictisitoare, și voi întinde, spre infinit, un minut al marelui meu triumf. Vei zice că sunt nebun. De fapt, eu nu aveam altă soluție. Pentru copiii în scaune cu rotile, zilele reci de iarnă sunt mult mai lungi decât pentru cei care se dau cu săniile.
În primii cincisprezece ani, am fost obsedat de această idee. Am adunat fragmente din orice informație relevantă: ipoteze științifice, diverse teorii și tratate pseudoștiințifice despre anomalii temporale, călătorii prin găuri de vierme. Am recitit munți de cărți, grămezi de publicații periodice. Rafturile mi s-au îndoit sub greutatea ziarelor și a tăieturilor din reviste. Hard-diskurile din computer s-au umplut de miliarde de cuvinte, dar cel mai important era timpul.
Am petrecut următorii cincisprezece ani într-o izolare voluntară, într-o „celulă de închisoare”, care era centrul de cercetare, și, ca un nebun, am muncit până la epuizare. Uneori mă trezeam leoarcă de transpirație, cu febră și dureri musculare. Capul mi se învârtea, stomacul mi se strângea de foame. Dar asta era nimic pe lângă ce aveam să primesc în loc. Timp. Era singurul și cel mai sacru scop.
Oamenii sunt creaturi sociale, de aceea cel mai mare ticălos simte nevoia, uneori, să vorbească cu cineva. Ca să se deschidă, plânge pe umărul cuiva. Eu? Niciodată. Nici măcar pentru o secundă. Am evitat fiecare și oricare contact cu lumea exterioară. Am devenit prizonierul unei unice iluzii.
Nu știu cum a aflat Chronos de mine, dar, mai devreme sau mai târziu, trebuia să se întâmple.
Mi-au dat echipament de ultimă generație și libertate deplină. Mi-a plăcut asta, dar nu m-am relaxat niciun pic. Marii mahări care plătesc pentru cea mai nebunească idee a ta speră întotdeauna la un rezultat pozitiv. Nimănui nu-i pasă cât ești de genial. Oamenii au nevoie de produsul muncii tale, de nimic altceva. Fără emoții sau bătăi prietenești pe spate. Azi ești un star – strălucește și bucură-te de asta. Pentru că mâine nimeni nu-și va mai aminti de tine. Lumea nu se oprește în loc. Nici timpul.
Banii nu m-au interesat niciodată. Nici reclama sau faima. Sau competițiile fără sfârșit pentru posturi și titluri. Toate acestea sunt nimicuri, care la un moment dat vor pieri în uitare. Ai observat vreodată cel mai important lucru? Azi, cei mai mulți oameni se referă la salată, când spun „Caesar”, mult mai des decât la împăratul roman. Și o felie de tort Napoleon e mai importantă decât marele comandant al „lungului secol nouăsprezece”, cum i se spune.
Până la urmă, toate din lumea asta își pierd culorile. Memoria se mătuiește ca o monedă antică. Dar nu și misiunea mea – niciodată. Singurul meu scop, care nu m-a părăsit niciodată, a fost să stăpânesc timpul. Și, într-un final, am reușit.
Aparatele au înregistrat un salt, o anomalie.
Am observat că limbile ceasului au tresărit. Cifrele roșii de pe ecranele noastre au înnebunit. Pentru o clipă, toți senzorii s-au oprit. Au bipăit. Părea că subiectul testului nostru stătea în camera spațioasă, servind masa, dar semnele lui vitale se schimbaseră drastic. Greutatea i-a crescut cu câteva kilograme. Fața i s-a rotunjit, iar stomacul i-a crescut considerabil, ca și cum ar fi trecut printr-o sarcină accelerată. Nici n-am apucat să clipesc. Nu vei crede, dar totul s-a petrecut într-o secundă.
– Un salt! am strigat.
Nu-mi puteam crede ochilor.
– Dumnezeule mare… În sfârșit! La naiba! Un salt!
