În copilărie, Yorick petrecuse cu familia o vacanță pe mare la Norfolk Broads și păstrase amintiri plăcute despre călătoria pe ape, privind de pe punte fauna acvatică și adormind noaptea în legănatul ambarcațiunii.
Însă, în ultimele douăzeci și patru de ore, părerea sa despre Norfolk se schimbase într-o oarecare măsură. Sclipitoarea lună albă ieșind din norii leneși, luminând întinderile îmbibate cu apă, ar fi putut părea magică dacă circumstanțele ar fi fost altele. Totuși, condițiile sale actuale nu erau favorabile unei asemenea impresii. Se căznea să înainteze prin terenul mlăștinos, încercând să alerge cât de repede putea. Apa îi intrase în cizme, ceea ce oricum nu conta, căci căzuse deja de două ori cât era de lung, agățându-se în rădăcini ascunse, și era ud până la piele.
N-avea cum să se afle prea departe de vehiculul cu patru roți. Trebuia să fie parcat undeva, în apropiere. Urletele lupilor se auzeau tot mai aproape. În locul acela deschis era greu de apreciat cât de aproape. În plus, posibilitățile de analiză acustică tindeau să fie oarecum limitate când fugeai ca să-ți scapi pielea.
*
Se împlineau două zile de când ajunsese în Norfolk cu Dr. Ellen West și două luni de când ea îl convinsese să-i spună Ellen, nu Dr. West. Și, desigur, doi ani de când laboratorul ei fusese ars din temelii. Incidentul oferise un răspuns întrebării dacă bioformele artificiale de tipul basiliscului puteau scuipa flăcări, deși nu prea mai era de folos în acele condiții. Basiliscul fusese zărit de garda de coastă în largul Insulei Lewis, îndreptându-se spre Islanda.
Porniseră spre Norfolk, sau, după cum apărea pe indicatoare, „Comitatul Nelson”, într-o zi plăcută de primăvară. Drumul, construit în urmă cu două secole, înainte de asanarea zonei, pe un terasament înălțat, era încă uscat. Câmpul înconjurător sclipea în lumina soarelui, acoperit sub câțiva centimetri de apă. Un tractor roșu părea abandonat pe un teren din apropiere, cu roțile din spate afundate atât de mult în noroi, încât apa îi ajunsese până la portieră. La suprafață se vedeau plante, dar Yorick n-avea habar dacă ele aparțineau vreunei culturi, ori făceau parte din flora marină.
‒ Probabil că pe coastă-i mai rău, comentă.
Ellen privea concentrată prin parbriz, urmărind peisajul de pe ambele părți ale drumului și verificând, periodic, cerul. În zilele acelea nu puteau ști peste ce creaturi aveau să dea, ce
pericol reprezentau și, mai ales, unde urmau să apară. Își puse în poală un carnețel albastru și murmură o aprobare. Norfolk nu reprezenta culmea în materie de civilizație, dar fusese mai năpăstuit decât alte părți ale Britaniei. Ființe de toate felurile – majoritatea considerate mitologice – proliferaseră, aducând haosul în infrastructura națională. Administrația Apelor – instituție venerabilă care ținuse în funcțiune pompele, asanând mlaștinile ce formau mare parte din Norfolk, fusese dată peste cap. Odată ce terenul cultivabil începuse să dispară, așezările fuseseră inundate, iar drumurile se acoperiseră de ape; firele ce țineau civilizația laolaltă începuseră să se destrame.
Yorick și Ellen formau una dintre echipele de specialiști trimise în teritoriu de către Comisia Engleză a Anomaliilor Biologice. La prima vedere, nu găsiră decât păsări specifice zonelor inundate, dar știau că aparențele puteau fi înșelătoare.
Bărbatul opri la o răscruce unde drumul lor relativ drept era intersectat de altul mai îngust, șerpuitor.
‒ O putem lua în orice direcție, spuse Yorick.
Șoseaua mai îngustă era marcată cu un semn de restricție privind greutatea și, cel mai probabil, se înfunda undeva, inundată. GPS-ul nu menționa dacă ea cobora sau nu spre zone mai joase.
‒ Eu aș zice să mergem înainte, își răspunse singur bărbatul.
