Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu, n. 1971) lucrează din 1990 într-un institut de proiectare. Începînd cu 2012 a publicat proză în revistele Nautilus, Gazeta SF, Fantastica, Ficțiuni.ro, CPSF Anticipația, Argos, Revista de supans, Helion online. Este prezentă în antologiile Bumerangul lui Zeeler (Cygnus, 2014), Cele mai bune proze ale anului 2013 (Adenium, 2014), Exit plus (Tritonic, 2017) și Argos Trei (Tritonic, 2017). A contribuit cu povestiri polițiste la volumele Domino (Tritonic, 2017), Noir de București (Tritonic, 2017) și altele. Volume publicate: Omul Fluture (Tracus Arte, 2015), Maya (Tritonic, 2016), Sindromul Charlotte (Tritonic, 2017) – în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan, Stăpânul castelului (Tritonic, 2016), Cel-ce-simte (Tritonic, 2016), Tot timpul din lume (Tritonic, 2017), În mintea comisarului (Tritonic, 2017), Aripile tatălui (Tritonic, 2017), Un străin în Regatul Assert (Tritonic, 2018) – în colaborare cu Lucian Dragoș Bogdan, Lumânări vii (Tritonic, 2018), O noapte la castel (Tritonic, 2018), Afaceri de familie (Tritonic, 2020) și Inima castelului (Tritonic, 2020).
Lucian-Dragoș Bogdan: Aș începe cu o întrebare scurtă: Povești la castel sau Poveștile castelului?
Teodora Matei: Povești la castel, pentru că am urmărit viețile celor ce au trăit între pereții acelei clădiri sau au trecut, întâmplător sau nu, pe acolo. Seria e despre oameni, despre trăiri, unele mai luminoase, altele mai umbrite de tristețe sau orgolii. Castelul se întâmplă să fie decorul unora dintre ele.
LDB: Stăpânul castelului a fost comparat cu „un basm pentru oameni mari”. Cum se scrie un basm pentru oameni mari?
TM: Ar trebui să dau o rețetă miraculoasă, să povestesc cum am făcut fișe de personaje, un sinopsis detaliat… Dar n-a fost așa. Primul capitol a apărut pur și simplu în mintea mea și s-a cerut scris. Era în perioada în care devoram revistele românești online de sf&f și descopeream ce autori minunați trăiesc printre noi, ce povești frumoase știu să scrie. După o perioadă lungă în care nu mai scrisesem nimic, am decis că ar fi timpul să împărtășesc și altora o idee de-a mea. Al doilea capitol mi-a răsărit în minte după ce am văzut un film („Iluzionistul”, cu Edward Norton). E, acolo, o scenă cu protagonistul, copil fiind, ce întâlnește un bătrân misterios și e fermecat de trucuri și magie. Mi-am dorit să-mi pun personajul principal într-o situație asemănătoare, să reușesc să descriu, în cuvinte, imaginea de pe ecran care mă marcase. Așa s-a întâlnit Baronul cu bătrânul magician, bunicul Ritei. Și a mai fost ceva. Am descoperit, la doi ani după ce începusem narațiunea, un tânăr care semăna cu personajul principal și, astfel, mi-a fost mult mai ușor să continui, suprapunând imaginea unui om real peste profilul imaginat de mine. Dacă între primul și al doilea capitol a fost o pauză de vreo doi ani, Stăpânul castelului s-a definitivat în doar câteva luni.
Eticheta de basm pentru oameni mari e una dintre cele mai dragi mie, numai că, atunci când scriam, nu m-am gândit deloc la modul în care avea să fie primit volumul. Am vrut să scriu o poveste, așa cum am simțit-o la vremea respectivă.
LDB: Citind continuarea, O noapte la castel, am avut în primă fază impresia că a fost scrisă „să fie”. Asta până am ajuns la final, moment în care am zis „Wow, a meritat!” Ai simțit vreun moment că povestea trebuia să se fi oprit la primul volum, sau ai știut tot timpul încotro te îndrepți cu seria?
