Capitolul 5
După trei luni de activitate alături de colegii săi de echipă, John se integrase perfect. Acționau împreună eficient ca rotițele unui angrenaj bine uns. Se aflau în același perimetru de activitate, explorând fiecare construcție.
Pe amplasamentul unde fusese pe vremuri centrul localității puteau fi văzute – parțial îngropate sub zăpadă – clădiri administrative și sedii ale unor instituții de interes public.
Le reținuse atenția incinta care pe vremuri adăpostise o bancă. Cei de la Centru ofereau prime consistente celor care găseau obiecte de valoare deosebită în cadrul misiunilor. Iar ei nu erau altceva decât niște mercenari de conjunctură; dincolo de provocările profesionale, de entuziasmul recuceririi planetei, existau sumele trecute în contractele de muncă și bonusurile pe care le puteau obține.
Cu o zi înainte, chiar aproape de căderea întunericului, David inspectase structura de rezistență a subsolului. Acolo găsise o cameră de valori, unde sclipeau în lumina lanternelor câteva lingouri de aur așezate pe un raft.
Acum stăteau plini de nerăbdare în fața clădirii, ascultând instructajul lui Helen.
— David și John, intrați primii. Verificați din nou subsolul și ne anunțați când putem intra. Apoi continuați etaj cu etaj, până la ultimul nivel. Andreea, vei merge în urma lor și vei căuta eventualele rămășițe umane, pe care le vei pregăti conform procedurilor. Eu îl voi însoți pe George în căutarea obiectelor de valoare. În funcție de ce găsim pe teren, comunicăm prin stații și vedem ce facem mai departe.
În încheiere a mai făcut o precizare:
–– Va trebui să ne mișcăm repede, s-a anunțat schimbarea vremii. Situația se poate înrăutăți oricând.
David intrase deja, iar John porni grăbit pe urmele lui. La subsol, structura de rezistență se prezenta în condiții bune. După ce au lipit o bulină verde pe un stâlp, cei doi au aruncat o privire în încăpere. Ușa acesteia era deschisă, iar pe rafturi se zăreau lingouri de metale prețioase, teancuri de bancnote și casete de valori.
— Helen, George, puteţi să coborâţi. Aveţi mult de lucru aici, spor la treabă! spuse David, folosind dispozitivul individual de emisie-recepţie.
Dacă subsolul și parterul clădirii aparținuseră în mod cert unei bănci, primul etaj avusese o funcție ceva mai greu de identificat. Câteva încăperi de mari dimensiuni, complet goale. Pereții erau vopsiți simplu, monocolor, în albastru-deschis. Aceeași culoare acoperea și tavanul, iar muchiile și colțurile dintre tavan și pereți erau ușor rotunjite, lăsând impresia că s-ar afla sub adăpostul unor cupole.
Fără cupole, își spuse John în sinea lui. Să-l întreb pe David, poate știe el ce-a fost în locul ăsta.
— Oare ce-a fost aici? Ai vreo idee?
— Da, am o idee, răspunse David arborând un zâmbet de cunoscător. Aici învățau diverse chestii sau pur și simplu se distrau. Vezi gaura aceea din centrul tavanului? Acolo erau montate instalații de proiecție holografică.
— Interesant! Nu mi-aș fi dat seama…
John fu întrerupt de o bubuitură foarte puternică ce a zgâlțâit serios zidurile clădirii. Cel mai probabil, o nouă explozie a colegilor de la detonări, care se aflau din nou mult prea aproape de ei.
Bubuitura înfricoșătoare a fost urmată imediat de un huruit sinistru ca un geamăt născut din adâncurile planetei.
Iar apoi liniște. Se priveau mirați, încercând să înțeleagă ce se întâmplase, când dispozitivele de comunicare prinseră viață.
— Aici Helen. David, John, sunteți în regulă?
— Da, răspunse David.
— Andreea?
— Da, sunt la parter, totul e în regulă.
— Mă bucur pentru voi. Eu și George avem o problemă. Coborâți la subsol să ne dați o mână de ajutor.
Când au ajuns, au realizat rapid care era problema. Ușa masivă a camerei de valori glisase, închizându-se complet – probabil că de aici se auzise și acel huruit sinistru – luându-i prizonieri pe Helen și George.
— Sunteți bine? Vă rog să vă verificați starea de sănătate, spuse Andreea luându-și în serios rolul de specialist medical al echipei.
Cererea ei era pe deplin justificată. În situații de șoc sau de traumatizare psihică se poate întâmpla ca victimele să nu conștientizeze gravitatea afecțiunilor fizice.
— Fără contuzii, zgârieturi sau afecțiuni ale sistemului locomotor, Andreea. Suntem bine, se auzi vocea lui Helen în dispozitivele de comunicare. Trebuie să găsim o cale să deschidem ușa, camera este acum închisă ermetic. Am început monitorizarea compoziției aerului. Procentajul de oxigen scade destul de rapid. Probabil avem 24 de ore la dispoziție.
De partea cealaltă a camerei, David era agitat ca un leu în cușcă, de parcă el era cel izolat.
John observă acest lucru și încercă să îl calmeze:
— Vom găsi o cale să-i scoatem de acolo, trebuie să ne liniștim și să studiem toate variantele. Sunt alături de tine. Zi-mi ce pot să fac.
