Oare unde e Parisul?! se întrebă, subit, Miriam. Aplecându-se peste volan, privea semi-absentă în stânga și în dreapta printre pietoni, dincolo de cele trei treceri ale intersecției la care era oprită.
O întrebare aparent banală care i se manifestă spontan în minte și îi rupse monotonia monologului interior. Era extenuată. Oboseala aceea de sfârșit de săptămână care, pe drumul de întoarcere spre casă – drum fără grabă ce nu îi solicita foarte mult atenția și despre care îi plăcea să spună că mașina îl știe pe de rost și se conduce singură – împinge la reverie. Un moment de respiro, cu precădere – momentul ei de respiro, perioada în care revedea succint cele petrecute peste săptămână și își făcea o schiță mintală pentru cele ce vor trebui făcute începând de luni.
Întrebare aparent banală dacă Miriam nu ar fi locuit deja de mai bine de zece ani în Paris. Timp în care, dintr-o continuă și sâcâitoare tendință de optimizare a duratelor traseelor pe care le parcurgea, ajunsese să-i cunoască toate sensurile și contra-sensurile. Sau, mai ales, dacă trecerea de pietoni la care era oprită nu s-ar fi aflat în Paris.
Zâmbi, dezorientată pentru un moment, apoi își continuă drumul. Viră la stânga și ieși din Paris, lungind Bois-de-Boulogne. Senzația rememorată a dezorientării îi amintea de zilele în care se stabilise în metropola de pe malurile Senei. Zilele în care fiecare curbă o lua în raport cu un centru imaginar, construindu-și treptat un sistem referențial interior atât de prețios în traversările anodine din Paris înspre suburbiile acestuia și vice-versa.
Miriam era vopsitor. Și, așa cum de multe ori soarta pare a avea doza ei de ironie, soarta a fost cea care a împins-o în oala cu vopsea. Dintre toate meseriile pe care a avut ocazia să le testeze în tinerețe, aceasta i se păruse cea mai ușoară. Ba chiar mai mult, a și avut succes cu ea. Cu timpul, a început s-o îndrăgească și a devenit din ce în ce mai bună la ce făcea. În cele din urmă, și-a deschis o firmă și a început să profeseze pe cont propriu. Iar, ca la orice bun gospodar, a fost doar o chestiune de timp până a avut și un angajat, imediat apoi – doi.
O tipă cu capul pe umeri, cum îi plăcea să se autocaracterizeze, Miriam era competentă. Își cunoștea foarte bine profesia și era sârguincioasă. Nuanța era pasiunea ei și chiar făcuse nenumărate cursuri de colorimetrie. Fiecare furnizor de pigmenți avea particularități specifice, dar asta nu o descurajase niciodată. Dimpotrivă, își notase totul organizat pe capitole într-un caiet, pornind de la modul de diluare, rapoarte și cantități, la modul de funcționare al colorimetrelor, întreținerea și configurarea lor. Odată ce stăpânise câteva tehnici, începuse să facă diferite experiențe. Iar în câteva cazuri, făcând ceea ce de obicei nu se făcea – combinând produse de la diferiți furnizori, ajunsese la rezultate superioare față de standardul pieței.
Extravertită, Miriam nu păstra secrete. În domeniul meseriei, vorbea întotdeauna deschis cu angajații, le arăta, le explica ultimele sale idei și căuta să-i facă să înțeleagă atunci când avea impresia că fusese ambiguă în cele spuse. Scruta cu iscusință expresia facială a interlocutorilor săi, iar de se ivea vreo îndoială – căuta să lămurească pe înțelesul omului. Doar că uneori oamenii, ca oamenii, erau mai degrabă interesați de cât e ceasul decât de ce spunea cel din fața lor. Ziceau da-da, le intra pe-o ureche și le ieșea pe cealaltă, și iacă: acuși era pauză de masă ori vineri.
Dar Miriam nu era mai niciodată demoralizată. Așa erau oamenii, iar ea nu căuta să-i schimbe. Ea căuta să obțină rezultatul pe care și-l dorea, iar dacă pentru asta mai trebuia explicat încă o dată, mai explica încă o dată. Când alte firme din domeniu obțineau rezultate deosebite – căuta să afle cum făcuseră. Deși, în raportul cu celelalte societăți, se ferea totuși a divulga prea mult din cunoștințele și experiențele sale.