Ellen rămase tăcută.
Yorick băgă în viteză și-și continuă înaintarea spre St. John’s-on-the Marsh. Locuitorii micii așezări raportaseră o serie de atacuri din partea unor creaturi necunoscute, dispariția unor animale de companie, a unor fermieri, precum și o duhoare misterioasă emanată de mlaștinile dimprejur.
‒ Oare pe unde o fi Sandy? se întrebă în timp ce conducea.
Drumurile li se despărțiseră cu două luni în urmă, când Sandy acceptase o misiune despre care spunea că era prea periculoasă pentru cei ca Yorick. Așa cum îi era felul, nu precizase despre ce era vorba, deși lăsase să-i scape unele lucruri despre securitatea națională și alte chestii pompoase. Plecase cu Lucia, cu Arkadi și cu un aer de secretomanie.
‒ Oprește aici! strigă brusc Ellen pe când se apropiau de o căsuță dată cu var, ridicată pe un mic platou din apropierea drumului.
Yorick frână, iar Ellen sări afară înainte ca mașina să rămână nemișcată.
‒ Uite! arătă ea când bărbatul i se alătură lângă poartă.
La fel ca aceasta, ușa casei fusese dată cu albastru, dar stratul de vopsea începuse să se cojească. Era întredeschisă. Nu se auzea niciun sunet și nimic nu indica faptul că ar fi fost locuită. Nu era ceva neobișnuit în Norfolk, ori în alte locuri afectate de ceea ce era numit „catastrofa creaturilor”. Totuși, oamenii închideau, de obicei, ușile și ferestrele când plecau. Chiar dacă nu intenționau să se mai întoarcă, un simț ancestral al proprietății îi determina să lase totul încuiat.
Ellen împinse poarta, intrând în mica grădină acoperită cu iarbă ce fusese cosită nu cu foarte mult timp în urmă. Se apropie de ușă, strigă „E cineva?”, nu așteptă răspunsul și porni să înconjoare casa.
‒ Uite! exclamă din nou, indicând un răzor răvășit, cu legumele dezrădăcinate, strivite.
Pământul era brăzdat de șanțuri. Aproape de apă, acolo unde fusese cândva un lan, în locul căruia se afla un lac întins cât vedeai cu ochii, se zăreau alte semne de luptă. Pete întunecate; probabil sânge. Un pantof adâncit în noroi, pe jumătate plin cu apă.
Ellen se opri pentru a studia locul cu atenție.
‒ Crezi că ai putea fi mai precaută? o întrebă Yorick.
Instinctul îl avertiza să păstreze distanța față de malul apei. Întinse mâna pentru a o prinde pe Ellen de guler și a o trage departe de pericol, dar n-avea curajul să se apropie prea mult de ea. Valuri mici se spărgeau pe solul mâlos.
‒ A fost ceva acvatic, concluzionă Ellen. Un soi de crocodil, cel mai probabil.
‒ Nu un pește? întrebă Yorick, scrutând cu privirea suprafața nemișcată.
‒ Pește? se ridică brusc Ellen.
‒ Da. Știi tu, un somn mâncător de oameni.
‒ De femei, mai exact, arătă ea spre pantoful ce aparținea, în mod cert, sexului respectiv. În fine, se răsuci ea pe călcâie și-și continuă patrularea pe malul apei. Nu-i destul de adâncă pentru un pește așa de mare.
Grădina nu prezenta alte semne îngrijorătoare.
Yorick se aplecă și intră în casă pentru a face o inspecție sumară. În mod cert nu era abandonată: mâncare în frigider, papuci de casă la ușa de intrare, flori în bună stare pe pervazurile ferestrelor.
‒ Ce ghinion! îl întâmpină comentariul lui Ellen când ieși.
Culegea absentă flori dintr-o tufă aflată la intrare.
‒ Așa-i, aprobă Yorick. Trebuie să raportăm decesul la poliție.
‒ Sigur că da.
Femeia lăsă să cadă pe jos petalele smulse și-și șterse palmele una de alta.
‒ Mi se pare ghinion pentru că e prea rece pentru reptile. Pe o asemenea vreme, sunt lente.