— John, de ce nu am putut anticipa această nenorocire? Am marcat ca sigură o zonă ce ascundea o capcană, e numai vina mea!
— Calmează-te! Analiza ta a fost corectă. Clădirea nu prezenta riscuri. Ușa era înțepenită și ar fi rămas așa dacă nu ar fi fost unda de șoc produsă de explozie. Hai să ne gândim la soluții. Care ar fi primul pas?
Respirând adânc, David răspunse ca la școală:
— Avem o incintă închisă ermetic, trebuie asigurată o cale de ventilație a interiorului. Nu putem interveni mecanic asupra zidului. Fiind la subsol, demolarea unui zid poate duce la prăbușirea clădirii. Trebuie făcută o analiză spectrometrică a zidurilor, poate găsim o zonă unde putem face o gaură de mici dimensiuni.
— Așa te vreau! Stai aici, mă duc să aduc spectrometrul din transportor, spuse John bucurându-se în sinea lui că reușise să-și scoată colegul din starea de panică.
Din păcate, analiza pereților nu avea să aducă vești foarte bune. Fiind o cameră destinată depozitării obiectelor de valoare, pereții erau impenetrabili, fiind realizați dintr-un aliaj foarte dur.
Exista totuși și o speranță. În partea opusă ușii fusese identificată o zonă din alt material.
— Helen, George, în peretele opus ușii care s-a închis e posibil să existe o altă ușă. Puteți verifica despre ce este vorba? spuse David.
— Nu știu despre ce vorbești, tot peretele este acoperit de rafturi și cutii de depozitare.
— Exact la jumătatea peretelui, studiați cu atenție zona. Sigur este ceva acolo!
Se auzi vocea lui George:
— Cred că știu despre ce este vorba. Helen, te rog să te duci în partea opusă a încăperii. Vreau să încerc ceva.
— Ai grijă, te rog… sper că știi ce faci! spuse aceasta cu nesiguranță în glas.
George luă de pe jos o bară metalică și se apropie de zona indicată de colegul său. Rafturile din zona de mijloc erau prinse într-un fel de ramă ce părea a se rabata în lateral. Folosi bara pe post de pârghie, încercând să miște din loc ceea ce fusese cândva un ansamblu mobil.
Secolele de nemișcare își spuseseră cuvântul. Sub efectul pârghiei a cedat cu totul, rupându-se din balamale și prăbușindu-se în mijlocul camerei. Zgomotul produs nu a scăpat neobservat de cei de-afară; David țipă atât de tare încât s-a auzit probabil nu numai în dispozitivele de intercomunicare, dar și direct prin pereții groși:
— Ce s-a întâmplat? Sunteți teferi?
— Nu s-a întâmplat nimic rău, îl liniști Helen. George a avut o idee foarte bună, acum vedem ușa de care ne vorbeați. E însă închisă ermetic. Probabil este o anexă a camerei de valori. Un fel de seif… nu ne ajută la nimic!
De partea cealaltă a ușii, David privi spre John:
— Sunt captivi… Te rog, ajută-mă să-i scot de acolo! Nu am nicio idee cum putem să-i eliberăm, iar gândul că Helen e acolo mă face să înnebunesc!
— Trebuie să rămânem calmi și să gândim metodic. Pereții sunt impenetrabili, trebuie să mișcăm ușa în poziția în care a fost înainte. Cum putem face asta? Mecanic?
— Imposibil. Sistemul de siguranță nu permite deplasarea mecanică.
— Prin detonare este exclus, riscurile sunt foarte mari. Dar prin circuitul de comandă?
— La ce te referi? îl privi David mirat.
John continuă:
— E ușa unei camere de valori de la bancă. După aparențe, nu se închidea și deschidea de aici, ci din altă parte. Dintr-un birou, probabil.
— Posibil. Dar sunt circuite complexe, nefolosite de sute de ani!
— E cea mai bună idee pe care o am în acest moment. O să iau încăperile la rând, poate găsesc vreun indiciu. Ar fi bine ca tu să mergi la transportor, să-i anunți pe cei de la Centru. Dacă intervine ceva, ne auzim prin intercomunicare.
John se simțea animat de sentimente contradictorii. Pe de o parte își făcea griji pentru colegii rămași înăuntru, pe de altă parte era ca un copil care tocmai primise o jucărie pe placul său. Găsirea camerei comandă și deschiderea ușii reprezentau o provocare pentru orice pasionat de mecanică și electronică. Iar el era unul dintre ei.
*
* *
Trecuseră 4 ore de la nefericitul eveniment. Helen și George erau în continuare captivi, iar veștile nu erau tocmai bune. Concentrația oxigenului scădea rapid, afară începuse furtuna – vântul bătea puternic, ridicând în aer valuri compacte de zăpadă.
David a luat legătura prin stația radio cu cei de la Centru, dar a primit vești proaste. Nimeni nu avea habar cum putea fi acționată ușa glisantă. Tehnologia respectivă dispăruse odată cu civilizația care o crease.
Singurul care se încăpățâna să înțeleagă mecanismele complicate era John. După ce rătăcise o vreme prin încăperile de la parter, găsise un birou ce părea să fi aparținut celor care se ocupaseră cu securitatea instituției. Un pupitru lung, cu o mulțime de butoane, deasupra căruia erau dispuse mai multe monitoare – aici trebuie să fie punctul de plecare în cercetările sale.