Cel mai important proiect pe care îl realizase până acum fusese reabilitarea « Pont des Arts ». Un șantier insignifiant din punctul de vedere al bugetului alocat de către Primăria Parisului pentru lucrările de restaurare a monumentelor din oraș, însă o reușită deosebită, o recunoaștere fermă a seriozității și abilităților micuței societăți comerciale pe care o gestiona.
Se pregătise din timp pentru aceste lucrări. Încă de când văzuse, cu un an înainte, listate pe pagina oficială a Primăriei studiile viitoarelor intervenții. Întocmise un dosar-propunere la care atașase o secțiune asupra experimentelor sale în domeniul culorilor, documentând metodic pașii pentru fiecare opțiune și alăturând mostre de culoare în format mare, pentru a putea fi bine observate nuanțele și reflecțiile în orice lumină. Apoi, îndată ce licitația se deschisese, își înregistrase candidatura pe lângă biroul de arhitectură al orașului.
La început, scrutase zilnic mesageria electronică în anticiparea oricărui răspuns oficial din partea organelor primăriei. Primăria însă, ca orice aparat birocratic, nu întârziase în a-și acorda răgazul. În orice caz, nu fusese suficient de grăbită încât să-i fi dat vreun semn de viață în primele trei luni. Doar într-o zi, nu foarte diferită de azi, întorcându-se acasă în ritmul ambuteiajelor metropolitane, intrase de pe telefon pe pagina oficială și văzuse că licitația se încheiase.
Degeaba sunase în zilele următoare la tot felul de numere mai mult sau mai puțin oficiale. Niciunul dintre corespondenți nu fusese în măsură a-i da un răspuns concret sau măcar o lămurire asupra perioadei în care ar fi trebuit să se afișeze rezultatele. „Reveniți periodic” – fusese singurul consemn pe care îl primise. După alte câteva săptămâni, în care ajunsese cunoscută de către cei care răspundeau la numerele de apel ale primăriei, se rușinase de propriile insistențe și renunțase. Unul dintre angajați, într-o dimineață, o întrebase: „Ai văzut? ” „Văzut – ce?” întrebase, la rândul ei, Miriam.
Angajatul nu răspunsese. Continuase a-și butona telefonul pe locul din dreapta al furgonetei multicolore cu QR-cod vopsit pe ușile din spate, pe care o conducea cotidian Miriam. „Bip!” se auzise notificarea mesageriei telefonului său. Văzuse afișându-se efemer o adresă înspre pagina primăriei, dar avusese altele pe cap și doar înspre seară, înainte de a se întinde în pat, deschisese mesajele necitite de peste zi. Nu mică îi fusese bucuria când, pe pagina oficială, deslușise numele propriei firme afișat drept câștigătoare a licitației publice.
Lucrările de la « Pont des Arts », podul-cu-lacăte cum îl numeau angajații, au început doar în septembrie. Deși licitația a fost câștigată pe la mijlocul primăverii, a mai durat aproape o lună până când a primit notificarea oficială prin scrisoare recomandată. A urmat o perioadă cu ședințe în care cei de la biroul de arhitectură al primăriei au solicitat succesiv informații suplimentare asupra proceselor tehnice. În prima fază s-au asigurat că Miriam folosește doar vopsele solubile în apă, pentru a evita poluarea cu diluanți și uleiuri. Apoi au devenit intrigați de tehnica elaborată de către ea și au cerut treptat din ce în ce mai multe detalii asupra procedeului său inedit de sinteză a culorilor.
Miriam a participat la fiecare solicitare și a explicat, intrând în detalii atât cât era necesar, rezultatul la care se aștepta și procesul prin care se poate realiza așa ceva. „Toată lumea iubește culoarea” – îi plăcea lui Miriam să spună, iar cei de la primărie păreau a fi de acord. „Este doar o chestiune de a structura ansamblul astfel încât rezultatul să fie plăcut”. Poate a fost o greșeală din partea ei să intre atât de mult în detalii, vorbind cu patos despre proiectul căruia îi acorda o deosebită importanță, trezind la rândul său pasiuni în cercul relativ restrâns al celor care administrau reabilitarea podului.