M-am grăbit spre afișajul senzorilor. Am verificat datele din nou.
Echipamentele arătau același rezultat. Un rezultat analog. Nu, era imposibil să fie o greșeală. Deși, după atât de multe zile de muncă neîntreruptă, sistemul se putea defecta.
– Un salt, am zis din nou, dar de data asta în șoaptă, ca și cum m-aș fi temut că alung momentul meu de glorie.
Mâinile îmi tremurau, de nervi. Pe frunte îmi curgea sudoarea. Un fior rece îmi cobora pe spate. Voiam să mă ridic repede din scaun, să alerg afară și să anunț întreaga lume că, în sfârșit, reușisem. Totul mersese! Făcusem să se întâmple imposibilul, incredibilul! Lucrul de nedescris. Dar pentru un singur moment.
Apoi mi-am privit genunchii anchilozați și totul a revenit la normal. Aproape totul… Cercetarea a trecut la alt nivel, unul mult mai dificil. Ceasul înainta nebunește, dar eu nu mă mai grăbeam. Țelul meu era aproape atins.
În cursul acelui an, rezultatele au fost confirmate. În următorii doi ani, testele pe subiecte umane nu au mai înregistrat anomalii. Fără greșeli, eșecuri sau regresii. Fără efecte secundare, ca în cazul vaccinurilor. De fapt, vaccinurile pot și ucide. Dar eu am oferit oamenilor o a doua viață. Ca în filmul acela de la începutul anilor 2000, al lui Andrew Niccol, În timp.
Mă mândream. Capul mi se învârtea. „Amețeala succesului” era înfricoșătoare și ciudată, dar acesta era cel mai bun mod de a descrie realizarea mea. Bineînțeles, trecerea la o scară mai largă a început să ucidă. Nimeni nu va reuși să înregistreze toate victimele. Statisticile mint întotdeauna.
În următorii trei ani, Chronos a început producția. De ceasuri. Da, acele ceasuri.
Au început cu o serie limitată – nu mai mult de douăzeci sau treizeci de bucăți.
– Și cum funcționează? m-a întrebat primul client, nerăbdător.
– E simplu, am răspuns zâmbind, atât de simplu încât m-am gândit imediat: Cum poate idiotul ăsta să conducă o țară întreagă? O superputere? Ce anume să facă? am continuat. O schimbare, am repetat calm. Mai simplu: un salt în timp.
– Glumiți? m-a privit președintele, suspicios. Glumiți, nu-i așa?
Apoi fața i s-a relaxat și un sunet răgușit i-a ieșit din gât. Și-a prins burta în mâini, de parcă-și înăbușea un acces de râs, dar mie mi s-a părut că era pe punctul de a vomita. Asta a durat vreo douăzeci de secunde.
– Arăt eu ca și cum aș glumi? Arăt ca unul dintre președinți?
Când el s-a oprit din râs, înțelegând că nu fusese o glumă, am continuat:
– Produsul nostru se numește Kairos și poate schimba limitele temporale ale unei persoane. Manipulează timpul, schimbă starea de fapt. Acum, efectiv puteți controla propriul timp.
– Bine, bine…
El nu mă înțelegea deloc.
– Cum adică, efectiv?
– Spuneți-mi, vă rog, i-am explicat mai clar, nu-i așa că nu vă place să zburați cu un avion timp de șase sau opt ore?
– Să spunem că da. Mă doare spatele.
– Cu Kairos, zborul dumneavoastră va dura un minut.
– Cum? Asta nu se poate!
Probabil credea că-mi pierdusem mințile.
– E imposibil!
– Ce vă place cel mai mult să faceți? am zis printre dinți. Iertați-mi îndrăzneala, ce hobby aveți, domnule președinte?
– Nu știu de ce ar trebui să știi asta…
– Evident, nu ca să comunic presei, l-am asigurat. E pentru binele afacerii noastre.