Se așeză pe rând pe cele trei scaune dispuse în fața pupitrului. Luă unul după altul butoanele, încercând să înțeleagă funcționalitatea lor după descrierea tipărită în dreptul fiecăruia.
Din păcate, răbdarea cu care a studiat absolut toate butoanele nu a adus niciun rezultat. Nu găsise comenzile de acționare a ușilor de la depozitul de valori.
În lipsă de alternative, se hotărî să mai încerce încă o dată. Buton cu buton, manetă cu manetă. Până în clipa în care avu o revelație. În lecturile din timpul școlii, o expresie îi plăcuse foarte mult, o reținuse, iar acum își găsea – probabil mai mult decât oricând – utilitatea: din cauza copacilor nu vezi pădurea.
Tocmai văzuse pădurea! Ideea ce-i încolțise în cap putea să funcționeze! Oricum era singura soluție de a-i scoate pe colegii săi din încăperea închisă ermetic, în timp util.
— Helen, George, aici John. Sunteți OK? Mai rezistați?
— Hei, salutare! se auzi în dispozitivele de comunicare vocea lui Helen de un optimism forțat. Suntem bine, rezistăm. Așteptăm vești bune.
— S-ar putea să avem o soluție. David, Andreea, vă rog să urcați la parter, am nevoie de ajutorul vostru.
— Imediat! se auzi prompt vocea lui David.
Cei doi apărură în mai puțin de un minut, localizându-l pe John după lumina lanternei. Furtuna se dezlănțuise în toată amploarea ei, afară fiind aproape la fel de întuneric ca noaptea.
— Cu ce te putem ajuta? întrebă Andreea.
John răspunse:
— Am o posibilă soluție, dar din păcate una cu șanse mici de reușită. Nu am localizat comenzi directe de acționare a ușii. Ce am găsit însă este acest pupitru de comandă, de unde se pot controla multe lucruri interesante. De exemplu, se pot controla secvențele de evacuare în caz de incendiu.
David nu își putu reține un strigăt:
— Uau! John, vrei să dăm foc clădirii, iar atunci când senzorii depistează fumul, să deschidă automat ușile? Genial omule, genial!
— Calmează-te, nu e așa simplu. Dacă pornim un incendiu, se va declanșa un program de salvare care va deschide toate ușile, pentru evacuarea rapidă a personalului. Dar pentru a fi validată această acțiune avem nevoie de o autorizare în sistem.
— La naiba! Parolă, scanarea retinei, se dezumflă David.
— Nu! Din fericire, pentru situațiile de incendiu procedurile sunt simplificate. Panica și dezorientarea puteau duce la pierderea de vieți omenești. Vezi orificiul de acolo, în formă octogonală? întrebă John, arătând cu degetul spre o zonă a pupitrului.
— Da, o văd. Ce e cu ea?
— Acolo trebuie introdus un cristal. Dacă este recunoscut cristalul, secvența se execută. Dacă nu este recunoscut, nu se întâmplă nimic.
— De unde știi atât de multe despre genul acesta de operațiuni?
— Poveste lungă. În adolescență am avut acces la astfel de informații și mi-a plăcut să le studiez. Ca un fel de hobby.
— Un hobby ciudat, dar extrem de folositor în situația actuală. Deci trebuie să facem rost de cristal. Unde ar trebui să căutăm?
— Andreea, ai găsit ceva rămășițe umane?
— Nu am apucat să verific prea mult spațiu înainte de explozie. O să caut în continuare, iar la cele pe care le găsesc să verific dacă au asupra lor un cristal de forma acelui orificiu?
— Puțin probabil, dar merită încercat, răspunse John. Caută doar aici la parter și la subsol, că mai sus sunt spații ce nu au aparținut băncii.
Iar David, pe un ton paternal, completă:
— Și atenție mare pe unde mergi, vizibilitatea e scăzută, iar inventarierea structurii de rezistență a clădirii nu a fost terminată!
După ce Andreea s-a îndepărtat, John continuă către David:
— Presupunând că vom găsi un cristal care va permite rularea programului, mai avem o problemă: alimentarea cu energie a sistemului. Putem apela la acumulatorii transportorului, dar vom acționa simultan toate ușile din incinta băncii, nu putem izola doar ușa de care avem nevoie. Asta înseamnă un consum enorm de energie. Probabil nu va mai rămâne suficientă energie pentru a putea pleca de aici. Cel mai pozitiv scenariu este acela în care ne eliberăm colegii, dar vom fi cu toții izolați până când se termină furtuna și vor veni ajutoare.
— Ai văzut ce urgie este afară? Chiar dacă am păstra transportorul în stare de funcționare nu cred că am reuși să găsim drumul spre casă, spuse David.
— Corect. Dar atenție, să nu îi dăm prea multe detalii lui Helen, pentru că dacă aude ce avem de gând, nu va fi de acord să riscăm siguranța întregii echipe pentru a-i salva pe ei.
— John, tot ce îmi doresc este să-i văd pe Helen și pe George scoși de-acolo. Îmi asum reproșurile de rigoare, important este să scăpăm cu bine.
— În regulă. Hai să scotocim prin birouri, poate găsim ceva care să se potrivească în pupitru.