„Vorbiți despre o culoare nouă, implicând un proces delicat pentru realizare. Credeți că termenii vor putea fi respectați? Durata șantierului este limitată” – i-au pus în vedere, în ultima fază, cei de la primărie. „Vorbesc nu doar despre o culoare, ci despre nuanțe în lumină” – explicase Miriam. „Lumina este cheia succesului acestui proiect și modul în care va fi percepută de către ochiul omenesc. Nu trebuie să gândim neapărat în culoare, ci în luminozitate și contrast. De-a lungul zilei, în funcție de anotimpuri și vreme, calitatea luminii soarelui se schimbă. Noaptea, iluminatul artificial poate pune în valoare doar insule, anumite zone ale ansamblului. Podul va părea viu, reflectând lumina ca un sentiment pe o față umană” – a fost fraza care i-a cucerit definitiv pe membrii comisiei.
***
Cu capul plecat, cu privirea abătută, Miriam aștepta tăcută intrarea comisiei. Nu se gândise vreodată – „nici picurată cu ceară nu mi-ar fi trecut prin cap așa ceva” fusese expresia pe care ea însăși o folosise cu doar câteva zile în urmă – că va ajunge cândva pe banca acuzaților. În lipsa președintelui, era forfotă în sala de judecată. Iar acuzatorii – un grup amorf de birocrați care apreciau în mod deosebit doar lipsa de personalitate – păreau reuniți numai de țelul de a răscoli cu orice preț realitatea pentru a o îngropa sub un strat gros de compost. „Flagrantă lipsă a oricărei urme de simț estetic” își spuse Miriam în timp ce aprodul anunță: comisia!
„Luați loc” spuse, după ce se așeză, președintele comisiei de judecată. Fără a arunca măcar o privire înspre boxa acuzaților, își coborî puțin ochelarii și, privind peste ramă, salută din cap pe unul dintre avocații acuzării și pe un alt individ îmbrăcat sobru care stătea câteva rânduri în spatele celor ce păreau născuți din aceeași mamă. „Sau aceeași lipsă de mamă” își spuse Miriam, în continuare cu gândul la micii funcționari cuprinși într-un angrenaj mult mai mare decât ei. „Rezultanta unui sistem, fructul searbăd al unei instituții” – își continuă gândul, plecând din nou privirea spre urmele de vopsea întărită sub unghiile degetelor mâinii drepte.
„În urma plângerilor înregistrate de către Administrația Publică, numărul 721 și 722 din data de 13/02/2017, cărora li s-au alăturat plângerile personale 843 și 964 din data de 24, respectiv 26/02/2017” își începu semi-absent președintele instanței expunerea chemării în judecată. Lui Miriam, situația i se părea din ce în ce mai supra-realistă. Deși trecuseră câteva luni de când îi fusese adus la cunoștință faptul că i se va intenta proces penal, ei, personal, și nu doar administrativ împotriva societății sale comerciale, tot nu îi venea să creadă absurdul situației în care se afla. Drepți, în picioare, se întoarse pentru a… nu știa nici ea câta oară înspre avocatul său în timp ce se citeau acuzațiile și șopti, ascunzându-și gura în podul palmei: și totuși, cum te poate judeca cineva pentru a fi vopsit invers?!
Tânărul său avocat împreună cu și mai tânăra sa asistentă erau la fel de dezorientați ca ea. Impulsul tinereții însă îi ajuta pe amândoi în a-și lăsa la o parte grijile ca și când ai îndepărta, cu dosul palmei, condensul de pe o oglindă aburită. Poate inocența, poate idealismul, sau poate chiar faima – își spunea Miriam în privința celor doi, însă era aproape sigură că nu simțul datoriei le confereau încrederea pe care o afișau. Apoi, alegea de fiecare dată să se lase amăgită de această superficială, dar liniștitoare, convingere cu care cei doi îi răspundeau invariabil: nu-ți face griji.
Mai degrabă sau mai târziu, orice oglindă care îți va fi pusă, impusă în față – o vei sparge. Îți vei sprijini sau prinde mâinile de ea și o vei lovi cu fruntea. Pe creștetul tău se va scurge un fin firișor de sânge în timp ce nenumărate fisuri se vor înfiripa concentric pe luciul asumat sub grosimea subiectivă a unei sticle, în spatele căreia va fi fost depus un strat arbitrar de subțire al unei materii reflectorizante. Unde este, te vei întreba invariabil, grosimea stratului din care se reflectă propria înfățișare? Care este adevărul propriei reflecții? Și vei privi, chiorâș și dintr-o dungă, materialul stratificat încercând să deslușești, să cuantifici și să explici adevărul unei realități greu de priceput.