Fără a se gândi prea mult, a replicat:
– Poate nu mă crezi, mi-a zis privindu-mă în ochi, dar îmi place să-mi plimb câinele. Singur.
– Vă cred, i-am zis. Singurătatea are un preț.
A sfârșit prin a cumpăra produsul. Nu mă pricepeam să conving oamenii, dar rezultatele, dovedite cu hârtii, au convins. Așa cum a promis, m-a sunat înainte de primul zbor.
– Voi zbura!
– Să aveți o călătorie plăcută! am răspuns. Mai vorbim în două, nu, în trei minute și jumătate.
În acele șase ore, am reușit să răsfoiesc cartea lui Erich Fromm A avea sau a fi?, să beau câteva cești de cafea și să trag un pui de somn. Telefonul trebuia să sune în trei, doi, unu…
Nouă apeluri. Apoi s-a oprit.
Încă un apel. Evident, nu am răspuns imediat. Putea aștepta; trebuia să se calmeze.
– Bună ziua. Cum a fost zborul?
La început, am auzit doar o respirație greoaie dinspre celălalt. Apoi, cum își drege glasul. După aceea, cum trage o gură de aer, ca un prim semn de disfagie.
– Cui i-ați mai arătat produsul? m-a întrebat în șoaptă.
– Doar dumneavoastră, am mințit, știind că ceasul Kairos fusese deja prezentat către zece oameni, dintre cei mai puternici ai lumii. Dar știți că veștile circulă repede.
– Voi mai lua încă cinci, bine?
– Nu așa repede, am rânjit. Deși, cred că atât de repede e posibil, acum. În trei săptămâni le veți avea.
– Mulțumesc. Contez pe dumneata, a replicat, apoi a adăugat pe un ton oficial: Întreaga țară contează pe dumneata.
Am tăcut. Cuvintele acelea îmi produceau greață. Mă făceau să tremur. Oamenii spun chestii atât de stupide doar la înmormântări.
Țară, zisese. Ce înseamnă țară? Și ce legătură are cu mine?
În loc să-mi iau rămas bun, am zis:
– Nu mi-ați spus niciodată cum se numește câinele dumneavoastră.
– Adolf, a răspuns președintele, e german.
Partea haioasă este că era adevărat.
Mai târziu, chiar a petrecut o săptămână întreagă, judecând după standardele de timp normale, plimbându-și câinele. Și-a pierdut o săptămână din viață cu blestematul ăla de câine. O săptămână! Ori, poate, a trăit, în sfârșit, viața pe care și-a dorit-o? Un om obișnuit, cu dorințele sale.
Până la urmă, cu ajutorul lui Kairos, poți să-ți controlezi propriul tău timp.
Obosit de stat în trafic – dai pe repede înainte. Șase ore rămase din ziua de lucru – învârți roata. Aștepți lansarea unui nou sezon – doar apeși butonul. Pe de altă parte, când o secretară a descheiat pantalonii unui politician asiatic după prânz, dispozitivul a înregistrat o „schimbare”.
Cum am aflat noi despre „nasturele descheiat”? Kairos înregistrează și creează o imagine a tot ceea ce se află în jurul său pe o rază de trei metri. Aceasta e înțelegerea pe care au semnat-o utilizatorii. Și nu folosim, precum Apple, avertismente vocale. Dacă vrei să joci, atunci joacă cu un atu.
După o mie de produse bine vândute, a pornit fabricația în masă. Stocurile companiei au crescut brusc; banii investitorilor curgeau. Până la sfârșitul anului, spuneau că aș fi meritat un premiu Nobel și o nominalizare la altele. Dar, mai târziu, totul s-a dus naibii. Mai târziu, au apărut „perturbările temporale”…
Am dat, întâmplător, peste o mostră de „jurnalism de scandal”, într-un ziar obscur dintr-o țară din lumea a patra, ce descria cum un bărbat de treizeci și cinci de ani a îmbătrânit într-o zi. Cum corpul i s-a zbârcit în câteva minute. Și s-a dezintegrat. La început, am crezut că a vrut să-și scurteze viața. Că s-a jucat cu Kairos, forțându-l. Titlul era senzațional: „Timpul ucide”.
