și am citit Înger la pământ, de Daniel Kraus, din două feluri de curiozitate, voiam să aflu ce se întâmplă când cinci soldați găsesc un înger rănit pe câmpul de luptă și voiam să văd cum ține un scriitor în picioare un roman întreg într-o singură frază, iar la sfârșit am rămas cu sentimente amestecate, fiindcă ambiguitatea îngerului mi-a stârnit o urmă de revoltă, mai ales pe fondul atrocităților Primului Război Mondial, și totuși m-au cucerit scenele de o precizie cinematografică, trecerile rapide de la gândurile întunecate ale lui Cyril Bagger la peisajul apocaliptic al frontului, unde până și lucrurile pe care le poți explica par desprinse dintr-un coșmar,
„Înger la pamânt” de Daniel Kraus
și pe Daniel Kraus s-ar putea să-l știți din Whalefall, romanul de supraviețuire distins cu premiul Alex, sau din The Living Dead, scris împreună cu George A. Romero, după cum s-ar putea să-l fi întâlnit și prin colaborările cu Guillermo del Toro, cu care a scris Trollhunters, adaptat într-un serial Netflix premiat cu Emmy, și Forma apei, romanul născut din aceeași idee ca filmul care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film, iar pentru Înger la pământ, apărut la Bookzone în traducerea Justinei Bandol, Kraus a primit Pulitzerul pentru ficțiune în 2026, juriul remarcând felul în care o singură frază ține laolaltă alegoria, realismul magic și science-fictionul,
și înainte de a ajunge la soldați și la înger aș mai zăbovi puțin asupra acelei fraze, fiindcă proza lui Kraus are brutalitatea unui roman de groază și, uneori chiar în mijlocul unei descrieri greu de suportat, un lirism care te trece aproape pe nesimțite din noroiul și sângele frontului într-un registru oniric, unde oamenii aceștia, îngropați până la genunchi în război, mai pot avea câte o clipă de limpezire, deși sunt și locuri în care comparațiile se îngrămădesc, câte o metaforă prea căutată îmi rupe ritmul și mă trezesc recitind pasajul tocmai când aș fi vrut să aflu ce se întâmplă mai departe,
și dintre cei cinci soldați cel mai mult m-a interesat Cyril Bagger, fiul unui episcop, crescut fără iubirea mamei și obișnuit să trăiască din găinării care i-au câștigat faima unui om căruia ar fi o prostie să-i întorci spatele, și tocmai lui îi acordă încredere Arno, adolescentul care iubește poveștile și încă mai așteaptă de la ceilalți puțină afecțiune, iar când Bagger pornește pe urmele băiatului, în misiunea de a curma suferința unui presupus camarad, se surprinde făcând ceva pentru altcineva într-un loc în care a învățat să-și păzească numai pielea, și mi se pare că schimbarea lui începe aici, printre mațe, urechi și cranii, cu răspunderea pe care și-o asumă pentru un băiat care s-a încrezut în el,
și misiunea își pierde rostul de îndată ce soldații descoperă făptura prinsă în sârma ghimpată, iar drumul pe care încearcă s-o ducă la adăpost scoate la iveală ce așteaptă fiecare de la ea, unul își vede mama, altul iubita, altul fiica, și încep să se întrebe ce ar putea primi de la făptura pe care abia au găsit-o rănită, și aici m-a tulburat ambiguitatea îngerului, fiindcă în fața unui asemenea măcel m-am surprins așteptând și eu de la el ceva limpede, un gest de milă, poate chiar sfârșitul războiului, iar Kraus mă lasă cu această așteptare și cu bănuiala că, pentru câteva pagini, am privit îngerul aproape la fel ca oamenii din carte,
și m-am gândit la Abatorul cinci, în care Kurt Vonnegut pornește de la bombardarea Dresdei, în celălalt război mondial, și îl desprinde pe Billy Pilgrim din curgerea firească a timpului, și mi se pare că la Vonnegut fraza e mai directă tocmai când lumea devine mai stranie, pe când la Kraus stranietatea se adună adesea în frază, până când imaginile încep să se acopere unele pe altele, iar când ritmul ține, trecerea de la gândurile lui Bagger la câmpul devastat se petrece atât de repede încât ai impresia că le-ai văzut pe amândouă în același cadru,
și, fiindcă am vorbit de curând despre Infanteria stelară a lui Robert A. Heinlein, mi-a revenit în minte și Războiul bătrânilor, de John Scalzi, unde coloniile omenești își apără existența printr-un șir de războaie, iar recruții în vârstă primesc corpuri noi, adaptate luptei, și dincolo de plăcerea aventurii militare se poate citi acolo o alegorie a războiului fără sfârșit, în care până și trupul soldatului devine echipament, în vreme ce la Kraus, pe câmpurile Franței, rămășițele trupurilor ajung să facă parte din peisajul războiului despre care se spunea că avea să le pună capăt tuturor,
și la capătul acestei fraze am rămas cu pământul răscolit de obuze, cu oamenii care își fac rău unii altora și cu felul în care ajung să poarte în ei răul pe care îl fac, iar dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut îndrepta un înger mi-a rămas în minte unul pe care îl putea face și un om, fiindcă Bagger, care știe să se salveze pe sine, învață cu greu să aibă grijă de altcineva, și aici am regăsit ceva din Whalefall, din încăpățânarea cu care Kraus caută, în împrejurări în care supraviețuirea ar putea părea de ajuns, un motiv pentru care să-ți pese cum trăiești…