‒ Nu destul de lente, precum se vede.
Yorick porni spre poartă, unde așteptă nerăbdător ca Ellen să-l ajungă din urmă și să iasă, pentru a putea încuia poarta în urma lor. Nu era convins că asta ar fi oprit un crocodil.
‒ Am auzit zvonuri că cineva ar fi readus la viață specia sarcosuchus.
‒ Un crocodil dispărut?
‒ Exact.
Femeia își puse centura.
‒ Cel mai mare. Treizeci de picioare lungime și vreo patru tone.
Yorick concluzionă că, cel mai probabil, poarta nu putea opri o asemenea bestie. Acceleră, îndepărtându-se.
*
După ce mai parcurseră două mile, ajunseră la St. John’s-in-the-Marsh: o duzină de căsuțe protejată de intemperii și o moară de vânt rămasă fără palete. Câteva structuri vechi fuseseră expediate prin comitat și cuplate la dinamuri pentru a furniza energie electrică în locurile unde rețelele locale fuseseră avariate. Cea de acolo avea schele pe una dintre laturi, ca și cum se intenționa realizarea aceluiași lucru. Peste drum de moară se afla un teren îngust, în jurul căruia erau grupate majoritatea locuințelor. Yorick opri cu două roți pe iarbă și coborî din mașină, împreună cu Ellen.
Era o zi liniștită, cu tăcerea întreruptă doar de trilurile păsărilor. Aerul părea îmbâcsit de mirosul de mlaștină și de plante putrezite.
‒ V-ajut? întrebă un om cu un început de chelie, ce-și făcu apariția din spatele unui gard viu.
Avea fața pistruiată, ochelari în formă de semilună.
‒ Bună dimineața! salută Ellen și se îndreptă spre el.
Yorick porni în urma ei, privind în jur după semne de crocodili mari. Bărbatul îi întâmpină la gard, scoțându-și mănușile de grădinărit în timp ce-i urmărea apropiindu-se.
‒ Dr. Ellen West, CEAB, se prezentă femeia.
‒ Yorick, spuse Yorick.
‒ Saunders, zise localnicul. Voi sunteți oamenii biologici?
După cunoștințele lui Yorick, nu apăruseră încă oameni non-biologici, dar nimic nu l-ar mai fi mirat în vremurile acelea.
‒ Exact, încuviință Ellen. Investigăm anomaliile biologice.
‒ Hmm, mormăi Saunders, îndesându-și mănușile la brâu. Se pare că-i plin de ele.
Yorick se răsuci cu grijă, fixând cu privirea o porțiune din gardul viu care i se păruse că se mișcase. O pisică își făcu apariția, se uită insolentă la el, apoi se îndepărtă.
Saunders ieși din grădină.
‒ Urmați-mă! le ceru.
Nu merseră mult. Întreaga așezare nu se întindea la mai mult de o aruncătură de băț. Un drum larg ducea spre terenul unde se ridica moara de vânt. Nu departe de ea se găsea o zonă agricolă inundată. Porțiunea unde apa întâlnea pământul fusese răscolită, prezentând urmele a ceea ce părea a fi un crocodil.
‒ Azi noapte s-a-ntâmplat, spuse Saunders. Câinele lătra ca scos din minți, nu s-a oprit nici când doamna Cray a strigat la el.
Indică gardul viu al casei vecine.
‒ Am venit să văd ce era. Și alții au făcut-o.
Pășea încet spre marginea apei, ca și cum ar fi făcut o reconstituire pentru ei.
‒ Câinele a schelălăit înainte s-ajungem aici. Pe urmă, a tăcut.
Indică undele tulburi.
‒ Am auzit un plescăit ș-am văzut o coadă lungă dispărând în apă.
Ellen luă carnețelul. Îl chestionă despre dimensiuni, culoare și alte detalii legate de utimele zile. În timpul acesta, Yorick merse înainte și înapoi pe mal, ascultând povești despre bizoni ce pășunau pe câmpurile inundate, posibile atacuri ale lupilor, indubitabilul atac al unui sarcosuchus și o duhoare înfiorătoare ce se abătea asupra așezării în fiecare seară.