Rețeaua noastră a crescut. Am construit „hangare pentru controlul timpului”. Duzini, sute. Dar au fost unii care și-au ținut „nasturii” descheiați pentru câteva săptămâni. Și, în loc să-și folosească propriul timp, ei, dintr-un motiv anume, au folosit timpul altora. Au furat minutele, zilele, anii din viața altcuiva. Încă nu înțeleg cum s-a întâmplat, dar am dat-o în bară rău de tot.
Una după alta, veștile despre morți începuseră să curgă. Combustii spontane. Zeci, sute de oameni prefăcuți în cenușă într-o singură zi. Cu niciun chip nu puteam ascunde decesele din întreaga lume. Acum, moartea era pe urmele tuturor. Timpul ucidea fără avertisment. Omora în fiecare oră. Iar când fiica primului ministru a căzut în fața familiei – am înțeles că acela era sfârșitul.
Aud strigătele demente din afara biroului nostru. Miros plasticul topit și anvelopele în flăcări. Văd lumea murind… Știi, nu-mi pasă deloc de lume. Să moară! Până la ultimul om. Să se transforme în cenușă în câteva minute în fața celor dragi. Să-i ia naiba! O merită.
În cazul ăsta, cel mai rău îmi pare pentru mine. Azi a fost prima zi când am văzut totul clar. N-am folosit Kairos nici măcar o dată. N-am avut nevoie. Idiot! Mii de oameni nu l-au folosit, dar au murit oricum. Kairos i-a omorât pe cei care nu i-au învârtit rotițele – a furat minute din viețile lor și le-a transferat altora.
De dimineață, mi-am verificat propriul meu timp și nu m-a venit să cred. Era imposibil, nedrept. Într-un mod nebunesc, cifrele scăzuseră vertiginos. Când m-am întors spre Kairos – propria mea creație și salvare – acesta arăta o eroare. Toată viața mea, dedicată creației Ucigașului, explodase într-o clipă și se târa spre gura iadului.
Îmi simt corpul mocnind. Arde pe dinăuntru. Într-un moment, din mine va rămâne o grămadă de cenușă neagră. Fără suflet, fără nume. De care nimeni nu-și va aminti.
Trăim atâta timp cât ceilalți își amintesc de noi. Dacă e doar pentru o zi, atunci și eu sunt om pentru o zi.
Traducere din ucraineană în engleză de Anna Bendiy
Traducere din engleză în română de Teodora Matei.
Publicată în Everyone will flip a coin, editura Zhorzh
Descrierea editurii
Fiecare povestire din această colecție este ca o monedă pe care autorul o pune în mâinile cititorului, încurajându-l să facă o alegere cu urmări fatale, alături de personaje. Ce se va întâmpla când un cuplu tânăr decide să adăpostească o pisică rătăcită? Când un băiețel de șase ani fură în taină cutia muzicală a mamei sale? Sau când un grup de bețivi pleacă la vânătoare? De îndată ce moneda este aruncată, consecințele alegerii vor fi fatale. Unii vor fi împinși în prăpastie de un monstru din lumea de dincolo, iar alții de propriile ambiții, lăcomie sau pur și simplu prostie.
Dar până când moneda nu cade, cât timp melodia răsună din adâncuri, cât timp experimentele cu timpul continuă și până când „grindina” nu lovește, există șansa de a trăi această poveste a alegerii și a acceptării ei. Colecția cuprinde unsprezece povestiri care îmbină elemente de ficțiune socială, distopie, groază, parabole și teme biblice. Însă, în ciuda prezenței misticismului în multe dintre povești, cel mai înfricoșător rău pentru personaje se dovedește a fi realitatea.