Îți vei povesti apoi că adevărul stă între degetele de la piciorul forțat în ascuțimea unui pantof de lac, între degetele scofâlcite, între clacul unui toc dintr-un pas grăbit și bareta care ține talpa lipită de ceea ce protejează apăsarea pasului, în timp ce pășirea, însăși, nu este nimic mai mult decât un gest automatic, precum în melodia unui grup care a trecut, îmbătrânit de vreme și sunetul redescoperit al corzii unei chitare. Îți vei spune.
Acordurile, totuși, dintre o generație și alta, următoarea, par – cel puțin – a avea o logică. Atunci, suferința se va răzvrăti, ca un vârcolac. Îți va vorbi despre Ketzi, sau Tantza – tanti de la doi despre care ți-au trecut până atunci prin cap toate rimele în *anța. Ca un superfluid ridicându-se împotriva gravitației unei generații din care nu ți-ai fi dorit vreodată a face parte. Ca un acordeon care te apasă pe timpane, constrângându-te la o armonie a unui solfegiu diftonic. Atmosfera generală, de ansamblu, te împinge să spui nu și totuși gura ta rostește cuvinte neavenite, de impas, din care numai bănuita, inexistenta speranță la un prieten renunțat, din partea căruia nu doar că nu mai ai așteptări, dar și ironia firii sale, este împinsă la un asemenea nivel încât numai speranța unui abstract, nebun alter-ego care duce la credință, o poate justifica.
Și uite-așa, strângând între mâini un plastic sau o doză de aluminiu, vei ajunge să fii completă. Să fii tu, cea care în visele tale acoperă între două aripi nedurerea suferită în urma ultimei ploi de grindină, ca o grădiniță de copii învăluită sub umbrela celei mai mari păsări descoperite până atunci. Un fel de arheopterix sub a cărui fosilă nu bate piatra.
„Acuzata nu a vopsit pur și simplu invers: a vopsit, intenționat, pe dos. Vopseaua a fost așternută, așa cum ați putut auzi în mărturiile părților vătămate, cu luciul spre interior. Acest fapt nu doar că i-a bulversat într-o măsură nemaiîntâlnită pe privitori, dar în cazul domnului Martin a fost fatal. Deși unii vor continua să nege realitatea, spunându-și – poate pentru propria lor liniște interioară – că a fost un accident, refuzând să accepte evidența suicidului. Suicid al cărui factor declanșator a fost această abominație, pe care unii se încăpățânează a o numi vopsea. Priviți, cu ochii dumneavoastră, această mostră” – își continuă avocatul acuzării pledoaria.
În sală se auzi forfota subită a celor prezenți. Neliniștea provocată de observarea propriei reflexii în mostra ținută deasupra capului de către avocat nu fu întreruptă nici de sunetul sec al ciocanului lovind repetat blocul din lemn, nici de apelurile repetate ale judecătorului la liniște. Doar retragerea plăcii din văzul publicului avu efectul de a readuce liniștea în sală.
„După cum puteți constata, onorată instanță, aceasta nu este o simplă reflexie. Ceea ce observă privitorul în ea este dincolo de capacitatea de înțelegere a omului. Iar efectul expunerii îndelungate la această distorsionată imagine – fie că este sau nu așa cum pretinde acuzata, « reflexia propriei subiectivități » – efectele nu pot fi negate. De-a lungul timpului, privitorul își va pierde capacitatea de a raționa, ducând la acțiuni pentru ale căror consecințe nu este responsabilă decât inculpata.”
„Onorată instanță – vorbi la rândul lui avocatul apărării – Miriam nu a făcut decât să vopsească. Dacă a făcut-o prea bine sau dacă a elaborat o tehnică revoluționară în aplicarea vopselei – acestea nu pot fi decât un merit. Faptul că individul este susceptibil de a fi oripilat în urma propriei sale percepții a propriei sale reflexii – sub nici o formă acestea nu pot fi imputate celei care a elaborat procedeul de vopsire. Și în nici un caz aceste fapte, fie ele intenționate sau nu, nu justifică reinstaurarea pedepsei cu moartea și sentința ultimă. Solicit așadar, respectuos și în limitele bunului-simț, abrogarea acuzațiilor împotriva clientei mele și exonerarea sa necondiționată.”
Judecătorul luă mostra în mâini și o privi din toate unghiurile. Îi analiză muchiile, colțurile puțin rotunjite, grosimea. O întoarse pe o parte, apoi pe cealaltă. O ridică puțin, aproape în văzul publicului, căutând să observe în ea reflexia colegilor săi de catedră. O înclină cu un gest subtil spre membrii comisiei din dreapta lui, apoi spre ceilalți. O așeză între brațe și se apăsă în capul oaselor, aplecând și ridicând bărbia, întorcând fața când într-o parte, când în cealaltă. Apoi făcu un semn înspre grefier.
„Adevărul și numai adevărul” se gândi judecătorul în timp ce secretarul scoase dintr-un dosar și-i înmână depoziția doamnei Martin. „Simpatică bătrânică, n-ar trebui să sufere atâta” își spuse judecătorul în timp ce privirea îi fu din nou atrasă de tăblița vopsită dintre brațele lui. Tresări vizibil și se cufundă din nou în contemplarea propriei reflexii până când unul dintre vecinii de catedră îl prinse de antebraț: „Domnule președinte!”
„Desigur, așa ceva nu ar trebui să se întâmple – își începu judecătorul concluzia, acoperind mostra de vopsea cu foaia pe care se afla depoziția. Suferințele repetate ale domnului Martin, oripilarea în fața lucrării efectuate de către inculpată și anume vopsirea gardului proprietății, promisiunile de a folosi o tehnică revoluționară în așternerea culorii fără a explica pe deplin beneficiarului posibilele urmări care au dus, sub o formă sau alta, la decesul inopinat al soțului doamnei Martin precum și suferința nejustificată provocată acestei fragile persoane în etate…”
„Oamenii mor, asta fac oamenii” – își spuse Miriam în timp ce asculta cuvintele președintelui de instanță. Cu atât mai mult oamenii în vârstă… La ce se aștepta bătrânica, că-i va trăi bărbatul pentru totdeauna? Cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” cum rămâne? Apoi mai făcu încă un efort pentru a-și îndepărta gândurile intrusive și a asculta în continuare hotărârea finală.
***
Preotul se așeză tăcut pe capătul patului de lângă ușa celulei în care se afla condamnata. Fără a o scăpa din ochi, o măsură din cap până în picioare.
„Vrei să vorbim?” întrebă acesta după câteva momente de liniște în care Miriam rămăsese nemișcată, capul plecat, coatele așezate pe genunchi și mâinile împreunate cu degetele întrepătrunse.
„Eu încă îmi disput teologiile, părinte, nu știu dacă sunt interlocutoarea cea mai potrivită pentru dumneavoastră” – rosti în cele din urmă, pe un ton calm și ferm, Miriam.
„Vrei să plec?” Întrebă, pe același ton, preotul.
„Nu, părinte. Timpul e mai ușor de omorât în doi. Aveți ceva de scris?”
La orele șase ale dimineții, primele raze de soare se reflectară oblic în luciul lamei ghilotinei instalată în curtea închisorii, iluminând pentru un foarte scurt moment fața judecătorului aflat în mijlocul celor prezenți la execuție. Preotul își făcu cruce în timp ce judecătorul se întoarse rapid și dispăru pe ușa cea mai apropiată, înainte ca medicul legist să ajungă lângă eșafod.
***
În curtea casei parohiale, în sandale și o salopetă zdrențuită albastră, preotul măsura absorbit tot felul de vopsele. Curăță apoi cu diluant o bucată de sticlă destul de mărișoară și scoase dintr-un ambalaj o pensulă nouă, rotundă, din păr de bursuc. Așternu ordonat un strat de vopsea destul de subțire și așteptă să se usuce. Repetă de câteva ori procedeul schimbând de fiecare dată înclinația pensulei și direcția aplicării vopselei. Câteva zile mai târziu o încadră și o fixă pe unul dintre pereții exteriori, lângă intrarea în biserică.