Soarele începuse să dea tot mai multă căldură. O pereche de stârci, cu penele de un alb strălucitor, stăteau în apă, introducându-și periodic ciocul sub unde, după pradă. Un V se formă la suprafață, îndreptându-se spre ei.
‒ Ellen! strigă Yorick.
Probabil că unul dintre stârci simți ceva, pentru că-și luă dizgrațios zborul. Al doilea se dovedi mai lent.
‒ Ellen!
O pereche imensă de fălci ieși din adâncuri, prinzând a doua pasăre înainte ca ghearele să se fi desprins de suprafața apei. Fălci uriașe, de crocodil, și un cap mic, cu pene albe, plonjară simultan în abis. Valul stânit de atacator acoperi prada și amândoi dispărură.
Yorick aproape sări de pe loc când Ellen și Saunders ajunseră lângă el.
‒ Ăsta-i, confirmă Saunders.
‒ Sunt destul de sigură, spuse Ellen, că avem de-a face cu un sarcosuchus aici, în Norfolk.
Apele redeveniră ciudat de calme.
‒ Aș zice că-i crocodil, opină Saunders.
‒ Trebuie să anunț asta, îl informă Ellen. Avem nevoie de o echipă ca să-l capturăm.
Se îndepărtă, căutând semnal la telefon, un lucru tot mai dificil în zona rurală, din cauza sălbăticiunilor ce provocaseră incidente la numeroase relee.
Yorick se bucură. Sandy, Lucia și Arkadi formau o astfel de echipă.
‒ Nu era câinele meu, îl informă Saunders.
‒ Ce? se răsuci spre el Yorick.
‒ Credeam că vă-ntrebați de ce nu-s supărat.
Își scărpină sprânceana și privi insistent într-o parte.
‒ Nu era câinele meu.
‒ Înțeleg, aprobă Yorick.
Își schimbă încet poziția, căutând să vadă la ce se holba Saunders. Un V însoțit de un clipocit se îndrepta spre mal. Ajunsese foarte aproape. Prea aproape de locul unde se aflau.
‒ E cumva…? indică Saunders un trup imens, solzos, ieșind la suprafață.
‒ Da! răspunse Yorick.
Se răsuci pe călcâie și o luă la fugă, trăgându-l pe Saunders după el.
‒ Ellen!
Femeia ajunsese pe drum, fluturându-și mobilul în căutarea semnalului.
Un plescăit grăbit îl determină pe Yorick să privească în urmă. Un crocodil imens – gigantic, de-a dreptul – ieșise din apă și alerga după ei pe picioarele lui mici. Părea de necrezut ca un animal așa de mare să poată alerga așa de repede. Avea să-i prindă înainte să ajungă la mașină.
‒ Sus, pe schele! gâfâi Yorick.
Se prinse de cel mai apropiat stâlp și se cățără, surprins că nu-și pierduse calitățile acrobatice pe care știa că le avusese cândva, în jurul vârstei de doisprezece ani.
Saunders urcă tremurând pe scara de la capătul schelelor. Bestia imensă izbi scara, făcând-o bucăți, dar Saunders reuși în ultima clipă să ajungă pe platformă și se holbă la Yorick, ce atârna deasupra lui, agățat de stâlpul de susținere.
Schela se cutremură și scârțâi când creatura dădu frustrată din coadă, lovind-o. Nemulțumită de oferta de lemn și metal, scoase un mârâit care le băgă celor doi groaza în oase, apoi se îndreptă înapoi spre apă.
Yorick așteptă să dispară în adâncuri înainte de a risca să coboare. Se grăbi să ajungă la Range Rover, pe al cărui cupeu se cățărase Ellen.
‒ Fără discuție, un sarcosuchus, afirmă aceasta.
‒ O ceașcă de ceai? îi invită Saunders și se îndreptă cu pași tremurați spre casă.
*
Petrecură restul după-amiezii discutând cu alți localnici, contabilizându-le poveștile despre aparițiile și sunetele stranii ce le afectaseră viețile în ultima perioadă. Energizat de câteva cești de ceai primite de la Saunders, Yorick lua notițe, prezenta imagini ale unor specii diverse, în speranța că oamenii ar fi putut identifica bestiile lăsate să umble libere în acea parte de lume și era cu ochii-n patru la ce se petrecea pe câmpurile dimprejur.