După două ore de căutări asidue, cei trei se hotărâră să facă o mică pauză. Nu găsiseră niciun indiciu viabil care să-i călăuzească spre cristalul de care aveau nevoie.
Andreea găsise rămășițele a două corpuri umane, însă nu aveau niciun obiect personal asupra lor. Probabil se aflau într-o fugă disperată, în căutarea unei ultime surse de căldură.
Scotocirea birourilor a fost de asemenea fără de folos. Se opriră din cercetări și priveau unul spre altul, în căutarea unei idei salvatoare.
John deschise discuția:
— Hai să ne imaginăm că lucrăm aici, în această bancă. Vedem colegii de la pază stând în fața pupitrului și privind în monitoare, plictisiți de monotonia unei zile obișnuite. La un moment dat, un senzor detectează un incendiu. Se anunță pompierii, se declanșează alarma. Pentru a deschide ușile e nevoie de cristal. Unde ar putea fi cristalul?
— La unul din managerii băncii, probabil, răspunse Andreea.
— Teoretic ai dreptate. Dar practic? Era întotdeauna respectată procedura?
— Îmi aduc aminte de filmele din trecut, interveni David. În multe situații cheile mașinii erau ascunse după un parasolar, iar cheile de la casă într-un ghiveci de lângă intrare.
— Exact! răspunse John, vizibil entuziasmat. În încăperea unde este pupitrul de control a căutat cineva?
S-au năpustit toți trei acolo, sperând ca o dată în plus comoditatea speciei umane să își facă simțită prezența, dăruindu-le o portiță de ieșire din situația în care se aflau.
Andreea intră prima și se repezi la rafturile unui birou aflat la o distanță de 2-3 metri de pupitru.
David fixă cu privirea un dulap aflat chiar la intrarea în încăpere, lângă ușă, și se grăbi să ajungă la el.
John – vizibil mai calm, se săturase de camera asta în care petrecuse câteva ore – ajunse și el la intrare, dar se opri. Nu putea să treacă din cauza lui David, care uitase de pragul ușii. Iar acum se împrăștiase pe jos, pe podea, rămânând nemișcat în poziția în care căzuse.
Asta ne-ar mai lipsi, să ne accidentăm vreunul! își spuse John în sinea lui, iar apoi întrebă cu voce tare:
— David! Te-ai lovit? Ce s-a întâmplat?
David ridică privirea, arborând un zâmbet tâmp:
— Adu-mi aminte când plecăm de-aici, iau pragul de care m-am împiedicat ca amintire.
— De ce?
— Aruncă și tu o privire! spuse David, arătând cu degetul sub pupitrul de comandă.
John se lăsă într-un genunchi, să vadă zona indicată. Sub pupitru atârna – de un cârlig improvizat – un șnur. La capătul căruia putea fi zărit cristalul de cuarț, ce reflecta lumina lanternelor îndreptate spre el. Victorie!
I-au spus și lui Andreea restul planului, fără să omită riscul de a rămâne izolați și fără curent în acumulatorii transportorului.
Aceasta și-a manifestat acordul:
— Am venit împreună, plecăm împreună!
— Excelent. Eu și David vom merge la transportor, să aducem acumulatorii. Pe tine te rugăm să vorbești cu Helen și George, să le spui că urmează să încercăm ceva. Dar fără să le dai informații despre sursa de energie pe care o vom folosi. Bine?
— În regulă. Baftă cu acumulatorii!
Chiar aveau nevoie de baftă. Acumulatorii erau foarte grei, trebuiau luați pe rând, câte unul. În plus, urgia care se dezlănțuise afară făcea dificilă deplasarea de la transportor până la intrarea în clădire. Dar gândul că își puteau salva colegii era mult mai puternic decât amenințarea furtunii.
Încă o jumătate de oră s-a scurs până când acumulatorii au fost conectați la sistemul de alimentare. Timpul îi presa, în curând atmosfera din camera de valori avea să devină irespirabilă.
John privea cu atenție becurile de pe pupitru, care prinseră viață după conectarea la sursa de energie. La un moment dat, spuse:
— Din câte îmi dau seama, sistemul e funcțional. Vom avea o singură șansă, trebuie să ne concentrăm pentru ca totul să meargă strună. David, te rog să mergi pe hol, să aprinzi ceva sub un senzor de incendiu. Hârtii, bucăți de lemn – orice numai să ardă și să scoată fum. Andreea, tu ții cristalul în mână și îl vei introduce în orificiul din pupitrul de comandă, atunci când îți voi spune. În regulă?
— Hai să vedem ce iese, spuse David ieșind din încăpere.
John aștepta în fața pupitrului, cu ochii pe zona în care identificase becurile aferente senzorilor de incendiu. Nimic, nicio pâlpâire. Deși prin ușa întredeschisă se putea zări focul pornit de David.
— David? strigă John cu putere. Mă auzi?
— Spune!
— Cred că senzorul sub care te-ai așezat e defect. Mergi te rog la un alt senzor, situat la ceva distanță de ăsta și mai fă un foc. Dar nu foarte mare, să nu ardem de vii ca șobolanii!
— În regulă, mai fac un foc. Anunță-mă dacă funcționează.
Au mai trecut câteva minute, fără niciun rezultat.
— Am citit într-o carte scrisă prin secolul al XX-lea că așteptarea poate să doară. Nu am înțeles atunci sensul, însă acum încep că pricep despre ce era vorba, spuse Andreea, vorbind parcă mai mult pentru sine.
John vru să-i răspundă, dar pâlpâitul unui bec de pe panou îi atrase atenția. Alarmă de incendiu. Foarte bine, să înceapă dansul!
Trase de maneta care declanșa alarma. O sirenă începu să urle, pe un ton ascuțit, amplificat de ecoul camerelor goale.
Orificiul în care trebuia introdus cristalul era acum iluminat în nuanțe de portocaliu, semnalând că așteaptă să fie folosit.
John îi spuse Andreei:
— Maneta pentru deschiderea ușilor este aici, în partea stângă. Orificiul este lângă tine, în partea dreaptă. E imposibil ca o singură persoană să introducă cristalul și să acționeze și maneta. Cred că sistemul a fost special proiectat pentru a fi acționat de două persoane, ceea ce înseamnă că trebuie să ne sincronizăm acțiunile. Te rog să fii atentă, număr până la 3. Când spun „3“, introduci cristalul. 1… 2… 3!
Ascultătoare, Andreea introduse cristalul în orificiul din panou, în același timp în care John acționa maneta.
Pe panoul de comandă, se aprinseră mai multe lumini verzi. Un rând întreg de beculețe frumos aliniate, iar aprinderea lor a fost acompaniată de un huruit prelung, asemănător cu cel produs imediat după explozie.
— Unde sunteți? Veniți încoace, mânca-v-ar mama de isteți! se auzi vocea lui Helen în dispozitivele de comunicare.
David și Andreea porniră în fugă spre subsol, John fugea la rândul său, dar într-o direcție diferită. Se grăbea să ajungă la acumulatori, să îi decupleze. Poate mai putea salva o fărâmă de energie pentru transportor.
După ce a decuplat acumulatorii, John porni spre subsol. Acolo a surprins o imagine care ar fi înduioșat pe oricine: cei 4 colegi de echipă erau îmbrățișați, bucuroși de revedere și mai ales de faptul că au învins un sistem vechi de sute de ani care încercase să îi separe.
— John! Vino încoace! se auzi vocea lui Helen. Îți mulțumesc că ne-ai scos din camera aia, mai aveam un pic și se trezea claustrofobia în mine!
Greu de descris în cuvinte atmosfera din acele clipe. Euforie? Extaz? Eliberare? Poate un pic din fiecare. Dar mai aveau încă mult de furcă până să fie în siguranță.
— Helen, avem două probleme, spuse David luându-și inima în dinți.
— Care sunt alea? întrebă Helen cu o nedisimulată curiozitate.
— Prima problemă: afară avem furtună, una suficient de puternică încât să facă imposibilă plecarea noastră pe moment. Iar a doua problemă o avem cu acumulatorii transportatorului.
— Ce s-a întâmplat cu ei?
— I-am folosit ca sursă de energie pentru a deschide ușile. Foarte probabil sunt descărcați, nu îi mai putem folosi pentru propulsia transportorului.
— Și ați luat decizia asta fără să-mi cereți aprobarea? Cum v-ați permis să treceți peste capul meu?!? întrebă Helen, cu mânie crescândă în glas.
David, Andreea și John tăceau. Erau asemenea unor elevi scoși la tablă și prinși cu lecția neînvățată.
Însă Helen simțea că nu se mai poate stăpâni. Contrar aparențelor, nu furia era de neoprit, ci un hohot sănătos de râs. Pe care îl lăsă în cele din urmă să răzbată spre exterior, spre surprinderea colegilor de echipă.
— Hai să vă explic eu cum v-ați permis: scrie la regulament, la articolul 49, aliniatul „c“: „atunci când șeful echipei de intervenție este izolat din cauze obiective de restul echipei, blocat fără posibilitatea de eliberare imediată, comanda echipei revine membrului cu cea mai mare vechime în echipa respectivă.”
— Adică mie! spuse David, pe un ton triumfător.
— Ție, măi, bărbate! Ai fost șef peste echipă timp de câteva ore și habar n-ai avut! spuse Helen chicotind. Acțiunea voastră a fost justificată și are acoperire legală.
John se aplecă la urechea lui David și îi spuse în șoaptă:
— Acum știu ce iubești la Helen.
David se întoarse și spuse tot în șoaptă, pe un ton enigmatic:
— Dragul meu prieten, nu știi nimic!
Discuția celor doi fu întreruptă de vocea autoritară a lui Helen:
— Bun, distracția a luat sfârșit. Acum să trecem la treabă, să vedem ce este de făcut pentru a ajunge cu bine la ceaiul cald al lui moș Patrick. În primul rând trebuie să luăm măsuri pentru a supraviețui până scade forța furtunii. Apoi va trebui să luăm legătura cu cei de la Centru, ca să ne trimită pe cineva cu un set de acumulatori.
— O clipă! Vreau să intervin, dacă se poate, se auzi vocea lui George.
Se făcu o liniște deplină. Momentele în care George intervenea într-o discuție erau extrem de rare, iar tonul acela oficial era o premieră.
— Cât am fost închis în camera aia blestemată, mi-am pus ordine în gânduri. Am luat două decizii, pe care vreau să le aplic. Pentru prima, am nevoie de ajutorul vostru.
— Ia spune, voinicule, despre ce e vorba? întrebă Helen.
— Am de dus până la capăt o răfuială între mine și această clădire blestemată. Ea a încercat să ne ia pentru totdeauna pe mine și pe Helen, acum e rândul meu să revendic ce e mai de preț în aceste încăperi. Nu mai este vorba doar de valoarea bunurilor, ci și de a-i demonstra că și-a ales prost adversarul.
— Hait! Helen, i-a căzut ceva în cap cât a fost închis acolo? întrebă David.
— Nu cred, n-am văzut nimic! Dar sunt de acord cu el, această clădire trebuie să învețe lecția dură a ceea ce te așteaptă când îți pui mintea cu echipa mea. Suntem de partea ta, George!
— Și a doua decizie? întrebă John, curios.
George se înroși până în vârful urechilor, iar după o clipă de ezitare răspunse:
— Nu e urgentă. Poate să aștepte până ne întoarcem acasă.
Primul pas pe care l-au făcut a fost instalarea a două distanțiere hidraulice, pentru a preveni o nouă și nedorită închidere a ușii de la camera de valori. Aducerea distanțierelor nu a fost o treabă ușoară, drumul de la clădire până la transportor fiind extrem de dificil, din cauza vântului care sufla cu putere, dar și a zăpezii viscolite, care-i biciuia pe îndrăzneți cu puterea a mii de ace de gheață.
După ce au montat distanțierele, au decis să intre doar o singură persoană. Pentru ca în cel mai rău caz, doar unul să rămână blocat.
— Lăsați-mă pe mine, se oferi George. Eu știu cel mai bine ce merită luat de acolo și ce nu. În plus, așa cum v-am spus, am răfuiala mea personală cu dărâmătura asta…
— Dar te rog să fii atent, spuse Helen. La cel mai mic zgomot, te îndrepți în viteză spre ieșire.
— Așa o să fac, răspunse George. Dar stați liniștiți, ușa nu se mai închide, iar o nouă explozie nu va avea loc prea curând. Băieții de la detonări stau la căldură, nu muncesc pe vremea asta!
Rând pe rând, cu o meticulozitate remarcabilă, George scotea din cameră lingouri de metale prețioase, bijuterii, casete de valori ermetice – probabil că urma să le deschidă mai târziu, să inventarieze conținutul.
Toate acestea erau preluate din ușa încăperii de John, Helen și David, care le puneau în lădițe, apoi le transportau la parter, în proximitatea ieșirii din clădire.
Andreea inventaria conștiincioasă tot ce ieșea, notând pe o listă afișată pe ecranul dispozitivului prins de încheietura mâinii.
După un timp, George ieși din încăpere, arborând o figură obosită dar în același timp mulțumită. Avea și de ce să fie mulțumit, Andreea numărase cincisprezece lădițe ermetice de tip „C“, pline ochi cu lucruri valoroase.
Cu toate acestea, George părea în continuare frământat de ceva:
— John? Alarma de incendiu a deschis toate uşile din incinta băncii?
— Cred că da, s-au aprins o mulţime de becuri verzi pe ecranul de control. Dar de ce întrebi?
— Mai intru o dată în camera de valori, cred că am uitat să verific ceva.
Fără a mai aștepta reacțiile celorlalți, George a intrat din nou în camera de valori. Curioși, ceilalți îl priveau din cadrul ușii, neîndrăznind să intre.
Colegul lor, mult mai determinat, se dusese direct către cealaltă ușă, pe care o descoperise ceva mai devreme. O studie o clipă, admirând parcă cele două balamale poziționate pe latura din dreapta, iar apoi apucă mânerul, hotărât să o deschidă.
Din nefericire, umezeala și anii de nemișcare și-au spus din nou cuvântul. Mânerul s-a rupt, fără ca ușa să se clintească din loc.
— Am nevoie de un levier! spuse George, pe un ton ce amintea de chirurgii secolelor trecute, care operau manual pacienții și cereau asistentelor diverse instrumente.
— Da` un mic dejun la pat nu vrei? îi răspunse David. Până nu se potolește furtuna, nu mai merge nimeni la transportor. Ești convins că ușa e doar înțepenită? Poate că a rămas încuiată!
— Hai să nu ne certăm, spuse pe un ton împăciuitor Andreea. George, am în trusa de prim-ajutor atele din aliaj. Crezi că îți sunt de folos?
— Mulțumesc, s-ar putea să meargă!
Determinarea din mișcările lui George era oarecum surprinzătoare, în contradicție cu felul lui de a fi. Însă părea să dea rezultate, pentru că pârghia făcută cu o atelă a convins ușa să se întredeschidă.
În secunda următoare, George se strecură înăuntru, iar cei rămași afară auziră un strigăt de uimire, însoțit de o expresie care în mod cert nu făcea parte din vocabularul cotidian:
— Pe toți sfinții și pe însuși făuritorul Universului!
Speriat de gândul că George ar fi putut să pățească ceva, John intră în camera de valori și se strecură în încăperea anexă. Acolo își găsi colegul într-o stare de perplexitate, privind la stivele de lingouri depozitate în fața lui.
Dar nu era aur sau argint. Nuanțele difereau de la o stivă la alta, dar nu era galbenul sau argintiul cu care John începuse să se familiarizeze.
— Ce avem aici, George?
— Privește cu atenție, o comoară ca aceasta nu o să mai întâlnești prea curând! Platină, paladiu, iridiu… nici eu nu știu exact ce este fiecare! Dar semnul cu care sunt gravate lingourile îmi dă încredere că am dat lovitura!
John luă un lingou și îl studie cu atenție. Sigla binecunoscută, dar mai ales inscripționarea „Property of Cosmic Wave Company“ nu mai lăsau nicio urmă de îndoială. Tocmai dăduseră peste un depozit de lingouri de metale rare, ce aparținuseră firmei ce exploatase zăcămintele de pe Lună și de pe Marte!
— George, ești sigur că am dat lovitura? E o bancă mică, la naiba-n praznic.
— Exact! În vremurile în care Cosmic Wave era la apogeu, se practica acest mod de depozitare. Se fragmentau stocurile și se depuneau la bănci mici, anonime!
— Și o asemenea bogăție își deschidea larg porțile la o banală alarmă de incendiu?
— John, cel mai probabil infrastructura băncii nu a fost modificată în funcție de valoarea bunurilor depozitate. S-a mers la risc. La urma urmei, cine fură paladiu? De când lumea, hoții caută aur și diamante!
— Hai să blocăm ușa, să nu cumva să se închidă, iar apoi să scoatem lingourile.
Membrii echipei de intervenție s-au organizat rapid, aruncând câte un lingou, din mână în mână. Până la golirea camerei anexă au trecut încă 3 ore extenuante; dar când priveau la stivele de lingouri ce așteptau cuminți să fie urcate în transportor, toată oboseala parcă dispărea instantaneu.
Extenuarea și frigul începeau să fie din ce în ce mai supărătoare. Trecuseră mai bine de 24 de ore de când se aflau aici, izolați în pustietate, prinși în ghearele furtunii. Iar aceasta părea să nu slăbească în intensitate, fiind hotărâtă să-i păstreze ostatici.
Strânşi în jurul focului aprins în mijlocul holului, îngrămădiţi unul în celălalt, toți cei cinci au adormit. Câteva clipe de somn adânc, binemeritate după emoţiile şi efortul ultimelor ore.
Doar clipe, deoarece la un moment dat, somnul le-a fost întrerupt de o voce puternică:
— Hei! E cineva pe aici? Helen? David?
Cei strigați deschiseră ochii; fiind pe jumătate adormiți, încercau să își dea seama dacă visează sau au într-adevăr musafiri.
În lumina flăcărilor, reușiră să distingă două siluete cunoscute apropiindu-se de ei: Kirk șeful echipei de intervenție numărul 8 și Michael, pilotul aceleiași echipe.
— Kirk! Michael! Cum ați ajuns aici, pe vremea asta? întrebă Helen.
— Știam unde sunteți, am aflat prin stația radio că aveți probleme. Iar vremea asta și ale ei anomalii electromagnetice nu mă descurajează; nu e prima furtună cu care ne luăm la trântă! Cu ce putem să vă ajutăm? Hai să ne întoarcem la bază cât mai curând cu putință, moș Patrick are ceainicul pe foc! spuse Michael pe un ton glumeț.
— Din câte am înțeles ați avut ceva probleme cu o încăpere care v-a sechestrat, a adăugat Kirk – un om trecut de primele două-trei tinereți, ce vorbea întotdeauna pe un ton neutru –, dar acum văd că sunteți bine. Așteptați doar trecerea furtunii?
— Nu, răspunse Helen. Am rămas fără curent. Ăsta e prețul care a trebuit plătit pentru a fi liberi din nou.
— Ce bine că am încărcat acumulatorii la capacitate maximă înainte de a veni la voi, spuse Michael. Unul pentru noi, unul pentru voi!
— Plusez cu o oală mare de ceai cu rom pentru tine, când ajungem acasă, spuse John. M-ai scos de la ananghie, eu am golit acumulatorii.
— Dar ne-ai salvat viețile, eroule! Nu-ți mai pune cenușă în cap! îl mustră Helen. Ne ajutați și cu încărcătura?
— Ce încărcătură?
Membrii echipei 45 zâmbiră, uitându-se unii la alții. Helen luă inițiativa, invitându-i pe nou-veniți:
— Haideți să vedeți!
Când Kirk și Michael au văzut lădițele ermetice și stivele de lingouri ce nu mai încăpuseră în lădițe, au rămas literalmente cu gura căscată.
— Ce ați făcut, năzdrăvanilor, l-ați jefuit pe Ali Baba?
*
* *
Drumul înapoi către baza operativă nu a fost unul ușor. Pentru a economisi la maximum energia din acumulatorul avut la dispoziție, ambele transportoare mergeau fără a porni modulul de încălzire.
Exista și o parte bună a acestei decizii; chiar dacă erau condamnați la o dârdâială zdravănă, piloții erau feriți de moleșeala ce ar fi venit odată cu valul de căldură.
Dar, în condițiile în care mergeau printr-o masă albă, compactă, având vizibilitate minimă, moleșeala era ultimul lucru de care piloții aveau nevoie.
Michael a plecat primul, fiind mai experimentat și mai odihnit. John îl urma la mică distanță, lăsându-se ghidat de luminile roșietice de semnalizare a poziției, din spatele transportorului echipei 8.
Un chiuit colectiv de bucurie se auzi în transportorul celor ce înduraseră frigul și izolarea, în momentul în care transportorul din față coti spre dreapta, dispărând după porțile bazei, lăsând să se vadă în față luminile clădirii în care moș Patrick probabil că punea ceainicul pe foc.
Am reușit! își spuse John în sinea sa. După ce oprise motoarele transportorului, începuse să resimtă oboseala acumulată în ultimele ore și detensionarea bine-venită după terminarea cu succes a unei misiuni extrem de dificile.
Își amintea vag cum au intrat în clădire, acolo unde administratorul s-a bucurat nespus să îi vadă.
Apoi își amintea că și-a scos haina ThermoFriction și căciula, le-a pus în cuier, după care s-a așezat la masă. Cana cu ceai, din care a gustat de două-trei ori, iar apoi i s-a tăiat filmul.
Lucrurile și persoanele ce-l înconjurau au dispărut, lăsând locul unui peisaj absolut superb. Același peisaj pe care-l mai văzuse în timpul călătoriei cu cargoul spațial, când se afla sub influența substanțelor halucinogene. Oceanul cu apa limpede, zgomotul valurilor ce se spărgeau de țărm, lătratul câinelui, dar și ceva nou! Întinsă pe nisip, lângă el, silueta lui Christine. Care îl privea, zâmbind cald și afectuos. Senzația era atât de plăcută, încât își dorea să trăiască așa o zi întreagă. Sau chiar un an sau de ce nu, o eternitate.
–– Hei, somnorosule, scoală-te! se auzi o voce venind de departe. O voce plăcută, dar nu a lui Christine. Treptat, peisajul mirific dispăru, iar în locul său reveni imaginea sălii de mese din baza operativă. Se pare că trăsese un pui de somn zdravăn, chiar pe scaunul pe care se așezase ca să-și savureze ceaiul.
Helen îl privea, zâmbind. Ea fusese cea care i se adresase, smulgându-l din lumea viselor.
— Dormi de mai bine de 5 ore, John. Mi-era teamă să nu cazi de pe scaun, de aceea te-am trezit. Dacă vrei să mai dormi, mergi în cameră.
— Cinci ore? Ciudat, parcă au fost doar câteva clipe.
— Mai mult de atât, ai ignorat total gălăgia pe care am făcut-o aici! Puteam să tăiem lemne pe tine și tot nu te trezeai!
— Ce gălăgie? Am pierdut ceva?
— Nimic deosebit. Pălăvrăgeala obișnuită, dezinvoltura lui George…
— Poftim? George și dezinvoltură în aceeași propoziție?
Helen râse.
— Ia uită-te la masa din colț, pe cine vezi?
Privind în direcția respectivă, John îi văzu pe George și Andreea, izolați de restul colegilor, discutând și privindu-se unul pe celălalt. George luase mâinile Andreei în mâinile sale, fiind cât se poate de clar că cei doi aveau multe să își spună.
— Helen, ai avut dreptate. Ai făcut bine că m-ai atenționat.
— Să fiu sinceră, nu mă așteptam să-i văd vreodată așa. Habar nu aveam că sentimentele erau reciproce. Despre îndrăzneala lui George, să nu mai vorbim.
— Ce i-ai făcut acolo, în camera de valori, cât timp ați fost sechestrați? întrebă John zâmbind.
— Nimic! Cred că nici dacă l-aș fi lovit în moalele capului nu îi puteam produce o schimbare atât de radicală! Apropo, vezi că am trimis raportul misiunii la Centru. Să fii pregătit. Probabil vei fi propus pentru o medalie de merit.
— Mulțumesc!
— Nu, John. Eu îți mulțumesc! Mi-ai salvat viața. Am vorbit și cu David, dacă vreodată vei avea nevoie de ajutorul nostru – în orice privință! – poți să mizezi pe noi. Îți suntem colegi și prieteni, să nu uiți asta!
Afară furtuna încă nu trecuse. Probabil că încă o zi sau două aveau să se bucure de program liber, fără misiuni de intervenție. John decise că cel mai potrivit ar fi să se odihnească, de această dată în camera lui, în patul comod.
Din nefericire, oricât de mult și-ar fi dorit, visul nu a revenit. A dormit adânc, dar departe de ocean. Departe și de Christine.
Căldura Ghețarilor. Seria Ancestorilor. Vol.1 – Nic Dobre
Editura Smart Publishing, 2016
Numar de pagini: 304
ISBN: 978-606-94108-6-8
In secolul XXVI, un tanar nascut pe Marte, in coloniile supravietuitorilor Marii Glaciatiuni, vine pe Pamant. Aici lucreaza in echipele de reamenajare a zonelor in curs de dezghetare, pentru a le face din nou locuibile. Isi face noi prieteni, infrunta furtuni de zapada, pericolele ascunse in ruinele fostelor asezari umane. Afla lucruri noi, surprinzatoare, despre factorii care au declansat Marea Glaciatiune ce a adus omenirea in pragul extinctiei.
„Cartea lui Nic Dobre vorbeste, printre multe altele, despre o anume chemare a instinctelor omenesti, despre dorul de casã (daca aceasta sintagma nu s-a prabusit deja in desuetudine, sub presiunea implacabila a unui alt „ghetar” – globalizarea), despre eternul balans intre nerabdarea marilor explorari si revenirea perpetua la insula de bastina.“ – Danut Ungureanu