Notă privind conținutul: agresiune sexuală, abuz, avort spontan traumatic, tratament psihiatric și sinucidere.
Este anul 2091, iar Grace se uită fix la iepure, cu coada ochiului. E un iepure de Angora, pufos și alb. Când Grace a ales pictograma, nu și-a dat seama cât de multă suferință îi va provoca imaginea lui. Face o mișcare, iar imaginea suprapusă se mișcă odată cu ea. O amintire. O amenințare.
Alți trei utilizatori au acces la testul ei de sarcină: mama, tatăl și medicul de familie, care l-a instalat, la cererea lor, la scurt timp după prima ei menstruație.
În două luni, Grace va împlini 18 ani și, din acel moment, va putea să păstreze aplicația activă sau să o dezactiveze, după cum consideră de cuviință. Dar ea nu are două luni la dispoziție. Menstruația i-a întârziat cu șase zile, iar mâine dispozitivul ei de monitorizare va efectua automat un test de sarcină.
Grace deschide profilul celei mai bune prietene, Sal, și îi trimite semnalul de urgență obișnuit: Cafea?
***
Este anul 1931, iar Maurice Friedman și Maxwell Edward Lapham tocmai au publicat articolul „O procedură simplă și rapidă pentru diagnosticarea în laborator a sarcinilor timpurii” în American Journal of Obstetrics and Gynecology, volumul 21. Această procedură (foarte) simplă și rapidă (după anumite standarde) implică o probă de urină și un iepure foarte ghinionist.
(În 1927, Selmar Aschheim și Bernhard Zondek tocmai introduseseră primul test, care implica cinci grupuri de șoareci.) Însă medicii — amândoi evrei — vor fugi în curând din Germania nazistă și, cu excepția unor laboratoare care, ocazional, preferă creșterea șoarecilor în locul iepurilor, testul Friedman va deveni standardul.
Pasul unu: injectați proba de urină în venele unei iepuroaice tinere, vii. Așteptați câteva zile.
Pasul doi: disecați iepuroaica ghinionistă. Inspectați-i ovarele. Dacă s-au mărit și au devenit galbene, atunci — felicitări sau condoleanțe — această maturizare foliculară indică o prezență vizibilă de hCG. Sunteți însărcinată.
Contrar limbajului vremii, nu moartea iepuroaicei indică un test pozitiv. Iepuroaica moare întotdeauna.
***
Este anul 2091, iar oamenii de la Rabbit Test LMC nu au o fermă-laborator. În activitatea lor nu există victime animale. O mică parte dintre utilizatori înțeleg referința care a inspirat numele companiei — o curiozitate. Istorie antică. O glumă de birou.
Grace nu știe, nu-i pasă și, cu siguranță, nu râde. O așteaptă pe Sal la cafenea, iar fiecare înghițitură de cafea îi provoacă nervozitate.
Când Sal ajunge acolo — frumoasa Sal, cu părul ei lung și castaniu și unghiile vopsite ca solzii de dragon — Grace abia așteaptă să ajungă în parcare ca să-i spună.
— Cum? strigă Sal. Nu ai făcut harta, așa cum ți-am spus?
Ba da, o făcuse, asta era problema. Grace își urmărise ciclul menstrual ca o dronă de supraveghere survolând un marș al muncitorilor și, chiar dacă părinții ei dezactivaseră setarea care indica zilele cele mai fertile („Să nu-ți vină idei”, îi spuseseră), ea își făcuse calculele pe hârtie, notând zilele cele mai infertile. Cel puțin, asta credea.
Acum Sal își roade stresată unghiile (le va distruge în felul ăsta; așa face mereu).
— I-ai spus lui Mac? Crezi că va rămâne? Părinții tăi vor…
— Am nevoie de o diversiune, o întrerupe Grace. Te rog, Sal. Știu că ai una.
E o eroare pe care au mai folosit-o înainte: un cod de actualizare eronat care le va bloca aplicațiile pentru o zi sau două. Sal îl folosește ca să dezactiveze testul de alcoolemie ori de câte ori părinții ei sunt plecați din oraș. Ei descarcă patch-uri de fiecare dată, dar ea e expertă în a scrie unele noi, iar asta e tot ce are nevoie Grace: doar o zi sau două ca să falsifice testul iepurelui. Sub acoperirea întreruperii, ea poate accesa profilul uneia dintre bătrânele care vând cutii de pastile din dulapurile lor, acumulate înainte de interdicție.
Încearcă să nu se gândească la Mac sau la noaptea petrecută în sacul de dormit din curtea tatălui său. El pleacă într-o excursie de pescuit în larg peste două săptămâni. Nici măcar nu așteaptă absolvirea: e genul care se distrează și pleacă, și toată lumea știe cât de puțini dintre băieții ăia se întorc.
Sal pare panicată — e cu mult mai grav decât să te îmbeți criță într-o sâmbătă seara — dar ele sunt cele mai bune prietene, făcându-și de cap în fiecare weekend, surori de suflet.
Ea șoptește:
— O voi face.
***
Este anul 1940, iar testele biologice se îndepărtează deja de șoareci și iepuri și se îndreaptă spre broaște: Xenopus laevis, mai exact. Este o substituție genială, inspirată de cercetările lui Lancelot Hogben din anii 1930.
(Zoologul: britanic. Locul de studiu: Africa de Sud. Până când a devenit deziluzionat de rasismul din regiune, moment în care a părăsit țara și a luat cu el o colonie de broaște.)
Iată geniul acestei descoperiri: la douăsprezece ore după ce i se injectează urină încărcată cu hormoni, broasca depune ouă. Mult mai rapid decât în cazul iepurilor din „celula morții” și, atenție, broasca poate fi folosită din nou!
Există obstacole (un medic trebuie să decidă că diagnosticul precoce este justificat), dar chiar și așa, zeci de mii de broaște vor fi exportate din Africa de Sud, în fiecare an, pentru a satisface cererea.
***
Este anul 1839 și nu se văd șoareci, iepuri sau broaște, dar Catherine știe că e însărcinată (cunoaște prea bine semnele) și știe că nu poate crește un al cincilea copil, croitoreasă fiind.
Găsește un anunț în New York Sun:
PENTRU FEMEILE CĂSĂTORITE. — Nu este oare prea bine cunoscut faptul că familiile căsătorite se măresc adesea peste ceea ce ar dicta fericirea celor care le dau naștere? Este moral ca părinții să-și mărească familiile, indiferent de consecințele suferite de ei înșiși sau de bunăstarea copiilor lor, când avem la îndemână un remediu simplu, ușor, sănătos și sigur? Autorul anunțului, conștient de importanța acestui subiect și estimând beneficiile enorme pe care le-ar avea mii de oameni prin adoptarea mijloacelor prescrise de ea, a deschis un birou unde femeile căsătorite pot obține informațiile dorite.
Autoarea anunțului în cauză se numește Madame Restell și primește clienți la biroul său din Greenwich Street, între orele 9:00 și 22:00.
Bunica lui Catherine folosea ca remediu ceaiul de mentă sau de vetrice, dar avea câteva prietene care muriseră din cauza unei doze toxice. Trăim în vremuri moderne, iar Catherine ar prefera ceva mai precis. Pe lângă remediul simplu, ușor, sănătos și sigur pe care Madame Restell îl oferă persoanelor aflate în situații similare cu a lui Catherine, ea vinde și pudră preventivă (cinci dolari pachetul) și pastile lunare pentru femei (un dolar bucata). Catherine nu e sigură că poate include aceste cheltuieli în bugetul familiei, dar ar fi, cu siguranță, o ușurare dacă ar putea.
(Este anul 1839, iar pentru femeile sclave care muncesc împotriva voinței lor, sub linia Mason–Dixon, nu există reclame în ziar, nu există birouri accesibile pe străzile publice, nu au dreptul la recuperare în intimitatea propriilor case, pentru că nu dețin nimic altceva decât inteligența lor. Pentru aceste femei, forțate să nască mai mulți copii în sistemul care le subjugă, există coaja de rădăcină de bumbac, dacă au proviziile și cunoștințele necesare ca să o folosească: un remediu împărtășit în șoaptă, un remediu care le va aduce cele mai aspre pedepse dacă sunt prinse — dar, totuși, ele încearcă.)
Catherine nu are de unde să știe toate acestea, iar dacă ar ști, ar fi cel puțin neliniștită. Nu este genul de femeie care participă la întâlniri aboliționiste sau care se abonează la publicațiile acestora. Este o femeie care abia are timp să se ocupe de propriile probleme; de aceea trebuie să se ocupe de această problemă. Imediat.
Are norocul ca cineva să aibă mijloacele, interesul și spiritul antreprenorial necesare ca să o ajute.
***
Este anul 2091, iar Grace se roagă ca cineva să aibă mijloacele, interesul și spiritul antreprenorial necesare pentru a o ajuta.
La câteva ore după instalarea codului de blocare al lui Sal, Grace simte că testul iepurelui începe. Simte o ușoară înțepătură în braț, semn că cipul medical îi prelevează o probă de sânge. Scanarea ajunge direct la dispozitivul ei de monitorizare, iar animația unui bebeluș care râde aproape că îi oprește inima. Dar codul lui Sal funcționează — datele sunt stocate local, iar Grace le șterge cu o mișcare disperată înainte ca ele să poată fi transmise altcuiva.
Grace plânge în pernă o bună bucată de timp, convinsă că planul ei a eșuat înainte chiar să înceapă, pentru că nu poate face asta. Cum a crezut că ar putea? Va muri și va ajunge direct în iad.
Dar lacrimile i seacă și își petrece restul după-amiezii căutând site-uri de protest, urmărind linkuri în continuă schimbare către alte linkuri, până ajunge la un profil temporar cu cel mai recent jargon folosit pentru a evita detectoarele de întrerupere a sarcinii. Folosește tavanul dormitorului pentru proiecție, umplându-l rapid de pagini deschise; răsfoiește una după alta, încercând să descifreze eufemismele.
(Este anul 1840, iar diverși victorieni scanează ziarul în căutarea unor „regulatoare feminine”, pastile cathartice — orice ar putea rezolva dificultăți private prin eliminarea obstacolelor. În 2091 nu mai există reclame pe hârtie, dar dificultățile private rămân.)
Acolo. Pe o pagină de piață ilegală a universității, ascunsă printre cereri de lucrări de istorie generate de IA și cipuri de acces la cantină, Grace găsește ceea ce caută: fișe pentru testele de sarcină.
Cel puțin așa crede. Ar putea fi o altă diversiune — sau poate sunt doar metode contraceptive. Grace nu știe exact cum funcționează acestea.
Postarea e semnată cu inițialele A.M.E. Grace își rescrie mesajul de o mie de ori înainte să-și facă curaj și să trimită:
— Ce se întâmplă dacă am făcut deja testul?
După treizeci de minute chinuitoare, primește un răspuns: Dă-mi numărul tău.
E logic să nu poarte conversația prin SMS, indiferent dacă e sau nu o pană de curent, dar întregul corp al lui Grace începe să tremure în clipa în care își trimite numărul. Nu are cum să vorbească cu un străin despre asta, nu are cum să se destăinuie unui posibil troll, în cel mai bun caz, ori unui posibil polițist, în cel mai rău caz. Când primește apelul, vocea îi tremură când spune „alo”.
— Pari foarte agitată, spune A.M.E., nu fără compasiune. Spune-mi ce cauți, scumpa mea.
Totul iese la iveală.
În următoarele douăzeci de minute, Grace își vede contrazise, una după alta, toate prejudecățile. Presupusese că toți hoarderii sunt doamne în vârstă, dar A.M.E. râde. „Spune-mi Ambrose”, o asigură el, și îi spune că nu e chiar atât de bătrân și că nu e o doamnă. Femeile nu sunt singurele persoane îngrijorate de uterul lor, iar Ambrose a văzut semnalele cu mult înainte de adoptarea interdicției din 2084.
— Mi-am extirpat uterul în anii ’70, spune el, dar am comandat cât mai multe cutii de pastile din străinătate, înainte ca poșta să ia măsuri drastice.
O avertizează că pastilele au expirat de un an, dar, în cel mai rău caz, nu vor funcționa — iar ea se confruntă deja cu situația asta.
Cere patru sute de dolari — vrea s-o ajute, dar vremurile sunt grele — și, cu greu, Grace poate strânge suma din banii rămași de la ziua ei de naștere și din vânzarea jucăriilor vechi, punând un anunț pe pagina ei. Dacă cineva o întreabă pe ce a dat banii, va spune că a scos-o pe Sal la cină și la un spectacol.
Apoi începe să-i pună întrebări pe care nimeni nu i le-a pus vreodată. Ce știe despre contracepție? („Nu, scumpo, dacă le iei, nu vei rămâne sterilă pe viață. De-ar fi așa…”) Ce planuri are după asta? Nu pentru azi, nu pentru săptămâna viitoare — planurile ei reale. Viața ei.
Pe măsură ce Grace vorbește, simte că decizia prinde contur. Ăsta e cadoul pe care Ambrose i-l oferă prin conversație, când ar fi putut, pur și simplu, să-i spună prețul și locul de preluare și să lase lucrurile așa. Nu o presează. Îi oferă un moment să se gândească bine, să-și asume ceea ce urmează să facă. Este corpul ei.
— Deci, spune Ambrose, ce vei face?
Ea rămâne fără cuvinte pentru o clipă, copleșită de un val de teamă și vinovăție. Grace abia poate să rostească acel cuvânt în mintea ei (avort), pentru că e atât de încărcat, murdărit de avertismentele stridente ale părinților.
Mama ei fusese acolo în 2084, protestând pentru o reglementare mai strictă a îngrijirii uterine. Oamenii își ucideau copiii în stânga și-n dreapta înainte de asta, spunea ea. Era ușor. Imposibil de urmărit. Testele Rabbit erau private; nu era necesar să fie informat un cabinet medical. Pastilele erau comandate automat, așa că abia observai întârzierea înainte ca o dronă să arunce un pachet discret în toboganul de gunoi. Și asta era doar în cazul persoanelor care nu își modificau biologia naturală, luând blocante de sarcină ca și cum și-ar fi făcut piercing în urechi — de parcă țara nu s-ar fi aflat într-o cădere liberă a populației, de parcă n-ar fi avut nevoie urgentă de copii albi și sănătoși ca să supraviețuiască furtunilor care se apropiau (tiradele mamei ei luau multe întorsături).
Grace își amintește încă cum se ascundea, la nouă ani, în spatele picioarelor mamei, îngrozită de mulțime. Își amintește momentul în care mama ei a tras-o în lumina reflectoarelor și a strigat: „Copilul meu miraculos! Acesta este copilul meu miraculos!” Și a povestit întreaga istorie prin megafon: cum pastilele prenatale fuseseră înlocuite cu pastile pentru avort (cum putea să se întâmple o astfel de schimbare din întâmplare? Grace nu a pus asta la îndoială până când a crescut) și cum medicul îi spusese că șansele de supraviețuire ale copilului erau slabe, chiar și cu o intervenție imediată, dar ea s-a rugat și s-a rugat și s-a rugat și i-a salvat viața lui Grace.
Da, există vinovăție. Munți întregi de vinovăție. Oceane vaste, agitate de temperatura în creștere. Vinovăție de mărimea stației spațiale a unui om bogat.
Dar Grace e și încântată. Va termina școala. Va fi mai atentă. Ce planuri are după asta? Nu știe încă, dar își dorește cu disperare să aibă timp să se gândească la ele.
— Spune-mi unde să merg, spune ea, și vorbește serios.
***
Este anul 1978, iar Alice se uită la o reclamă pentru primul test de sarcină aprobat de FDA, disponibil acum în farmaciile din toată țara. Sunt necesari nouă pași, două ore, o oglindă înclinată și o fiolă cu sânge de oaie, dar, pentru zece dolari, poți să-ți examinezi propriul corp în intimitatea casei tale; iar dacă testul iese negativ, poți fi sigură în proporție de 80% că rezultatul este corect.
Nu doar testul i-a tăiat respirația lui Alice, ci și articolul din revista Mademoiselle. De zeci de ani, revista se promovează drept revista de calitate pentru tinerele inteligente — acele fete la modă, sofisticate, orientate spre carieră din anii ’30, ’40 și ’50 — și, alături de editorialele de modă și sfaturile de frumusețe, s-a mândrit cu scriitori și editori precum Flannery O’Connor și Truman Capote, Shirley Jackson și James Baldwin, Joan Didion și Sylvia Plath.
Dar acum este altfel.
Testul de sarcină timpurie e.p.t. In-Home este o mică revoluție privată pe care orice femeie o poate cumpăra cu ușurință de la farmacie… Acum, rata sa ridicată de precizie a fost verificată aici, în America, de către medici… Asta înseamnă că puteți face cu încredere acest test de sarcină ușor, în privat, chiar acasă, fără a aștepta programări sau întârzieri… În sfârșit, depistarea timpurie a sarcinii ne aparține tuturor, cu ușurință și precizie.
Reclama este destul de remarcabilă, dar comentariul de la pagina 86 este cel care o face pe Alice să-i dea lacrimile. Este frumos prin sinceritatea și caracterul său practic, prin onestitate, afirmând fără ocolișuri că avantajele rezultatelor private și rapide sunt că îți oferă șansa ca, dacă ești însărcinată, să începi să ai grijă de tine… sau să iei în considerare posibilitatea unui avort precoce.
Să vezi aceste cuvinte tipărite într-o revistă națională?
Nu credea că va apuca să vadă ziua aceea, pentru că…
***
Pentru că este 1971, iar Alice nu-și poate imagina cât de aproape este de un viitor în care avortul este sugerat, cu o sofisticare pragmatică, în Mademoiselle și în restul revistelor pentru femei ale Condé Nast.
Alice este o femeie căsătorită, cu doi copii la școală, și în fiecare după-amiază sună o listă de persoane complet necunoscute care au lăsat mesaje pentru Jane. Au nevoie urgentă de ajutor.
Jane nu există.
Sau, mai degrabă, Jane este mai multe femei, care oferă un serviciu foarte specific în zona metropolitană Chicago. Ele se numesc Serviciul de Consiliere pentru Avort al Eliberării Femeilor, dar, din motive de discreție, femeile care au nevoie de ajutor pot suna la numărul de telefon de pe fluturașul lor și pot lăsa un mesaj pentru Jane, iar Jane le va răspunde în scurt timp.
(Nu sunt primul grup care s-a gândit la asta. În mai multe state există deja servicii de consultanță clericală — rețele de pastori, preoți și rabini care militează pentru legalizarea avortului și îndrumă femeile către clinici legale, dacă își permit să călătorească, și către contacte locale discrete, dacă nu își permit.)
O dată pe săptămână, întreaga echipă se întâlnește pentru a distribui numerele de telefon consilierilor, ca să le sune înapoi. Alice este una dintre puținele membre de culoare din grup. Restul sunt albe: gospodine albe, femei albe care lucrează, activiste albe care vor să facă ceva concret, ceva acum. Și ajută mii de oameni, nu există nicio îndoială în privința asta, dar rămâne faptul că, pe măsură ce serviciul lor se răspândește în cartierele din sudul și vestul orașului Chicago, clientela lor seamănă din ce în ce mai puțin cu membrii grupului. Scopul lui Alice este să le ofere acestor oameni o față familiară și liniștitoare.
S-a alăturat grupului ca consilier, șofer și, uneori, asistentă, după ce a însoțit o prietenă la programare. „Sună la acest număr”, îi spusese medicul prietenei. „Ei percep doar suma pe care ți-o poți permite.” Și, într-adevăr, Alice a ajutat-o să strângă cincizeci de dolari, iar cincizeci de dolari a fost costul serviciului. A aruncat o privire în camera de zi transformată în sală de așteptare, plină de adolescente speriate și mame obosite cu trei copii, și a știut că vrea să ajute.
Avortul nu fusese întotdeauna de competența secțiilor de psihiatrie și a comisiilor de evaluare ale spitalelor; nu fusese întotdeauna o concesie făcută cu părere de rău pe patul de moarte sau un pariu disperat într-o cameră de hotel plină de germeni.
Fusese, odinioară, treaba moașelor și a vindecătorilor, a prietenilor și a vecinilor, a celor cu uter care învățau cum funcționează propriul corp.
De aceea, membrii Jane învață să efectueze ei înșiși procedura.
***
Chiar și cu întreruperea curentului electric, e prea paranoică să angajeze un șofer — totul lasă urme, totul — așa că ia scuterul electric al fratelui ei mai mic din garaj. Ambrose i-a cerut să-și convertească banii în carduri cadou, în loc să-i transfere direct, iar ea e șocată de câte potențiale capcane nu luase în considerare.
Destinația lui Grace — o parcare cu multe ieșiri, în spatele unei grădini hidroponice care, odinioară, fusese un mall — se află la douăzeci și patru de kilometri de casa ei.
Pleacă înainte de răsărit. Fiecare felinar e un reflector, fiecare chip care trece e un spion. Se află din nou pe scena aceea cu mama ei, megafonul strigând: COPIL MIRACULOS! COPILUL MEU MIRACULOS! Și se află din nou la ora de sănătate din liceu, unde i se spune să se abțină, să ia decizii bune, să aibă integritatea de a aștepta, să nu-și ridice vălul corpului în fața unui partener nedemn și, cu siguranță, să nu-l ridice înainte de a se căsători. Și-a dezamăgit părinții, pe Dumnezeu, profesorii, iubitul și pe ea însăși, dar niciunul dintre ei nu trebuie să afle. Va ajunge în iad, dar nu astăzi.
Grace nu apucă să parcurgă nici zece kilometri, când se aude un claxon și tatăl ei strigă pe geam, iar mama ei plânge pe scaunul pasagerului. Brățara tatălui ei clipește la apropiere — scuterul are un vechi dispozitiv de geolocalizare de care Grace uitase complet.
Mai târziu va afla detaliile (Sal s-a panicat și i-a spus mamei sale), dar în acel moment tot ce știe este că părinții ei sunt acolo, că au prins-o, că ușa s-a trântit.
***
Este anul 2083, iar mama lui Grace este singura care nu a cedat. Jumătate din lume arde sau este inundată, iar cealaltă jumătate se ceartă aprig pe tema cui ar trebui să primească refugiații, dacă ar trebui să-i primească. (Au amânat acest viitor, au făcut eforturi mari în anii ’30 și ’40, au reluat cu disperare inițiativele ecologice — complet reactiv și mult prea târziu —, dar, în final, a fost doar o amânare.)
Amelia mărșăluiește pentru că se teme să nu fie depășită numeric. Mărșăluiește pentru că crede că e datoria ei să salveze copiii și să-i plaseze în familii cu valori creștine solide, pentru că autoritatea științifică a scăpat de sub control: o cabală de demoni pe Pământ, care blochează o întreagă generație de la mântuire.
Nu cunoaște și nu înțelege toată terminologia, dar e la fel de critică față de toate problemele cu care se confruntă America astăzi: „invaziile” la graniță, copiii care își inventează genuri, ateismul în școli, lesbienele din fiecare sitcom și, cea mai mare problemă dintre toate — care planează asupra celorlalte — intruziunea tehnologiei în corpurile naturale. O întreagă economie a elitelor fără suflet care permit — ba chiar încurajează! — oamenii să-și ajusteze hormonii și să-și modifice organele, să-și implanteze cipuri medicale și dispozitive de urmărire; monștri care dau tehnologiei lor nume drăguțe, cum ar fi „testul iepurelui”, când, de fapt, nu e deloc drăguț, ci e un mijloc de a interveni la primul semn de concepție și de a prelua controlul asupra unui proces natural care ar trebui lăsat doar voinței lui Dumnezeu. (Nu îi va trece Ameliei niciodată prin minte ipocrizia instalării aceluiași test în Grace; oamenii potriviți au preluat monitorizarea acestuia.)
Pe scurt: fiica ei va fi crescută mai bine.
***
Este anul 2092, iar Grace este o dezamăgire pentru mama ei.
— Respiră, spune asistenta.
Grace respiră. Plânge și ea. A citit tot ce a găsit despre naștere, dar nimic nu a pregătit-o pentru realitate. La un moment dat, e cuprinsă de dorința disperată și irațională de a-l suna pe Ambrose — cel puțin el i-ar spune sincer ce urmează să se întâmple. Dar profilul temporar a dispărut de mult; numărul lui e de mult deconectat.
— Respiră, spune asistenta.
Grace respiră cu dificultate. Mama ei e lângă ea, dar în momentul acesta abia dacă vorbesc. Există medicamente, dar ea suferă dureri îngrozitoare. Când anestezistul mărește doza și jumătate din corpul lui Grace înțepenește, ea face un atac de panică.
Vocea anestezistului pătrunde prin ceață:
— …ceva pentru anxietate?
Mama lui Grace spune da. Medicamentele își fac efectul, iar Grace nu-și mai amintește mare parte din ce urmează.
Este anul 2092 și medicina modernă nu poate oferi decât un confort limitat. Chiar dacă mama lui Grace ar fi angajat o doula („Nu ai nevoie de una”, declarase ea. „Mă ai pe mine.”) — chiar dacă ar fi făcut-o, ce ar fi putut spune o doula ca s-o facă pe Grace să se simtă mai bine? Fapta era deja făcută.
O asistentă medicală ține în brațe copilul, care plânge și mai tare decât mama sa.
Cu excepția unei revelații legate de sex: e fetiță.
***
Este anul 1817, iar Asenath Smith este îndrăgostită de un predicator episcopal.
Numele lui este Ammi Rogers și a fost exclus din parohia din Connecticut pentru că promova separarea bisericii de stat. În schimb, lucrează în circuitul lucrativ al predicatorilor itineranți, unde a devenit extrem de popular — în special în rândul doamnelor.
Asenath, în vârstă de douăzeci și unu de ani și crescută într-o familie de femei independente, l-a cunoscut pe controversatul personaj când acesta îi oferea alinare bunicii ei, pe patul de moarte — Dumnezeu s-o odihnească în pace. A fost cucerită. S-a îndrăgostit.
Când Asenath își dă seama că este însărcinată, se duce direct la Rogers, sigură că se vor căsători în curând. Va trebui doar să se grăbească.
Dar Rogers nu se va căsători cu ea decât dacă renunță la sarcină. Majoritatea oamenilor ignoră faptul că bebelușii se nasc la mai puțin de nouă luni de la nuntă, dar această amabilitate nu i se va acorda lui. Reputația lui este deja pătată.
El îi dă medicamente, dar acestea nu au efect.
Încearcă să folosească un instrument, dar nici acesta nu pare să funcționeze, așa că fuge din oraș. După câteva zile teribile, pline de durere, Asenath naște un copil mort.
Scandalul care urmează este intens, iar încercările de urmărire penală sunt și mai intense. În Connecticut nu există o lege privind seducția și nici o lege care să interzică avortul. Cu toate acestea, el este arestat.
Primul proces eșuează când Rogers le răpește pe Asenath și pe sora ei, ținându-le închise până când acceptă să-și retragă mărturia. Ele își țin promisiunea și refuză să coopereze la al doilea proces, dar declarațiile lor anterioare sunt prezentate oricum. În lipsa unei acuzații mai precise, Rogers e condamnat pentru agresiune sexuală și primește o pedeapsă de doi ani de închisoare.
Furtuna continuă să facă ravagii. Coerciția asupra lui Asenath Smith se află în centrul dezbaterii, dar dezbaterea nu include modalități de a se asigura că femeile ca Asenath pot scăpa de coerciție. În schimb, Adunarea Generală vizează avortul medicamentos, dorind să le îndepărteze pe moașe și pe bunici (multe dintre ele imigrante sau foste sclave) din această activitate — prima legislație antiavort din țară. Avorturile aprobate și efectuate de medici vor rămâne protejate încă o perioadă, mutând aceste decizii delicate privind corpul în mâini mai autoritare.
Această concluzie nu rezolvă problema.
***
Este anul 2107, iar fiica lui Grace are cincisprezece ani. Locuiesc singure de cinci ani, părăsind în sfârșit casa copilăriei lui Grace și mutându-se într-un apartament cu un dormitor, într-o zonă săracă a orașului. Majoritatea vecinilor lui Grace sunt din India și e o ușurare să scape de privirile constante ale foștilor vecini, o ușurare să nu mai fie nevoită să se ascundă de rușine.
Grace nu se rușinează de Olivia, chiar dacă asta se aștepta toată lumea de la ea. (Își iubește fiica, în ciuda tuturor lucrurilor.) Mai degrabă, se rușinează de cât timp i-a luat s-o scoată din casa aceea. Un deceniu de muncă pe salariu minim și de ascultat reproșurile mamei sale despre caracterul ei, despre povara îngrijirii copilului și despre rușinea socială, de parcă nu ar fi ținut-o pe Grace sub supraveghere strictă timp de opt luni ca să se asigure că așa se va întâmpla…
Dar s-a terminat. Ultimii cinci ani au fost liniștiți. Au fost revelatori. Viața ei e sub controlul ei (în măsura în care a munci peste cincizeci de ore pe săptămână ca să-ți permiți paste și margarină se poate numi „control”). Grace a rupt legăturile cu biserica și răspunde la apelurile mamei sale doar în o treime din cazuri. Viața nu e ceea ce spera, dar a învățat să fie împăcată.
Și apoi vine luna mai.
În mai, Olivia merge la o petrecere după școală și se întoarce acasă bolnavă. Nu-și amintește nimic, dar o doare, e distrasă, are coșmaruri care se mișcă asemenea umbrelor în lumina lumânărilor. Îi fac analize de sânge, dar orice ar fi fost în organismul ei dispare fără urmă.
Trei săptămâni mai târziu, Olivia cade în brațele lui Grace, cuprinsă de panică, neîncrezătoare, și, în secunda aceea, înainte să rostească ceva, Grace știe deja. E vorba despre testul iepurelui.
(Nu a fost instalat la cererea lui Grace, nici cu acordul vreuneia dintre ele. Cipurile medicale sunt obligatorii de la vârsta de șase ani, iar testul iepurelui, de la vârsta de zece ani. Este lege națională din 2102, iar Grace nu-și poate permite să părăsească statul. Protestatarii care au condamnat atât de repede utilizarea lui în luarea deciziilor private nu au avut nicio reținere în a-l folosi pentru supraveghere.)
— Ce să fac? plânge Olivia. Iar și iar. Ce să fac?
Grace are gura uscată. Cuvintele îi ies slabe.
— Pot rezolva asta, spune ea. Dacă asta vrei.
— Cum? șoptește Olivia.
Rămân treze până târziu în noaptea aceea, discutând opțiunile. Grace încearcă să nu arate cât de tare tremură. Îi explică Oliviei riscurile încercării de a simula un avort spontan, în comparație cu riscurile sarcinii și ale nașterii. Încearcă să-i ofere informațiile pe care și-ar fi dorit să le aibă, construind conversația fără un plan prestabilit.
— Ai făcut o căutare? întreabă Grace brusc.
— Nu, am venit direct la tine. Olivia întinde mâna ezitant, ca și cum ar vrea să deschidă un ecran. Ar trebui să…?
— Nu! Grace îi acoperă mâna cu a ei. Nu căuta. Nu spune nimic nimănui, nici măcar celei mai bune prietene, ai înțeles?
În momentul acesta, legea îl condamnă doar pe cel care a procurat. Olivia este minoră. În ochii legii, corpul ei îi aparține lui Grace și, prin urmare, Grace este responsabilă pentru ceea ce urmează.
Face tot ce poate ca să-și acopere urmele: un cont anonim de pe un dispozitiv de unică folosință, un loc de întâlnire într-o zonă înfricoșătoare a orașului, unde rețeaua e mereu întreruptă, o noapte și mai înfricoșătoare petrecută frecându-i spatele fiicei sale, ajutând-o să treacă peste crampe și greață, notând dimensiunea cheagurilor de sânge și repetând povestea pe care o vor spune doctorului a doua zi dimineață…
Nu este suficient.
E suficient ca o singură asistentă medicală suspicioasă să semnaleze dosarul Oliviei. De ce nu au făcut o programare când testul ei de sarcină a ieșit pozitiv? De ce nu s-au dus la urgențe când au văzut sângele?
Trecutul lui Grace este analizat, datele privind locația ei sunt inspectate în căutarea unor lacune misterioase, martorii sunt contactați ca să dea informații despre caracterul ei. Și apoi apar dovezi pe care nici măcar nu știa că trebuie să le distrugă: un test antidrog efectuat pe țeava de canalizare.
Este arestată pentru crimă, dar avocatul din oficiu îi spune că pot reduce acuzația la omor voluntar dacă ea declară că nu era în deplinătatea facultăților mintale — într-un acces de furie provocat de amintirea propriului avort eșuat și de lipsa sprijinului unui bărbat. Grace nu vrea să fie considerată o nebună care i-a îndesat pastile pe gât fiicei sale într-un acces de isterie de modă veche, dar asta reduce pedeapsa de la douăzeci de ani fără eliberare condiționată la doisprezece.
Va pleca, iar Olivia va fi dată în custodia mamei lui Grace.
Și tot ce poate gândi Grace în timp ce este condusă afară din sala de judecată este: Am avut cinci ani ai mei. Am avut cinci ani.
***
Este 1993, iar ea își dorește atât de mult acest copil; au încercat și au încercat. Se aud bătăile inimii, le poate auzi, dar nu are creier. Corpul ei nu vrea să renunțe, iar doctorul spune: „Îmi pare foarte rău, dar va trebui să îl scot eu însumi.”
Este anul 2015, iar ea trebuie să se strecoare marți, deoarece grupul ei de tineri protestează sâmbătă împotriva clinicii și are nevoie de câteva zile pentru a-și reveni; altfel se vor întreba de ce nu este acolo. Va plânge în sala de recuperare și o va numi pe asistentă criminală.
Este anul 1965, iar ea trebuie să convingă comisia de evaluare a spitalului că are tendințe suicidare, prezentând scrisori de la doi psihiatri diferiți — totul pentru privilegiul de a petrece două nopți într-o secție de psihiatrie și de a fi rasă pe toată suprafața corpului, fără un motiv clar —, dar funcționează. Este umilitor, dar funcționează, iar ea știe că este una dintre norocoasele care au găsit o soluție.
Este anul 1150, iar Hildegard von Bingen, sibilă de pe Rin, se acomodează cu viața de stareță a unei mănăstiri construite în onoarea ei. Se pregătește să scrie tratatele medicale Physica și Causae et Curae, în care, printre multe alte remedii, va enumera cele mai încercate și verificate metode contraceptive. Oficial, Biserica consideră această practică un păcat, dar nu este crimă până în momentul în care sufletul intră în corp, adică la patru sau cinci luni de la concepție, așa că o călugăriță care oferă această îngrijire comunității sale nu este neobișnuită, ci, pur și simplu, practică.
Romanii au silphium, iar chinezii au rădăcina de achyranthes. Shoshone au sămânța-de-piatră, Lakota au salvie, hawaiienii au elixiruri de hau, noni, ’awa și frunze tinere de kī. Victorienii au ceaiul de vetrice și savinul, ergotul de secară, poțiunea neagră, nalba și sunătoarea. Milenialii au mifepristonă și misoprostol, iar generația climatică are blocante de sarcină și pastile galbene livrate direct în coșul de gunoi din baie.
Este anul 1750 — al șaptesprezecelea, la naiba — și Mary consultă o copie cu colțurile îndoite a cărții The American Instructor, un manual foarte popular în gospodării. Nu o lecție de aritmetică o preocupă astăzi — deși matematica îi va fi de folos —, ci o observație de pe ultimele pagini din manualul de medicină.
Mary citește instrucțiunile despre cum să vindece cea mai frecventă tulburare în rândul femeilor necăsătorite: suprimarea ciclului menstrual. Ciclul lui Mary este suprimat, într-adevăr, de câteva săptămâni și, fiind o văduvă cu anumite mijloace și fără dorința de a se recăsători, nu este prima dată când trebuie să consulte acest remediu casnic. Pentru a-și vindeca nenorocirea, trebuie să se purifice cu rădăcină de Jatropha roșie și apoi să bea ceai de mentă cu amoniac de două ori pe zi, timp de nouă zile; apoi să ia o pauză de trei zile și să continue din nou timp de încă nouă zile. Este o procedură dureroasă, dar mai bună decât alternativa.
(Este anul 1750, iar pe vastele întinderi ale Americii de Nord există zeci de triburi indigene cu peste o sută de alternative, dar Mary tocmai a primit această carte.)
Ea scoate un sunet ușor — „fah” — la avertismentele și măsurile preventive enumerate la sfârșitul pasajului, așa cum face întotdeauna. Acestea se încheie cu o îndemnare primă să nu tânjească după Frumușei sau orice alt Gunoi. Partenerul ei actual nu este gunoi — este chiar destul de respectabil —, dar Mary nu dorește să-și împartă sinele sau averea cu altcineva, oricât de frumos ar fi acesta. A văzut-o pe mama ei murind pe patul de naștere la vârsta de 42 de ani. Le-a văzut pe surorile ei dispărând în umbră, sub presiunea cerințelor unei case supraaglomerate.
Moartea primului ei soț i-a dat lui Mary libertatea de a se mișca după cum dorește, de a-și conduce propria gospodărie și de a-și controla propriul destin.
Nu va renunța la asta cu ușurință.
***
Este anul 2119, iar Grace nu a renunțat, dar anii au fost dureroși și grei.
Astăzi, iese din închisoare.
Nu mai este aceeași femeie. Este mai furioasă. Suferă. Are o tuse permanentă de la ultimul virus care a făcut ravagii printre deținuți. Dar, după doisprezece ani, îi este la fel de frică să reintre în lumea de afară pe cât îi este să n-o mai vadă niciodată.
Olivia o așteaptă în parcare. Se privesc una pe cealaltă pentru o clipă care arde ca un incendiu în California, apoi se aruncă una în brațele celeilalte.
Pe bancheta din spate a mașinii Oliviei se află un copil de patru ani, cu nasul lipit de geam. Se numește Raley, după activistul care a făcut posibilă căsătoria mamelor sale după atâtea decenii în care asta nu fusese permis. Valul se întoarce din nou în favoarea autonomiei corporale. Lupta unei generații pentru a-și alege partenerii alimentează lupta pentru a-și alege dimensiunea familiilor — o inversare a progresului istoric al drepturilor civile, care va inspira subiecte de disertație pentru anii următori.
— Mi-ai lipsit, spune Olivia.
— Mi-a fost dor de tot. Grace s-a abținut atât de mult timp, încât refuză să se prăbușească în parcarea aflată la trei metri de poarta blestemată, dar e pe punctul s-o facă.
Apoi Olivia spune:
— Voi vorbi la manifestația de săptămâna viitoare. Vii?
Grace se retrage. E prea mult, prea repede. Lumea ei s-a redus la o mână de pereți și fețe cunoscute de ani de zile, iar acum Olivia îi cere să se ridice în fața a o sută de mii de oameni?
— Te rog, spune Olivia.
Grace închide ochii.
Lumea a continuat să ardă în timp ce ea era plecată. În ultimul deceniu au avut loc tot mai multe inundații și incendii, uragane și valuri de căldură, prăbușiri ale coastelor și viruși numiți după fiecare literă a alfabetului. Unele dintre aceste dezastre au lovit închisoarea, sub forma întreruperilor de curent, a alimentelor stricate, a bolilor și a neglijării; altele au fost doar știri — imagini sumbre ale vieții care o aștepta afară. Grace a ratat revolte și asasinate. A ratat o grevă națională și numeroase atentate cu bombă în ziua alegerilor. Dar se fac pași înainte, se obțin mici victorii, iar Olivia crede cu adevărat că una mare va avea loc săptămâna viitoare.
Se întâmplă. Votul final. Congresul e pe punctul de a anula interdicția și de a restitui o anumită măsură de autonomie corporală pentru mai mult de jumătate din populație. Nu mai există un lanț de aprovizionare pentru medicamentele utilizate în avort; nu sunt mulți medici instruiți în procedurile de urgență limitate pe care li se permite, ocazional, să le efectueze și, cu siguranță, nu vor primi în rândurile lor moașe de pe piața neagră ca să compenseze deficitul. Dar au un președinte care așteaptă să semneze. Au companii dornice să inunde piața. Au o campanie video de milioane de dolari, gata de lansare, completată cu apariții ale unor vedete.
Dacă va fi adoptată. Dacă.
Dacă nu, atunci lucrurile vor deveni urâte exact acolo unde Olivia îi cere să fie. Vor fi violențe. Gaz lacrimogen lansat de drone și ciocniri cu roboții Gărzii Naționale. Vor fi mii de arestări.
Grace își imaginează haosul și, brusc, are din nou nouă ani, fiind târâtă în lumina reflectoarelor ca simbol al reglementării uterine. Își aude soarta strigată printr-un megafon; se apropie de microfon și e de acord că mama mea mi-a salvat viața și mama ta ți-a salvat-o pe a ta, mai are două luni până împlinește optsprezece ani și încă mai simte durerea unei palme peste față, e închisă în camera ei cu excepția meselor și a exercițiilor fizice, e închisă în celula ei cu excepția meselor și a exercițiilor fizice, își vede întreaga viață trecând pe lângă ea și se întreabă cine ar fi fost dacă i s-ar fi permis să decidă singură.
Mama ei a contribuit la distrugerea acestei lumi. Fiica ei încearcă s-o repare.
Se uită la micuțul Raley, cu fața încă lipită de geamul mașinii, care o privește, întrebându-se ce fel de persoană este bunica lui din închisoare; iar ea se întreabă același lucru. Spune:
— Voi merge.
***
Este anul 2119, iar Olivia stă pe scenă, cu o duzină de oameni în spatele ei și o sută de mii în fața ei. Soția ei e lângă ea, căsătoria lor fiind legală de abia doi ani. Fiul lor stă între ele, orbit de lumini.
Treptele Senatului sunt pline de unități de poliție înghesuite umăr la umăr, cu lumini albastre clipind pe piepturile lor pătrate. Aerul e plin de camere de filmat — supraveghere militară, acoperire media și nenumărați reprezentanți ai susținătorilor care n-au putut veni personal.
Este rândul Oliviei să vorbească. E aici ca să reprezinte grupul de bază la care s-a alăturat în ziua în care a fugit din casa bunicii, trăind de pe o canapea pe alta și de la un salariu la altul. E aici ca să-i reprezinte pe toți cei care s-au luptat să-și construiască o viață pe un traseu plin de obstacole.
Ea strigă:
— Nu există nicio justificare pentru a respecta o lege imorală!
Urletul mulțimii este asurzitor. Îl trage pe Raley aproape de ea, copilul pe care l-a ales, și vorbește despre trecut, prezent și viitor.
— La fiecare pas, am căutat să aflăm mai multe despre corpurile noastre, spune ea. Și, la fiecare pas, acea cunoaștere a fost folosită ca să ne lege mai strâns, ca să scurteze termenul-limită, ca să pună deciziile private în mâinile funcționarilor publici, de parcă n-am fi capabili să alegem singuri.
Olivia întinde celălalt braț și spune:
— Vrem doar să ne controlăm propriul destin! Vrem să decidem cursul vieții noastre și să nu vedem fiecare progres științific folosit împotriva noastră. Este anul 2119 și nu aș fi avut acest copil dacă aș fi fost forțată să nasc înainte să fi fost pregătită, înainte să am o casă pe care s-o pot împărți cu cineva. Și…
***
Este anul 1350 î.Hr., iar ea urinează pe saci cu semințe de grâu și orz, așteptând să vadă cât de repede vor încolți. Funcționează mai des decât ai crede.
Ea vrea doar să știe, ca să poată face planuri, în orice caz. Și…
***
Este anul 1021, iar ea privește cum medicul șahului toarnă sulf peste urina ei, căutând viermii care, crede el, vor ieși din amestec. Nu funcționează mai bine decât v-ați imagina.
Ea vrea doar să știe, ca să poată face planuri, în orice caz. Și…
***
Este anul 1658, iar ea așteaptă la casa profetului local al urinei. El ține matula la lumină, uitându-se prin sticlă ca să evalueze culoarea lichidului din interior.
Ea vrea doar să știe, ca să poată face planuri, în orice caz. Și…
***
Este anul 1998, iar Lee Berger tocmai a identificat ciuperca ce a cauzat declinul, de zeci de ani, al speciilor de broaște australiene. Aceasta era transportată pe pielea vechiului nostru prieten Xenopus laevis, exportat cu zecile de mii pentru testele de sarcină prin injectare de urină, iar acum amenință cu dispariția a treizeci la sută dintre amfibienii lumii.
E păcat de broaște, dar toți acei oameni voiau doar să știe, ca să poată face planuri, în ambele cazuri. Pentru că…
***
— pentru că încă mai are o datorie de zece mii de dolari de la ultima naștere.
— pentru că, dacă nu mai ia medicamentele, va muri.
— pentru că gândul acesta o face să vomite, o face să leșine; nu ar supraviețui.
— pentru că, dacă nu termină școala, vor crește copilul în subsolul părinților lor.
— pentru că pur și simplu nu vrea, nu vrea, nu vrea să fie pe patul de moarte sau minoră sau să fugă de un monstru. Doctorul ei i-a spus că nu poate să-și lege trompele decât dacă are deja trei copii, dar unde e logica în a naște trei copii ca să primești permisiunea de a nu avea niciunul?
Este anul 2084 și ea plânge: „Bunicile noastre au luptat atât de mult pentru asta.”
Este anul 2206 și ea plânge: „Bunicile noastre au luptat atât de mult pentru asta.”
Este anul 1878 și Madame Restell sângerează până la moarte în cadă, mai degrabă decât să se supună unui alt proces. Este anul 1821 și Asenath Smith fuge din oraș, în dizgrație. Este anul 1972 și șapte dintre femeile din Jane tocmai au fost arestate într-un raid. Este anul 2086 și dosarul medical al lui Grace a fost oficial actualizat la cea mai precară dintre categorii: potențialul de a rămâne însărcinată.
Este anul 2022 și nu s-a terminat.
Este anul 2022 și nu se termină niciodată.
SFÂRȘIT
Traducere: Eliza Claudia Filimon și Robert Marcu
Traducere și publicare cu permisiunea autoarei Samantha Mills
Povestire publicată în „Uncanny”, noiembrie/decembrie 2022
Povestire câștigătoare a premiilor Nebula 2023, Locus 2023 și Theodore Sturgeon Memorial 2023