Ellen recoltă probe de salivă de pe scara de lemn distrusă, sperând că analiza ADN-ului i-ar putea oferi informații despre laboratorul sau geneticianul care-l produsese. Încă se dezbătea în parlament dacă readucerea la viață a speciilor dispărute sau crearea de noi forme de viață biologice ar fi trebuit interzisă. Unii argumentau că toate creaturiile acelea erau periculoase. Alții erau de părere că biodiversitatea constituia un lucru bun. Lui Yorick i se părea că discuția era pur academică. Nimeni n-avea idee de unde veneau ființele respective.
Seara aduse cu ea duhoarea. Putea proveni de la vegetația ce putrezea pe câmpurile inundate, de la resturile prăzii creaturii, ori de la vreo bestie mirositoare.
‒ În Parcul Național Everglades din Florida au maimuța sconcs, îl informă Ellen în timp ce se străduiau să facă față duhorii.
‒ Pute la fel?
‒ Habar n-am. Dar, după nume, aș zice că miroase destul de rău.
Nu puteau capta duhoarea. Îmbâcsea atmosfera, dar, când încercară s-o izoleze într-un borcan, nu obținură un aer cu vreo aromă aparte. Se refugiară în sanctuarul Range Roverului, cu al său odorizant cu aromă de pin.
‒ Mai bine căutăm un hotel, sugeră Yorick.
Următoarele două zile trecură în același fel, cu ei călătorind prin cătune, sate și ferme, adunând mărturii, filme și poze cu mostre biologice; blană rămasă pe sârma ghimpată, sângele unei creaturi rănite de pușca unui fermier, un piton mort ce evadase, probabil, de la o grădină zoologică. Auziră povești despre lincși, lupi, crocodili, sirene – de la un ins dubios, cu gura spurcată – și lilieci. Despre aceștia din urma nu era nimic ieșit din comun, dar femeia care le povesti cu lux de amănunte întâlnirea cu ei suferea, în mod cert de chiroptofobie, ceea ce făcea ca, în mintea ei, ființele să pară mari și înfiorătoare.
Seara celei de-a doua zile îi prinse la finalul activității din micul sat St.Peter-Pole. Conținea în jur de cincizeci de case, o biserică mare și un magazin agricol unde băură două cești de ceai negru, tare. Apa ce ajunsese la marginea localității și desele pene de curent îi determinaseră pe câțiva oameni să plece. Grădinile abandonate arătau îngrijite, totuși, fiind întreținute de cei rămași.
‒ Nu putem lăsa satul să se ducă de râpă, îi lămuri o doamnă în vârstă, cu șuvițe argintii în păr, ce tundea un gard viu. Știți, trei ani la rând am luat premiul pentru Cel mai dichisit sat din Norfolk.
Yorick o felicită și se duse la Range Rover pentru a pune în portbagaj mostrele și echipamentul.
‒ Și aici se simte duhoarea, observă Ellen, ținând neglijent în mână ceașca goală. Nu-i la fel de puternică, totuși.
Se îndreptă spre cel mai apropiat mal.
Yorick închise portbagajul și merse după ea, atent la orice mișcare.
Ellen se opri, umplu ceașca din apa tulbure, o mirosi și o turnă cu grijă înapoi. Își vârî vârful cizmei în noroi, împingând o parte din el în unde.
‒ Am nevoie de mai multe dovezi, decise.
Înainte să părăsească localitatea, luară încă o mostră de apă. Ellen insistă să oprească la fiecare sfert de milă pentru a colecta cât mai multe probe pe drum. Uneori, apa nu ajungea lângă drum, așa încât Yorick se vedea obligat să parcurgă câțiva metri prin iarbă pentru a umple un flacon. Ideea lui Ellen era de a urmări nivelurile presupusei contaminări, pentru a reduce aria de căutare a originii sale.
Soarele coborâse mult la orizont, iar gardurile vii aruncau umbre prelungi. Cerul era de un albastru intens, împărțit în două de un grup de nori cenușii.
