Băiatul era treaz când luminile apărură pe cer.
Pentru o clipă, sfâșiară bezna nopții. Cu un vuiet, se năpustiră peste oraș. Fulgerară ca artificiile de 4 iulie și dispărură peste dealurile nisipoase. Urmă un minut de liniște, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De dimineață, se întoarse tatăl.
– Tată! alergă băiatul să-l îmbrățișeze.
Bărbatul se prăbușise slăbit într-un scaun, sprijinit de spătarul de lemn. Fața i se lăsase. Pielea cenușie părea că alunecă, precum ceara de pe o lumânare proaspătă. Pieptul său adâncit se ridica și cobora încet. Privirea îi era fixată pe perete. Purta o cămașă roșie în carouri și blugi decolorați. Mirosea a metal ars, iar respirația lui dogită duhnea a cauciuc pârjolit. Apoi, pentru prima dată, băiatul auzi acele sunete ciudate:
Clic-clic-clic-clic
– Te-ai întors noaptea trecută? Tu? Serios?
Bărbatul nu răspunse. Nu-și întoarse privirea. Părea să studieze peretele din fața lui, ca și cum pe el ar fi văzut constelații, nu beton gol.
– Da. Eu sunt.
– Reu! se auzi vocea mamei sale din bucătărie. Ești treaz?
Îngheță, cu ochii larg deschiși. Își privi fiul, apoi soțul.
– Reu, vino în bucătărie. Acum!
Când el se apropie, femeia se ghemui. Îl fixă un moment, înainte de a vorbi.
– Raymond, tu ești un băiat bun, nu-i așa?
– Da, mamă, răspunse el.
– Deci dacă te-aș ruga… Promiți să nu spui nimănui, da? Înțelegi?
Îl prinse strâns cu degetele de încheietură.
– Nu spune nimănui că tata s-a întors.
– Nici măcar unchiului Einar? întrebă băiatul.
–Nici măcar lui. Jură! spuse ea, cu degetele încleștate pe încheietura lui, cu vocea tremurând. Mă auzi? Auzi?
– Da, mamă, răspunse el, cu ochii în lacrimi. Jur.
Înainte de amiază, sosiră militarii.
Apărură în trei vehicule blindate. Huruitul motoarelor făcură vecinii să-și tragă perdelele. Portierele se deschiseră scârțâind, iar cizmele maro loviră asfaltul. Fețe inexpresive. Nici urmă de emoții. Din spatele ochelarilor de soare, ochii nu transmiteau nimic.
Ciocăniră încet la ușă și intrară fără să aștepte un răspuns.
– Bună ziua, spuse un bărbat înalt, grizonant, în timp ce pătrunse în camera de zi.
Purta haine civile, nu o uniformă. În spatele lui stăteau doi ofițeri mai tineri.
Au venit pentru el. Ei știu… Inima femeii bătea cu putere. Încercă să se adune. Unghiile i se înfipseră în podul palmei.
– Sigur, poftiți, vă rog, spuse, străduindu-se să rămână calmă. Doriți o cafea? E proaspătă. Abia am făcut-o.
Ofițerul mai bătrân ridică mâna, oprind-o.
– Doamnă Smith, începu el.
– Nora, îl corectă ea.
– Nora, repetă el zâmbind. Probabil știi cine suntem și de ce am venit.
– Da, bănuiesc, se strădui ea să spună.
O lacrimă îi alunecă pe obraz. O șterse repede și gâfâi încercând să respire.
– E ceva în neregulă cu soțul meu?
– Nu știm, zise el pe un ton jos, dar autoritar. Expediția soțului tău a avut succes. Erau pe drumul spre casă.
– Au găsit ceva?
– Posibil. Nu pot să-ți spun. E clasificat, doamnă Smith… Nora. Pe drumul de întoarcere, nava se pare că a fost prinsă într-o ploaie de meteoriți.
– Se pare? întrebă ea.
– Dacă nu erau rușii. Am pierdut contactul cu echipajul când a intrat în atmosfera Pământului.
– Deci luminile pe care le-am văzut pe cer noaptea trecută erau…
– Da, o întrerupse bărbatul, în timp ce se uita prin încăpere, căutând ceva. Erau rămășițe ale navei. După cum știi, echipajul avea nouă membri. Au fost găsiți șapte.
– Morți? întrebă ea direct.
– Starea celorlalți doi e necunoscută, continuă el, ignorând întrebarea. Căpitanul și soțul tău, domnul Smith. Bănuim că el…
– Doar nu crezi… rosti ea printre sughițuri de plâns, cu lacrimile inundându-i fața. Că, după impact, soțul meu a intrat pur și simplu pe ușă și-a zis: Bună, Nora?
– Mami, mami! se auzi o voce din bucătărie.
Într-o clipă, băiatul era acolo, îmbrățișând-o strâns.
– Tata se va-ntoarce, nu-i așa? întrebă el, cu ochii la bărbat.
– Da, șopti mama și-l sărută pe creștetul capului.
Poate se întâmplă chiar atunci când băiatul auzi din nou acel sunet:
Clic-clic-clic-clic
– Tata e un erou, nu-i așa?
– Ar trebui să fii mândru de el, spuse bărbatul. La revedere, doamnă Smith. Nora… La revedere, Reu…
– Domnule, de unde-mi știți numele?
Bărbatul nu răspunse și închise ușa în urma lui. Motoarele huruiră și se pierdură în depărtare.
– Ei știu tot, șopti femeia tremurând. Tot!
După plecarea lor, băiatul fugi în pivniță. Femeia se lăsă să alunece pe lângă perete, neputincioasă.
– Tată! Tată, au venit! Dar eu n-am…
Tatăl stătea întors pe spate, cu capul în sus. În mâini avea o cutie metalică mată, care sclipea slab. O ținea lipită de față. Spasmele îi străbăteau cămașa. În subsol răsuna un zgomot ca de clocot, umed. Mirosul de vaselină auto înțepă nările băiatului.
Clic-clic-clic-clic
Bărbatul tresări și îndepărtă încet cutia de față. Câteva picături negre căzură pe podea. Cu cealaltă mână își șterse fața, apoi se întoarse.
În lumina slabă, băiatul văzu un lichid negru, unsuros, curgând din colțul gurii tatălui său. Acesta îi picura pe gât și i se îmbiba în cămașă.
– Tată, ei… dar eu…
– Știu, se auzi vocea ca un bâzâit electric. Fugi sus. EU. VOI. VENI. CURÂND.
Nu fu nevoie să repete. Băiatul se năpusti pe scări, lăsând ușsa întredeschisă în urma lui.
Deodată, capul tatălui său se răsuci și-i căzu în piept. Gura i se deschise convulsiv, ochii i se dădură peste cap. Cu un scârțâit metalic, ca o ecluză de navă care se deschide, pieptul i se rupse. În loc de sânge, țâșni ulei negru. Un ac auriu sări afară și ceea ce fusese odată tatăl său îl prinse cu precizie.
– REU. TATA. VA. VENI, spuse mama din spatele său, ținând în mâini un ac identic.
Un șuvoi fierbinte se scurse pe piciorul copilului, inundând scările. Băiatul nu reuși să țipe.
Traducere de Teodora Matei.