TM: Inițial, O noapte la castel a fost scrisă ca roman de sine stătător. Are suficiente detalii încât să poată fi citită fără a ști acțiunea din Stăpânul castelului, însă conține mult mai multe detalii din viețile personajelor secundare ale primului volum. Finalul l-am avut în minte de la bun început. M-am temut de cum avea să fie interpretat, însă am vrut să stric, puțin, imaginea de băiat bun a Baronului, să-l fac mai uman, victimă a sorții dar și a propriilor decizii impuse de orgoliu sau de necesități. Dacă primul volum e despre fiorii primei iubiri, despre evoluția în timp a unei relații, despre legături ce se pot înnoda între oameni provenind din medii total diferite, cel de-al doilea tratează personajele ajunse la maturitate care află lucruri neștiute despre ceilalți. E adus în prim plan un personaj secundar al primului volum, gardianul Dominic, care are de plătit un preț imens pentru curiozitatea și încăpățânarea sa de a desluși mistere din trecut.
LDB: Încheierea trilogiei, Inima castelului, a dat un alt sens întregii serii. A făcut-o să fie completă, rotundă. A fost greu să aduni laolaltă toate firele?
TM Nu pot spune că a fost tocmai ușor. Pentru asta, l-am adus pe Dan, prietenul lui Dominic, să prezinte întreaga poveste din perspectiva lui de om pragmatic, străin de legendele țesute în jurul castelului și al locuitorilor săi. Și în cazul celui de-al treilea volum am știut exact cum vreau să sune finalul, încercând să găsesc soluția optimă pentru a nu lăsa senzația de iepure scos din pălărie. Și pentru asta vă mulțumesc tare mult, ție și lui Daniel Timariu, care ați răspuns prompt rafalei mele de mesaje pe măsură ce cartea se scria, știind cât de strâns era termenul de predare și ce emoții aveam în legătură cu acest proiect.
Într-un fel, am vrut să închei cu un răspuns la întrebarea: ce-ar fi fost dacă…?
LDB: S-a încheiat tot? Nu vor mai exista volume noi, cândva, ori măcar povești legate de serie?
TM: Pentru acum, s-a încheiat. Doar că, nu mai departe de săptămâna trecută, domnul editor Bogdan Hrib mi-a sugerat că n-ar fi rău să mă gândesc la alte istorisiri legate de castel. Ținând cont și de părerea primilor cititori, care regretă despărțirea de Baron, e posibil să mai născocesc câte ceva. Cel puțin o poveste-două.
LDB: Te-ai gândit cumva la o continuare pentru un alt volum fantastic superb, Tot timpul din lume? Care sunt planurile tale de viitor pe tărâmul SFFH?
TM: Pentru mine, Tot timpul din lume a fost o carte-terapie. Știu că poate suna ciudat, că unii vor ridica sprânceana afirmând că așa ceva nu există, însă la momentul când scriam la acel volum nu traversam o perioadă tocmai liniștită a vieții. Fără să știe detalii, o persoană importantă pentru mine, cu mai multă experiență de viață și în ale scrisului, m-a sfătuit să-mi fac un proiect de suflet. Să scriu câte puțin, în fiecare zi, să scriu despre mine și să fiu sinceră. Tot timpul nu e nici pe departe o carte autobiografică, însă pe ici, pe colo, am strecurat lucruri trăite, cuvinte ce mi-au fost adresate sau pe care le-am spus cuiva, ca să nu le uit. Să știu că am fost acolo și am mers mai departe. E posibil ca, la un moment dat, să continui povestea lui Marek și a Avei. Deocamdată, mă gândesc la asta.
Planuri de viitor… Să ne apucăm, odată, noi doi, de continuarea Străinului în regatul Assert, că tare mi-ar plăcea să mai născocim întâmplări din regatul îndepărtat, să mai trăim ceva aventuri alături de personajele acelea ciudate dar simpatice.
Și mă mai bântuie două povestiri, una sf, alta fantasy. Cred că se vor contura cât de curând în mintea mea, după care își vor cere dreptul de a se întrupa în fișiere. Curând, foarte curând…
Mulțumesc tare mult pentru interviu, dar și pentru tot timpul și răbdarea investite în scrierile mele!