‒ Urmărește firul apei pe câmp! îi strigă Ellen. Ne întâlnim de partea celaltă.
Yorick se ridică de unde se aplecase pentru a lua mostra și privi împrejur. Range Roverul nu se vedea din cauza vegetației și a umbrelor.
‒ Nu cred că…
Fu întrerupt de huruitul motorului; mașina se puse în mișcare.
‒ Fir-ar!
Strecură flaconul în buzunar și porni în aceea direcție, tăind câmpul pentru a ajunge la următorul gard viu. Era unul foarte des, imposibil de străbătut. Bărbatul parcurse câțiva pași prin apă pentru a ajunge la o spărtură în el. Trecu de partea cealaltă și se trezi pe alt câmp, nu pe drum, așa cum se așteptase. Se răsuci de jur împrejur, căutând să zărească luminile farurilor, sau să audă torsul motorului.
Nimic.
Făcu mai mulți pași pe noul câmp, încercând să ajungă acolo unde ar fi trebuit să se afle drumul. Apa nu se retrăsese așa cum o făcuse de pe celălalt, din cauza poziției.
Se opri să mai ia o probă, doar pentru a demonstra că el își îndeplinea sarcinile, apoi o luă de-a dreptul spre marginea câmpului. Se strecură printr-o deschizătură, își agăță piciorul într-o creangă, se împiedică și se cufundă în noroi până la glezne. Nici de data aceea nu văzu drumul. Se scărpină în cap și-și eliberă piciorul, apoi o luă de-a lungul gardului viu, întorcându-se pe propriile urme.
Douăzeci de minute mai târziu, era complet dezorientat. Nu doar că nu găsise drumul, dar nici nu-și mai dădea seama dincotro venise. În prostia lui, își lăsase telefonul în mașină; pe de altă parte, chiar dacă l-ar fi avut, cu siguranță că semnalul ar fi fost foarte slab în balta aceea. Când soarele dispăru, în cele din urmă, la orizont, Yorick se trezi umblând hai-hui pe câmpul denivelat, îmbibat de apă, la lumina lunii.
Se auzi urletul unui lup. Bărbatul îngheță. Părea îndepărtat. Probabil. Iuți pasul, ridicând cât mai sus picioarele pentru a le scoate din apă, și se îndreptă spre cel mai apropia gard viu. De undeva, de peste câmp, se auzi un nou urlet.
Continuă să înainteze cu greutate.
Apoi se puse pe fugă.
Caracterizarea mișcărilor sale drept alergare reprezenta o exagerare. Noroiul lipicios și apa ce-i ajungea până la glezne o făceau să semene mai mult cu deplasare dezlânată. Singura consolare o constituia faptul că adâncimea nu permitea crocodililor mari să stea ascunși pe-acolo.
Bezna deveni de nepătruns odată cu ascunderea lunii în nori. Urletele lupilor se auzeau tot mai aproape. Yorick era tot mai obosit. Căzu și se udă mai rău.
‒ Unde, strigă cu greu, e drumul ăla?
Câteva secunde mai târziu, piciorul i se afundă într-un petec de mâl, din care și-l smulse fără bocanc. Îl căută o vreme, stropindu-se pe față cu apa urât mirositoare, care-i ajunse și în gură.
‒ Unde mi-e bocancul? mârâi.
Abandonă căutarea și se opinti mai departe.
Auzi un motor la ralanti. Se repezi într-o bucată de gard viu, în spatele căruia se zăreau luminile unor faruri. În spate, auzea urletele lupilor și plescăitul apei. Aproape că plângea în hohote când trecu dincolo de crengi și căzu peste capota Range Roverului.
Ellen clipea nedumerită din spatele parbrizului.
Yorick se târî pe scaunul din dreapta, pe care se așeză, cu apa scurgându-i-se de pe haine.
‒ Pe unde-ai fost? îl întrebă femeia. Puți!
‒ Pe unde am fost eu?
Yorick se șterse cu mâneca pe față, murdărindu-se și mai tare.
‒ Ai mai adunat mostre?
Bărbatul îi aruncă o căutătură urâtă.
‒ Hai mai bine să mergem la hotel.
