– Fii binevenit, prietene!
Stanley Dufferin tresări la auzul vocii tunătoare care-l smulse din gânduri, iar una dintre pungile de cumpărături îi alunecă din mâinile înmănușate. Lovi podeaua de gresie cu un zgomot surd, alături de care răzbătu unul distinct, de obiect spart: pescarul de porțelan aflat în fruntea listei cu cumpărături de Crăciun a Rebeccăi, ultima piesă de care avea nevoie pentru a-și completa cea mai recentă colecție de kitschuri ceramice. Se baza pe o temă á la Huck Finn: un băiat tânăr și neîngrijit, desculț, cu părul bogat și cu firul de pescuit atârnând peste baza de porțelan a digului, în apele imaginare aflate undeva, dincolo. Grav era că fusese una dintre ultimele figurine hidoase de pe raftul de la Sears.
Privi furios spre elementul perturbator, imaginându-și dezamăgirea soției.
Un vânzător îi oferea cel mai strălucitor zâmbet întâlnit vreodată. Era un bărbat cu obrajii rotunzi și roșii, ce părea să aștepte cu nerăbdare ceva. Faptul că-i vorbise tocmai lui îl irită și mai mult.
– Ce te-a apucat? lătră. Arătând spre plasa de la picioarele sale, adăugă: Mulțumesc! Ai zbierat la mine și m-ai făcut s-o scap, să sparg cadoul din ea.
Celălalt rămase la fel de binedispus. Izbucni într-un hohot zdravăn de râs, apoi spuse:
– Mare scofală, prietene! Când vei vedea ce vând, toate cadourile din acest centru comercial – la naiba, din lumea asta! – ți se vor părea banale, prin comparație! Vino să vezi!
Îi făcu semn să-l urmeze spre măsuța pliantă amplasată în mică anexa ce dădea în zona restaurantelor și chioșcurilor. În realitate, era o simplă cabină foto lipită de peretele opus, aproape de ieșire.
Curiozitatea îl determină pe Stanley să se pună în mișcare. Merse după vânzător, târșâindu-și picioarele printre oamenii care intrau și ieșeau din mall. Ajungând la mica masă de prezentare, observă o duzină de suporturi cu rame negre din plastic, așezate pe bucăți mici de catifea. Mai multe cutii simple de carton maro erau stivuite în partea din spate a mesei. Cea de deasupra, larg deschisă, prezenta un rând de tocuri negre din plastic în care se aflau ochelari.
– Nu-mi trebuie, comentă Stanley plictisit, simțind cum îi revenea iritarea.
Vânzătorul râse:
– Nu sunt obișnuiți, prietene!
Stanley ridică o sprânceană.
– Ok. Și ce fac ochelarii ăștia extraordinari?
Arătă spre cea mai apropiată pereche, ale cărei lentile întunecate reflectau agitația din jur.
– Ochelari de soare cu dioptrii?
Vânzătorul nu păru afectat de scepticismul lui Stanley, nici de tonul său sarcastic.
– Când porți ochelarii ăștia, toți cei la care te uiți îți vor apărea transformați. Vor fi copii exacte ale… Milei Kunis!
Staley se încruntă.
– Ale cui?
Individul îl exaspera. Nu pleca de acolo doar din curiozitate. Mila Kunis? Numele îi suna vag familiar, dar nu știa de unde să-l ia.
– Actrița, prietene! îl lămuri interlocutorul. Apare în filme și seriale, are părul negru și e frumoasă.
Așteptă, zâmbind, revelația celuilalt.
– Habar n-am despre cine vorbești, comentă Stanley. Uite, o să…
Se opri. Actrița îi apăru în clipa aceea în minte. Obișnuia să se uite ocazional la un sitcom unde apăruse, unul cu un grup de liceeni din anii ‘70.
– Bun, da, acum știu cine e. Se holbă la vânzătorul rămas în expectativă și întrebă: Totuși, ce fac? Ochelarii, vreau să zic.
Interlocutorul părea extrem de răbdător. Răspunse cu o încetineală studiată:
– Ți-am spus, prietene: cu ochelarii ăștia o vezi pe domnișoara Mila Kunis oriunde te uiți. Orice femeie – ba, chiar, orice bărbat – îți va apărea sub forma Milei Kunis, în cele mai mărunte detalii. Ești căsătorit? Ai o iubită?
– De ce… De ce și-ar dori cineva așa ceva?
Sesiză cât de pierdută îi suna vocea. Se gândi la Rebecca, așteptându-l acasă: mai tânără ca el, își păstrase silueta și, după unsprezece ani și jumătate de căsnicie, se înțelegeau rezonabil. Mila Kunis era, cu siguranță, frumoasă, din ce-și amintea, dar…
În ochii vânzătorului se citi încordarea.
– Pentru că niciunul dintre noi nu-i fericit, prietene, spuse. Sau nu știai asta? Ce te uiți așa la mine? Ai preferat să te minți până acum, nu? În sinea ta știi că-i așa, am dreptate? Nefericirea aia profundă? Nemulțumirea? Faptul de a tânji după ceva la care, după ce te-ai gândit îndelung, știi că n-ai acces, deși ți-l dorești de-o viață. Și teama – poate chiar certitudinea din inima ta – că n-o să-l ai niciodată? Privește-n jur! Spune-mi ce vezi!
Ochii individului studiară fețele celor ce se îmbulzeau pe culoare. Stanley îi urmă exemplul. Văzu:
Chipuri descompuse; ochi plecați; expresii crispate, ca și cum posesorii lor avea convingerea că pot răzbate prin marea de oameni, pentru a ajunge… unde? Și din ce motiv? Cel mai fericit îi păru un copil mic, bucălat, care lingea conștiincios înghețata cu căpșuni, în timp ce mama îl ghida, cu mâinile pe umeri, de parcă ar fi fost o mașină fără creier.
– Hai, încearcă o pereche!
Vânzătorul îi întinse o cutie de plastic. Capacul, ornat cu linii albastre, se deschise și lăsă vederii o pereche de ochelari. Stanley o privi rezervat, ridicând din sprânceană.
– Nu vorbești serios, îi spuse celuilalt.
Zâmbetul acestuia nu dispăru când replică:
– E treabă serioasă, prietene! Lucrez în domeniul fericii. Și-i a naibii de jos în ziua de azi!
Stanley nu știa dacă era cazul să râdă, ori să fie îngrijorat de propunerea și afirmațiile interlocutorului. Studie tăcut ochelarii primiți. Apoi chicoti și, lăsând jos plasele și cutiile, scoase accesoriul și-l așeză pe nas. În definitiv, era Crăciunul. De ce să nu se lase antrenat în jocul omului?
Printre buze îi scăpă un strigăt gâtuit.
Se holbă la mulțumea de Mile Kunis ce treceau pe lângă ei, pe mijlocul culoarului din mall. Rămase așa preț de câteva minute, uluit de zâmbetele calde primite de la puzderia de femei identice.
Își smulse ochelarii de la ochi.
Zâmbetul vânzătorului se lățise, extaziat. Rânjind ca o pisică de Cheshire, întrebă:
– Care-i verdictul, prietene?
Stanley își puse ochelarii la loc. Murmură, cu o voce venită parcă de departe:
– Cum ai… Cum funcționează?
Ridică ochelarii pe șaua nasului, privind pe sub rama lor, apoi îi așeză la loc, repetând gestul de câteva ori.
– Secret profesional, replică celălalt. Eu i-am inventat și, dacă-l dezvălui, o să răsară peste noapte companii care-l vor exploata. Iar eu o să-mi pierd afacerea. Și, chiar dacă e perioada sărbătorilor, treaba nu merge strălucit. Așa că nu, mulțumesc!
Stanley se uită la masă. Șirul de cutii de plastic și de ochelari părea acum un lucru miraculos.
– Dar de ce tocmai ea? De ce-aș vrea-o pe Mila Kunis?
Interlocutorul chicoti și-i făcu cu ochiul.
– În primul rând, e o tânără frumoasă. Dar înțeleg că fiecare are preferințele lui, așa că, dacă nu-ți place Mila, ce zici de… Bruce Willis? Nu? Atunci Meg Ryan? Sau Lance Henriksen? Gata, știu! Kurt Russell! Frumos și dur – cui-i nu-i place Kurt, așa-i?
Stanley se holba din nou la mulțime prin lentilele ochelarilor, fascinat. Răspunse cu întârziere, abia audibil:
– Da, e frumoasă, dar… dar, în afară de asta, ce să fac cu ea? Cu Mila Kunis, vreau să zic.
Vânzătorul îi oferi un zâmbet incredibil de larg.
– De exemplu, să împărtășești cu ea lucrurile la care te gândești? Grijile tale de zi cu zi, cele legate de lume, în general? Să începi să discuți cu ea înainte de cină și să isprăvești abia în orele mici ale nopții, când toți au adormit și-ți poți deșerta povara pe care o porți în suflet în fiecare zi. Să ai parte în viață de cineva – de ceva – nou, atrăgător, care să-ți ofere speranța că ziua de mâine îți va aduce lucruri diferite, incitante. Fiindcă, dacă ești ca majoritatea, mai mult ca sigur că speranța ta s-a pierdut undeva, pe parcurs. Iar speranța asta e ca o floare, prietene: dacă o uzi, va crește și va deveni ceea ce ți-ai dorit în viață. Iar dacă nu s-a întâmplat asta, probabil că deja te-ai înstrăinat prea mult de ea.
Lui Stanley îi venea greu să-și mute privirea de la mulțimea de Mile Kunis ce trecea pe lângă el. O parte a lui se amuza copios, în timp ce alta plângea de bucurie. Mai era și o parte care ar fi vrut să anunțe în gura mare descoperirea. Se răsuci spre celălalt și-i spuse:
– Te pricepi la vânzări.
Mila Kunis îi zâmbi larg. Tulburat, Stanley își scoase ochelarii; în locul ei, îi zâmbea vânzătorul. Femeia era, indiscutabil, atrăgătoare. Își imagină cum ar fi fost să facă dragoste cu soția lui, dar să i se pară că avea în fața lui o femeie celebră, tânără și frumoasă. Ar fi fost cu adevărat un bonus. Își dădu seama că se excitase și, jenat, clătină din cap, încercând să se concentreze asupra aspectelor practice ale problemei.
– Și cum zici că-i spune companiei? întrebă Stanley fără prea multă convingere, distras de produsul din mâna sa și de marea de Mile Kunis ce se revărsa pe lângă ei pe culoarele intens decorate ale mallului.
Realiză că-i venea greu să așeze ochelarii înapoi în cutia lor și să-i returneze vânzătorului.
Acesta din urmă îi oferi din nou rânjetul pisicii de Cheshire.
– Sunt propriul meu stăpân. Îmi văd de afaceri pe perioada sărbătorilor.
– Cine produce ochelarii?
Vânzătorul îi arătă mâinile.
– Ăștia sunt partenerii mei, prietene. Degețelele de la unu la zece. De încredere în orice situație.
– Îi faci… singur?
În glasul lui Stanley se citea uimirea. Auzindu-se, își dădu seama că acceptase drept adevărate cele spuse de interlocutor.
– În solitudinea vieții mele, răspunse acesta cu mândrie nedisimulată.
– Dar… cum? Unde lucrezi?
Vânzătorul ridică nonșalant din umeri.
– Am un atelier. Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec acolo.
Zâmbetul nu-i părăsi chipul. Savura aura de mister a vorbelor sale și efectul avut asupra clientului.
– Cum te cheamă?
– Numele meu n-are nicio importanță. Gândește-te la mine ca fiind omul cu viziunea. Dar tu cine ești?
– Stanley, răspunse acesta, punându-și înapoi ochelarii și uitându-se la mulțimea de oameni. Totul pare… ireal. Contrafăcut.
Vânzătorul chicoti.
– Uită-te-n jur! Vezi că mare parte e real, cu sau fără ochelari?
Parcă împotriva voinței sale. Stanely își scoase accesoriul și studie din nou împrejurimile: bărbații și femeile mergând grăbiți, cu priviri hotărâte, înotând printre ceilalți cumpărători, încărcați cu plase și pachete, cu ochii lipsiți de orice urmă de emoție în timpul marșului prin atmosfera aceea specifică de sărbători, cu animozitatea abia ținută în frâu – totul decorat cu ghirlande colorate.
În acel moment, muzica specifică Crăciunului, ce se auzea din fiecare boxă, îi păru tristă lui Stanley.
Se răsuci spre vânzător, întâlnind (firește) expresia veselă a acestuia. Omul îl analiza atent și Stanley nu reuși să-și dea seama dacă exista tristețe în ochii lui, ca în ai tuturor celorlalți – ar fi descoperit-o, cu siguranță, și în propriii săi ochi, dacă s-ar fi uitat în oglindă. Aspectul respectiv îi dădu o idee, așa că întrebă:
– Ce se-ntâmplă dacă mă uit cu ochelarii ăștia în oglindă?
– O s-o vezi, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Sau pe Kurt Russell, dacă pe el îl alegi.
– Faci și lentile de contact? Sau doar ochelari?
Stanley se simțea ușor jenat, dar mintea sa căuta soluții pentru a evita problemele scenariului potențial în care făcea dragoste cu soția lui în timp ce purta o pereche de ochelari bizari…
Vânzătorul păru impresionat. Duse degetul la tâmplă și zise:
– Noi doi gândim la fel! Lucrez la asta, prietene, dar ziua are un număr limitat de ore și, peste noapte, apuc să fac doar o pereche dintr-ăștia.
Ridică palmele ca și cum n-avea ce face în fața acelui lucru inevitabil.
– Dar pare atât de… incorect, murmură Stanley, mai mult pentru sine.
Interlocutorul replică rapid, de parcă ar mai fi purtat disputa aceea și cu alte ocazii.
– Și cine-o să știe? E doar fantezie, prietene! Nimeni nu va fi rănit de ochelarii mei.
Cu o precauție studiată, Stanley întrebă:
– De curiozitate… Cât costă?
Ochii i se îndreptară spre produsele de pe masa de prezentare.
– Preț special: cinci sute! Fără taxe. E cadoul meu de sărbători pentru tine.
Ochii lui Stanley se măriră. Îi căzu falca.
– Ăsta e jaf la drumul mare, prietene! rânji el sardonic.
Vânzătorul luă o mină jignită (păstrându-și, însă, zâmbetul de pe chip).
– Până și sfinții trebuie să mănânce ceva, după ce adaugă în preț costurile de producție și munca, spuse chicotind. Și, dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, cinci sute de dolari pentru fericire nu-i un preț prea mare.
Stanley simți furia crescând în el.
– Fericire? Pe bune? Susții că un lucru așa de superficial ca ăsta – dacă funcționează cu adevărat, ceea ce încă nu sunt sută la sută convins, pentru că-i posibil să ascundă niște șmecherii pe care nu le bag de seamă deocamdată – poate fi numit fericire?
Pentru prima oară, chipul celuilalt deveni serios. Cu o voce la fel de gravă, potrivită expresiei, replică:
– E mai mult decât are parte multă lume.
Stanley îl privi lung. Simțea că i se face greață. O transpirație rece îi cuprinse corpul. O femeie trecu grăbită pe lângă el, lovindu-l peste cot. O clipă mai târziu, un bărbat cu privirea posomorâtă îl împinse, la rândul său. Privirea îi sări la copilul care plângea în brațele mamei ce înjura în aglomerație. Se simți brusc înghesuit, claustrofobic, în fojgăiala aceea de oameni. Inima începu să-i bată mai repede decât atunci când își pusese ochelarii.
Făcu un gest aproape imperceptibil din cap spre masă.
– Dă-mi o pereche, spuse. Și una cu Kurt Russell.
Vânzătorul scoase două perechi de ochelari din spatele mesei, le strânse la piept și întinse mâna cealaltă, cu palma deschisă. Stanley extrase bancnotele din portofel și i le întinse; văzu degetele strângându-se în jurul lor, apoi făcându-le să dispară, ca un magician, în buzunarul gecii.
– Poftim, Stanley! spuse vânzătorul. Apoi, făcându-i cu ochiul, adăugă: Succes la noapte, cu doamna! Ce-i lumea fără dragoste? E pierdută, ascultă-mă pe mine! Pierdută.
Stanley se îndepărtă, gândindu-se la Rebecca, apăsat de un sentiment de vinovăție pe care nu-l mai resimțise până atunci. Era firesc: niciodată nu se lăsase pradă părților negative ale tehnologiei – asta în cazul în care era corect termenul de tehnologie pentru lucru acela. Poate magie definea mai bine lucrul cumpărat…
– Stanley!
Se răsuci, mirat.
Vânzătorul gesticula, alergând spre el. Cumpărătorul se trase spre un perete și-l așteptă, neliniștit. Când celălalt ajunse lângă el, suflând din greu și oferindu-i cel mai jovial zâmbet posibil, îi spuse:
– M-am gândit să-ți ofer un pont, acum, că-mi ești client. Dacă-ți place linia 2024, o să fii încântat de cea pe care o pregătesc. Se aplecă spre el și, pe un ton conspirativ, continuă: Sezonul viitor vreau să fac o colecție retro de vară – ce-ai zice de câteva zgârieturi, prietene, la o întâlnire cu Catwoman, în anii ’60… Julie Newmar, Eartha Kitt și Lee Meriwether?
Numele îl loviră în plin pe Stanley. Se clătină și clipi repetat. Alunecă pe toboganul amintirilor: era 1966, avea 12 ani și stătea închis în camera sa, printre cutiile cu benzi desenate, rafturile căptușite cu ediții broșate de romane pulp, pereții acoperiți cu imagini ale eroilor, eroinelor, ticăloșilor și ticăloaselor pe care-i adora. Tânjea după cei din urmă, de parcă și-ar fi dorit ca ei să-l iubească, la rândul lor. Un sanctuar care, la maturitate, se transformase într-o peșteră unde se retrăgea ca să se încarce, în timp ce soția lui se prefăcea că nu bagă de seamă. Te vei maturiza vreodată, Stanley?
Rememoră apoi primele iubiri, torcând seducător pe ecran, oferindu-i primele erecții și stârnindu-i primele dorințe față de sexul opus. Da, fusese îndrăgostit până peste cap de toate cele trei Catwomen dintre 1966 și 1967. Cu ochelari care să i le aducă în viața de zi cu zi, oriunde s-ar fi uitat, ei bine, existența ar fi devenit mai bună decât cea a băiatului ce fugea în subsolul casei părintești ca să se ploconească la picioarele idolului strălucitor numit televizor. Doamne, cât le iubise! O dragoste pură, inocentă, simplă… Oftă.
– Notează-mă cu toate trei perechile, îi spuse vânzătorului, cu zâmbetul cuprinzându-i întregul chip.
Individul râse, făcând o mișcare din încheietura mâinii, cu degetele încovoiate, ca niște gheare.
– Miau! Cu plăcere, spuse. Uite cartea mea de vizită. Dă-mi un mail, să te pun în cap de listă, ca să fii primul care le întâlnește pe Catwomen cele din vis!
Se răsuci pe călcâie și se întoarse la masa din centrul mallului, exact la timp pentru a întâmpina un grup de bărbați și femei care se aduna în jurul creațiilor sale demonice și, în același timp, minunate.
Stanley își făcu loc prin mulțime, simțind căldura darurilor în buzunarul interior. Auzi, de departe, vocea vânzătorului, veselă – o bucurie nebună, un adevărat balsam în gălăgia aceea neplăcută a sărbătorilor.
– Crăciun fericit și fiți bineveniți cu toții!
traducere Lucian-Dragoș Bogdan
