Pe când aveam opt sau nouă ani părinții mi-au cumpărat primul pick-up. Țin minte și acum momentul în care am intrat în magazinul din Anina, ușor umbros, ușor răcoros, mirosind a plastic și chimicale, unde, scos de sub tejghea de o doamnă înaltă, blondă, aproape ca o zeiță, am primit minunata invenție numită Tesla. A trebuit să mai aștept câteva zile până am putut cumpăra și câteva viniluri, din Oravița, de la „piața de sârbi”, așa cum era ea cunoscută.
Revenind în prezent, există un gest pe care orice colecționar de viniluri îl face, mai devreme sau mai târziu, cu seriozitatea ușor ridicolă a unui chirurg înainte de operație. Scoate discul din copertă, îl ține în lumină, îl înclină puțin, îl rotește, îl privește de aproape. Caută zgârieturi, urme fine, pete, umbre, acele mici accidente ale materiei, provocate de foștii proprietari, care spun că obiectul respectiv nu a stat cuminte, neatins, într-un raft. Caută, de fapt, urmele unei vieți! Așa află dacă discul a fost ascultat. Dacă a trecut prin mâinile unui meloman priceput sau a unui amator. Dacă a stat pe pick-up într-o cameră în care poate se fuma, se bea cafea, se vorbea prea tare sau se tăcea. Dacă a supraviețuit unei mutări, unei despărțiri, unei mansarde, unui apartament cu igrasie, unui prieten care nu știa să pună acul cum trebuie. Dacă a trecut printr-o despărțire, dacă a iubit, dacă a fost iubit.
Iar gradațiile sunt clare, aproape nemiloase. Mint înseamnă perfect, neatins, ca și cum timpul vinilului ar fi rămas blocat la poarta fabricii. Near Mint înseamnă aproape perfect, cu urme atât de discrete încât îți trebuie experiență ca să le vezi. Very Good înseamnă deja viață. Înseamnă zgomot de fond, mici imperfecțiuni, pârâituri care apar în momentele de liniște, înainte să intre vocea, înainte să înceapă solo-ul, înainte să-ți amintești de ce ai cumpărat discul. Good înseamnă supraviețuitor. Discul a văzut multe și are ce povesti, cel mai bine alături de pianul lui Keith Jarrett. Poor înseamnă aproape pierdut, dar încă acolo, încă în stare să emită sunete, care parcă vin dintr-o altă lume, un univers paralel, unul din multele imaginate de Robert Reed în „A Billion Eves”. Fiecare disc are o altă poveste și pentru fiecare există cel puțin o ureche care-i vede perfecțiunea.
Însă pentru meloman și, implicit, pentru colecționar, întrebarea care revine obsesiv la orice întâlnire cu un disc este: cât ești dispus să plătești pentru perfecțiune? Ba chiar aprofundând: vrei să asculți muzica sau vrei să deții iluzia purității ei? Pare complicat? Să detaliem.
Am tot mai des impresia că trăim într-o realitate VG. Tot ce ne înconjoară este plin de viață. Are zgomot. Știri diverse, canale tot mai sofisticate prin care ni se livrează informații, imagini reale, alături de altele prefabricate, despre care, uneori, afli cu surprindere că sunt minciuni, texte și sunete, care simulează emoția umană, deși sunt generate probabilistic, o babilonie în care omul este tot mai singur, deși realitatea este Very Good! Fie că o privești în lumina soarelui, sau a lunii, sau a unei lămpi cu leduri. Nu o spun ca pe o critică, nici ca pe o ironie, e, mai degrabă, o constatare.
Să recunoaștem: trăim în era post-adevărului, deși termenul a obosit și el între timp. A fost folosit atât de des încât a început să sune ca o piesă veche de Art Tatum, ascultată pe un disc uzat. Deepfake-ul, pe numele său original, a devenit între timp o știre de la rubrica „uite ce se mai poate face”, depășindu-și condiția modestă de „ciudățenie tehnologică”. A devenit parte din VG-ul pe care îl trăim.
Și ca să revenim la ale noastre, într-o asemenea lume, literatura speculativă, și mai ales science fiction-ul, s-a trezit într-o situație ciudată. A petrecut mai bine de un secol încercând să-și imagineze viitorul. A visat calculatoare, rețele, inteligențe artificiale, supraveghere globală, corpuri modificate, colonii pe alte planete, oameni care nu mai știu dacă sunt oameni. A greșit de multe ori, desigur, dar a greșit frumos, cu imaginație, cu o anumită nebunie a anticipării, nu degeaba a fost denumit și literatură de anticipație. Acum însă nu mai are în față doar viitorul. Are în față un concurent. Un algoritm, ba chiar mai mulți, care pot scrie ficțiune.
Și aici începe partea cu adevărat incomodă și nepopulară: algoritmul scrie bine. „Unealta” cum o alintă unii, a prins viață (sau a fost umanizată) și vrea (sau se vrea) să ne depășească. Și nu oriunde, nu pe orice teren, ci chiar pe cel ce părea până nu demult pur uman, pe terenul imaginației.
Oricine a ascultat viniluri știe momentul acela unic, aproape intim, când acul atinge discul și, înainte să înceapă muzica, se aud două-trei secunde de zgomot. Un pârâit, dacă pot spune așa, cald, imperfect, fragil. E semnul că ceva material se pune în mișcare. Că există frecare. Că sunetul nu vine din neant, ci dintr-un obiect care a fost atins, ținut, păstrat, poate iubit. După care începe muzica.
Literatura scrisă din experiență umană are acest moment unic. Nu întotdeauna îl poți defini. Dar îl recunoști. Îl simți când un autor nu scrie doar ca să construiască o poveste, ci ca să scape de ceva, să înțeleagă ceva, să salveze ceva din propria confuzie. Să se exorcizeze, dacă înțelegeți. Îl simți într-o propoziție care nu e cea mai elegantă, dar e vie. Pentru că vine din experiență. Într-o metaforă. Într-un dialog în care oamenii nu vorbesc ca în manualele de creative writing, ci ca niște ființe care se apără, se mint, se iubesc prost, se rănesc fără să vrea și uneori chiar fără să știe. Se urăsc, se disprețuiesc, se iubesc din nou. Trăiesc și mor. Nu neapărat în această ordine.
Ceea ce vreau să spun este că literatura perfectă, așa cum se vrea cea scrisă cu ajutorul „uneltei” nu se suprapune în totalitate peste literatura vie. Asemenea vinilurilor, literatura venită din conștiința umană și aici pot adăuga fără probleme și alte forme de artă, lasă urme. Poate fi VG, dar poate fi și Poor, dar niciodată Mint. Pentru că omul nu e perfect, nici măcar atunci când crede cu tăria orgoliului că este. Pe când „uneltele”. Ei bine, ele pot mima inclusiv perfecțiunea, la fel de bine precum atunci când mimează viața.
Galaxia 42 a publicat, de-a lungul timpului, multe texte bune. Unele foarte bune. Mă îndoiesc că cele mai importante dintre ele au fost perfecte. Poate nici nu aveau cum să fie. Erau, în cel mai bun sens, VG Plus. Aveau zgomotul lor de fundal, neliniștea lor, graba lor, febra lor, uneori chiar micile lor greșeli (de scriere, de exprimare, de imaginație). Dar tocmai prin acestea se simțea că autorii nu încercau doar să livreze o poveste (sau un prefabricat), ci să atingă ceva ce îi definea.
Iar literatura speculativă, când e cu adevărat vie, exact asta face. Nu lustruiește realitatea și nici nu imaginează viitorul până dispare din ea orice urmă de umanitate, fie ea și post. O ia așa cum este — zgâriată, contradictorie, obosită, ridicolă, violentă, tandră, uneori foarte frumoasă — și o pune pe platan. Apoi lasă acul să cadă.