Călătoriră în liniște până la locul unde erau cazați, The Jenny Greenteeth. Firma reprezenta o creatură legendară a mlaștinilor: o babă hidoasă, cu pielea verde. Yorick spera că rămăsese doar o legendă.
‒ Ai grijă! îl avertiză Ellen când păși pe veranda luminată. Ești plin de alge și mâzgă.
‒ Mulțumesc că mi-ai atras atenția, comentă el.
‒ Probabil o să găsesc câteva probe numai bune pe hainele tale.
Yorick răbdă cu stoicism ca Ellen să ia mostre de noroi, alge, mâzgă și ierburi de pe el și să le sigileze în borcane.
‒ Ar trebui să te speli, îi atrase atenția după ce termină.
‒ Mulțumesc, replică el sarcastic. Așa voi face.
*
A doua zi, de dimineață, se trezi singur la micul dejun. Ellen apăru când era deja la a doua ceașcă de ceai.
‒ Mi-e clar acum că alga aia emite duhoarea, îi spuse ea, privindu-l pe deasupra mașinii de cafea extrem de complexe.
‒ Am observat.
‒ Avem destule mostre pentru laborator.
Femeia alese un buton la întâmplare și-l apăsă, plină de speranță.
‒ Excelent.
Lui Yorick îi ajunsese atâta inundație. Își făcură bagajele și plecară înainte de amiază.
*
Comisia Engleză a Anomaliilor Biologice își avea sediul într-un parc de cercetare din afara Cambridge-ului. Yorik locuia într-un bloc din apropiere, la fel ca majoritatea membrilor. După micul-dejun, se duse agale la birou să vadă ce descoperise Ellen. Mai precis, deschise ușa de la intrare cu intenția de a porni agale spre birou.
De-a lungul coridorului erau întinse folii de plastic, în spatele cărora câteva umbre ciocăneau pereții și tavanul.
‒ Sunteți decoratorii? întrebă Yorick în timp ce intra.
‒ Treci înapoi în apartamentul tău! zbieră deranjant de tare o voce din boxe.
Yorick se împletici înapoi pe hol, iar ușa se închise în spatele său. Auzi sunetul bandei adezive trase pe exteriorul geamului de la bucătărie. Două siluete în costume de protecție biologică lipeau pe acesta o folie de polietilenă. Gestul îi aminti de ET.
‒ Yorick? se auzi o voce familiară în difuzor. Yorick, sunt eu, Sandy.
Bărbatul alergă la fereastra dormitorului, unde vederea îi era de asemenea obturată de folii de polietilenă.
‒ Yorick, vezi că te sun!
O secundă mai târziu, se auzi soneria telefonului. Yorick se așeză pe canapea.
‒ Alo?
‒ Yorick, spuse Sandy, vestea bună e că Ellen a analizat algele pe care le-ai colectat.
‒ Super!
‒ E o specie care-și produce mutații. Bănuim că a fost proiectată să inoveze speciația.
Yorick aprobă tăcut.
‒ Credem că intenția nu era de a ajunge în mediu, continuă Sandy. Chestia e că știm că ai intrat în contact cu ea, poate chiar ai și înghițit un pic.
‒ Ăăă…
Yorick nu se putea gândi la nicio replică.
‒ Habar n-avem ce ți-ar putea face.
‒ Adică?
‒ Îmi pare rău, amice, dar va trebui să te tratăm ca pe o anomalie biologică.
‒ Vreți să mă supuneți la analize?
‒ N-aș zice chiar așa, chicoti Sandy. Ia-o ca pe o vacanță petrecută acasă.
‒ Dar…
‒ Relaxează-te! îl îndemnă Sandy.
Yorick își putea imagina zâmbetul lui liniștitor de vânzător de mașini la mâna a doua.
‒ Și Ellen?
‒ Și ea e izolată.
‒ Pentru cât timp?
‒ Ei bine…
Sandy mai vorbi o vreme, dar Yorick nu-l mai ascultă. Privi în jur, studiindu-și camera de zi. În cele din urmă, se transformase în subiectul propriei îndeletniciri: un specimen de expoziție. Bănuia că, din acel moment încolo, lucrurile nu puteau s-o ia decât într-o direcție tot mai stranie.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan
