21:45, te gândești, 21:45…
Limbile ceasului se mișcă foarte încet, învăluite în lungi spirale luminoase de vapori și totuși îți arunci privirea tot mai des în direcția lui.
Vrei să ignori vocile, zgomotele, foșnetele.
Din când în când, te miști cu grijă și încerci să-ți dai seama dacă strânsoarea din jurul încheieturilor a slăbit, dacă poți face și altceva în afară de a-ți muta capul dintr-o parte în alta. Gura îți este închisă ferm, maxilarele blocate de o fâșie capricioasă de vapori verzui, asemănătoare cu cele care însoțesc mișcarea limbilor ceasului – și nici măcar nu contează ce oră este, tot ce contează e timpul în sine, pentru că el se constituie în singura legătură cu ceea ce erai înainte de a se întâmpla toate astea, înainte ca această realitate imposibilă să se suprapună peste cea pe care ți se părea că o cunoști atât de bine, alterându-i complet mecanismele ce-o făceau să funcționeze atât de corect. Atât de inofensiv.
Bineînțeles, o parte a minții încă nu acceptă faptul că toate acestea se petrec cu adevărat.
O reacție defensivă firească, până la urmă. Poate și de aceea îți privești mereu încheieturile mâinilor, cum stau strivite pe tăblia mesei, împresurate de același abur bizar care luminează tot peretele de lângă pat. Le privești, apoi îți miști degetele. Te uiți la spirele leneșe ale vaporilor, care maschează forme minuscule, complet nepământești, pe urmă încerci să-ți încordezi trupul, să-l clintești din loc, dar poziția nu-ți permite să faci acest lucru, pentru că picioarele-ți sunt de asemenea imobilizate. Simți asta, deși nu există nici senzație de durere, nici de disconfort.
Stai întinsă pe o masă.
Este masa ta, masa din camera de zi.
Masa pe care nu o folosești niciodată, etern acoperită de un milieu croșetat rămas de la mama ta – mamă, nu, pleacă din gândurile mele, nu trebuie să mă vezi așa – cea pe care stă dintotdeauna o vază veche, plină cu flori artificiale. Un clișeu banal, liniștitor, ce vine cu o semnificație pe care n-ai fost capabilă s-o descifrezi vreodată înainte de toate astea. Nu te doare nimic, mare parte din teroarea inițială a trecut, pe măsură ce rațiunea ți-a pus gândurile în ordine, pentru că ești o persoană destul de bine ancorată în concret, străină de capcanele viclene ale imaginației, iar asta te ajută să accepți repede anumite realități odată ce ești pusă față-n față cu ele. Numai poziția în care te afli te deranjează, întinsă pe burtă, cu picioarele desfăcute și imobilizate – complet vulnerabilă, în timp ce încăperea pulsează și pare a-și schimba forma, populată de vortexurile luminoase ale aburilor ce-și poartă brațele curioase, peste conturul tuturor lucrurilor din jurul tău.
Privești ceasul, îți miști degetele.
Încerci să ignori vocile, deși îți dai seama că n-o să mai poți face asta multă vreme.
Sunt tot mai clare, mai apropiate. Sunt însoțite de zgomote imposibil de neglijat. O umbră se proiectează pe zid, într-o aură de particule strălucitoare, iar maxilarele ți se contractă, în așteptarea unui strigăt necontrolat, ce nu mai vine însă. Un braț apare în raza vizuală. Te uiti la el îngrozită, ține ceva ce seamănă foarte mult cu un instrument medical, apoi brațul se sudează de un trup subțire, gălbui în lumina nestatornică, apoi verde-pal, pe măsură ce înaintează și se postează în fața ta.
Ridici privirea, studiezi terorizată chipul de deasupra ta, înghițit de doi ochi uriași, lipsiți de pleoape, în centrul cărora se rotesc trei puncte negricioase – trei iriși? – nasul minuscul, gura întredeschisă, îngustă ca o tăietură de cuțit, și urli, urli tare acolo la tine înăuntru, urli ca să te eliberezi, desigur, dar și ca să echilibrezi realitatea de netăgăduit a creaturii din fața ta, cu situația în care te afli, precum și cu curiozitatea absolut morbidă pe care nu ți-o poți reprima, în vreme ce privirea ți se adâncește în expresia hipnotică a ochilor acelei făpturi bizare.
Creatura scoate un sunet ca un sâsâit. Pare să-ți studieze, atentă, fruntea. Apoi ridică instrumentul acela ciudat, ce emite brusc o scurtă străfulgerare gălbuie. Pe urmă dispare în dreapta mesei, în spatele tău.
De necrezut, nu se poate, nu se poate, clipește un mesaj îndepărtat, într-un ungher al minții tale, ca o firmă luminoasă, în timp ce, în prim-plan se derulează și se îmbulzesc tot felul de scenarii fără niciun fundament. Știi doar acum adevărul, e limpede, nu are rost să te îndoiești de realitatea lucrurilor ce se petrec în această clipă.
Deși ești doar o profesoară de la țară, trecută de prima tinerețe, care și-a pierdut virginitatea la 22 de ani și apoi, până la 35 a trecut prin două relații scurte și extrem de dezamăgitoare, cu pasiuni inocente, fără mari aspirații ori curiozități stiințifice, ai văzut destule filme și ai citit destule cărți ca să intuiești exact natura ființelor ce ți-au pătruns în casă și te-au legat pe masa din sufragerie. La început, creierul tău a accesat ipoteza cea mai convenabilă – sunt doar niște indivizi din sat, care îți cunosc bine obiceiurile și s-au hotărât să joace farsa asta sinistră, doar ca să-și satisfacă netulburați poftele ticăloase – dar, pe măsură ce a trecut timpul, iar limbile fosforescente ale ceasului de pe perete și-au urmat calea lent, tot mai lent, mintea ta a ajuns la alte concluzii.
În mod evident, cărțile și filmele îți aduc în memorie imagini ori ipoteze ce au puțină legătură cu înfățișarea reală a creaturilor ce se foiesc în jurul tău, însă îți oferă un cadru destul de solid de care să-ți „fixezi” impresiile.
Groaza împinsă la extrem, până la anihilare, combinată cu brutalitatea gravă a situației, îți inhibă totuși în mod ciudat gândurile. Poate ți-au administrat între timp și un sedativ ușor, sau ceva asemănător, pentru că lucrurile par, uneori, uimitor de îndepărtate, deși păstrează, deconcertant, o fațetă teribil de lucidă. Aproape tăioasă. Practic, înregistrezi fără reacție. Absorbi, înțelegi, studiezi și ești studiată. Și poate chiar ăsta e scopul lor, până la urmă.
În cameră, becurile sunt stinse.
Singurele surse de lumină sunt fâșiile fosforescente ce plutesc fără sursă anume, agățate de muchiile obiectelor.
Ceva te atinge pe spate, în zona rinichilor.
Ce se va întâmpla acum? Le auzi din nou vocile, asemănătoare și totuși distincte. Nu se ating niciodată una de cealaltă. Fiecare are traseul ei, nu se intersectează, nu se încurcă. Creaturile scot sunete cu vagi accente metalice, le emit în același ritm monoton, fără suișuri ori coborâșuri. Simți iarăși atingerea pe spate – întinsă pe masă, legată, singură, total vulnerabilă – ca pregătită pentru un viol colectiv, trece un gând înspăimântat – asculți vocile, încerci să identifici ceva asemănător unui fir de intenție, cauți un indiciu, orice.
Scâââârțțțț – scââârțț – ușa camerei se mișcă.
Luminile par să se diminueze.
O presiune stranie în zona șalelor îți face oasele să vibreze. Le percepi atingerile, mânuțele pe corp. Atingeri extrem de precise, palme reci ca gheața, pe coapse, pe fese, pe vulvă, de-a lungul șirei spinării, din nou și din nou, stabilind, în urma traseelor lor exacte conexiuni ciudate ce-ți trimit în oase și-n carne o serie de fulgere incandescente, pline de ramificații, care-ți fac mușchii să tremure.
Încerci iarăși să țipi, să te zbați, deși știi că este inutil.
O împunsătură dură deasupra anusului îți aduce lacrimi în ochi. Vrei să implori, să-i rogi, dar apoi luminile devin intense, mai intense decât înainte și-un iz ușor de ars îți pătrunde în nări. Le distingi iar vocile, înșirate pe aceleași ritmuri uniforme, apoi observi că „legăturile” de la mâini au devenit roșiatice și par a gravita în jurul pielii. Vaporii din jurul limbilor ceasului, de asemenea roșiatici, se rotesc în spirale, tot mai repede și mai repede.
Glasuri. Foșnetul trupurilor lor. Ușa camerei.
O bombă îți explodează înapoia pleoapelor. Ceva venit cu mare viteză și ca o consecință directă a fulgerelor din oase și din mușchi. Dintre ramificațiile orbitoare ale deflagrației se înalță o gheară imensă, ce-ți strânge tâmplele ca-ntr-o menghină și îți întunecă complet privirea – ai timp să mai vezi mâna aceea micuță, cum apare din nou în raza ta vizuală, ținând instrumentul acum purpuriu în lumina fluctuantă, după care tâmplele-ți cedează sub presiunea ghearei, ce se strânge tot mai tare, astfel că tot ce rămâne este întunericul. Adânc. Deplin.
Întuneric în care totuși îți auzi respirația. Slabă, întretăiată, continuă. Ai senzația unei căderi. A unui timp îndepărtat și imposibil de clasificat. O felie din zile și nopți ce cade din cadrul existenței tale într-un hău – imposibil de recuperat, de atins. Trec secunde, minute, te miști – te miști? – deschizi încet pleoapele, un lichid ți se scurge printre buze, e salivă, nu are gustul sângelui.
Încăperea – total întunecată.
Undeva persistă o strălucire vagă, însă îți dai seama că este doar urma încinsă a durerii din tâmple. Nu se vede nimic, nicio fâșie sclipitoare, nici limbile ceasului, nici legăturile de pe încheieturile tale. Ești singură, întinsă pe masă. Au plecat. Au plecat? Rotești cu greutate capul, înghiți, izul de ars încă persistă în jurul tău, amestecat cu ceva ce aduce cu mirosul de amoniac. Ridică-te, deschide ochii, o poți face, nu mai e nimeni aici. Chiar a fost cineva? Ești goală pe masă.
Cu carnea încă tresărind – ești conștientă de tremurul îndepărtat al mușchilor, nimic altceva, pentru că trupul ți-e în întregime amorțit – înfigi coatele în tăblia mesei și te lași să cazi în genunchi pe covor. Știi că ai nevoie la baie, presiunea din vezică e o greutate ce sporește continuu în interiorul tău, așa că te târăști pe întuneric către ușa băii, te ridici, lipită de pereți, și atingi întrerupătorul.
Lumina e o lamă de cuțit peste ochi.
Găsești pe bâjbâite veceul, te așezi cu gândurile blocate într-un nod cleios, perfect neted, fără crăpături ori căi de acces, încremenit de propria sa povară. Trece o veșnicie până te poți mișca din nou. Probabil chiar ai adormit câteva secunde, pentru că imediat ce deschizi pleoapele, cazi în patru labe pe gresie, cu palmele scoțând un plescăit puternic.
Reușești totuși să ajungi la chiuvetă și să te speli pe față. Refuzi să arunci vreo privire asupra reflexiei tale din oglinda de lângă dulăpiorul cu medicamente. Te împleticești doar înapoi în camera de zi și, la lumina neonului din baie, zărești forma canapelei din apropierea bibliotecii. Te arunci peste ea fără simțire, cu trupul tare ca o bucată de lemn. Adormi instantaneu, iar somnul nu ți-e somn, nu e nimic care să semene a somn, e doar un plonjon cu capul înainte, într-o spărtură neagră a ființei tale, o gaură, o vizuină, unde reușești să te ghemuiești și aștepți speriată să se facă ziuă.
Și se face, în cele din urmă, se face ziuă.
O zi cleioasă, galbenă, foarte asemănătoare cu dispoziția ta, cu ceea ce te umple pe dinăuntru, însă, în mod surprinzător, după ce reușești să-ți faci o cafea și să mănânci o jumătate de sendviș, începi să te simți ceva mai bine. Capul ți se limpezește treptat, blocajul din minte cedează, amoțeala din mușchi dispare. Întâmplările din seara precedentă capătă multe dintre caracteristicile unor coșmaruri. E oare posibil? Toate vocile, siluetele, spirele luminoase, toate țesute în textura fragilă a unui vis urât?
Te gândești la asta în timp ce te plimbi prin casă cu sendvișul în mână, cu capul tot mai limpede. Totul este așa cum ar trebui să fie. Lucrurile la locul lor, ferestrele închise, ușa încuiată, nimic clintit, nimic mutat, masa din camera de zi e într-adevăr în mijlocul camerei, dar acolo stă întotdeauna – poate un pic mai spre bibliotecă, ce zici? – iar milieul de pe ea e mototolit pe covor, însă acest lucru nu înseamnă nimic, l-ai fi putut chiar tu da jos, din neatenție, azi-noapte, când ai fost la baie. Pentru că ai fost în baie, ai uitat să tragi apa, ai văzut asta dimineață. (Simți atingerile mânuțelor pe spate, pe coapse, pe tot corpul, te înfiori.)
Trec câteva zile, trece weekendul, te întorci la lucru.
Te gândești tot timpul la ce s-a întâmplat, programul nu e foarte încărcat și reușești să-ți faci treaba mulțumitor, fără ca cineva să bănuiască cât ești de preocupată, nici chiar prietenele din cancelarie, cărora de altfel nici nu le spui nimic, deși te simți tentată să dezvălui ceva cuiva, oricui, oricum. E un impuls firesc până la urmă, profund uman, însă nu ar aduce nimic bun. Ai o anumită autoritate în sat, iar oamenii sunt foarte grăbiți să judece chiar și cel mai mic zvon.
Așa că taci și te gândești, rumegi în minte puținele imagini și senzații pe care ți le mai amintești, nu simți nicio traumă, nicio durere, nici urmă de remușcare ori „rușine”, nu te simți rănită, abuzată în vreun fel, nu te simți expusă, ori o victimă a unui atac, fapt ce consolidează ipoteza coșmarului, deși această rezolvare nu te mulțumește absolut deloc.
Încerci să găsești alți termeni.
Halucinație, premoniție, ori poate viziune – dar sună absurd, prostii, îți spui, prostii, te decizi să uiți totul, să lași acest mister să se piardă în tumultul activităților de zi cu zi. Existența intră treptat pe făgașul normal, timpul acționează ca un burete în următoarele zile, ștergând amănuntele și îți regăsești viața banală de dinainte de acest incident, blândețea orelor soporifice, rutina.
Și iată, azi ești fericită.
Te trezești bine dispusă în dimineața asta de sâmbătă, poate o să fac curățenie, te gândești, curățenie generală, n-ai mai atins nimic de acum două săptămâni, de când s-a „întâmplat” totul, casa-i în dezordine, hainele nespălate dau pe-afară din coșul de rufe, praful e de-un deget pe mobile, cearșafurile n-au mai fost schimbate de mult, așa că, după micul dejun chiar asta faci, te apuci de treabă și începi din camera de zi, de unde altundeva? Chiar de acolo.
Pornești laptopul, îl conectezi la boxele mari din dormitor, dai sonorul aproape la maximum. Vocea lui Bobby Darin se revarsă în toată casa, Dream lover, piesa ta preferată, o fredonezi încet. Încurci ca de obicei cuvintele, niciodată nu te-ai priceput la engleză, deși îți place cum sună, și ștergi praful, scuturi carpetele, dai cu mopul pe parchet, muți masa mai la perete, o ștergi bine. Când te apleci să-i cureți și picioarele, o suliță îți perforează încheietura dreaptă, apoi o alta pe cea stângă – după care înaintează amândouă prin carne spre coate și rămâi așa, paralizată de uimire și de frică, în vreme ce masa este acoperită treptat de-un val verzui strălucitor ce-o face parcă să plutească deasupra podelei.
Pe urmă începe să vibreze, iar vibrația asta se transmite și-n oasele tale.
Simți mii de înțepături de-a lungul coloanei și undeva adânc în bazin, o arsură îți oprește respirația în gât, și-n clipa-n care încerci să te miști, să te retragi, în mod instinctiv, „ceva” se activează în corpul tău, iar masa începe într-adevăr să plutească desupra parchetului.
Pe peretele din față, în porțiunea cuprinsă între bibliotecă și ușa holului, se formează o imagine. Îți dai seama ce-i cu ea înainte de a deveni clară. Recunoști imediat configurația craniului, forma ochilor.
Apoi „apariția” capătă contur și toate țipetele pe care nu le-ai putut scoate atunci, în seara aceea, din cauza călușului ce-ți acoperea gura, le scoți acum, unul după altul, ascuțite, isterice, depășind orice tonalitate pe care ți-ai fi închipuit că o poate căpăta glasul tău. Iar și iar și iar.
Și iar.
Încremenită, cu picioarele lipite de parchet, privești creatura materializată pe perete. O vezi de undeva de la brâu în sus, cu trupul costeliv, umerii înguști și capul imens, se uită la tine, își mișcă mâinile și imediat în spatele ei mai apar trei astfel de creaturi. Te studiază împreună și nu vorbesc, mișcă doar încet din capetele cu ochii hipertrofiați, iar dinapoia lor strălucesc coloanele incandescente ale unor construcții gigantice, cu contururile estompate de vapori. Din fericire, scena nu durează prea mult. Șocul și ritmul neîntrerupt al țipetelor îți seacă trupul de orice fărâmă de energie. Privirea ți se întunecă, brațele ți se înmoaie și cazi leșinată pe parchet, cu nasul în mopul umed rezemat de perete.
Visezi, visezi mult.
Visezi într-un spațiu infinit care îți înghite fantasmele cu o foame spectrală, rece. Visezi până nu mai rămâne nimic din tine. Până ce ultimul gând, ultima idee, tot ce cunoști și știi, tot ce ai văzut, ai crezut și ai îndrăznit să speri, se materializează sub formă de vise, devorate repede de spațiul acela sinistru, fără început și fără sfârșit.
Când deschizi ochii e întuneric.
Afară e noapte, ai zăcut în nesimțire mai bine de 15 ore – o să-ți dai seama de asta mai târziu.
Nu ai niciun dubiu că tot ce s-a petrecut a fost real, și asta pentru că, în cele 15 ore în care ai stat leșinată pe parchet, s-a întâmplat ceva, nu prea ești sigură ce, dar percepi acest adevăr în fiecare fibră a trupului. Dumnezeule, Doamne-Dumnezeule, te târăști în baie, dai drumul la apă, zaci în cadă sub jetul apei călduțe mai bine de o jumătate de oră, încercând să afli cât din tine a mai rămas întreg, dacă îți mai aparții într-o oarecare proporție.
Nu te îndoiești în acest moment că acele creaturi îți supraveghează fiecare mișcare, că-ți citesc gândurile și-ți interpretează intențiile, dar această convingere vine și cu o anumită doză de ușurare, oricât de rușinos ar fi acest sentiment. Nu ai de gând să suni la poliție, ori la spital. Nu vrei să mărturisești nimănui ce s-a petrecut, ești într-adevăr o victimă, însă una cu totul și cu totul specială – îți șoptește o voce îndepărtată, din cel mai periferic ungher al minții. Nu ai niciun motiv să-ți faci griji, așa că mai stai în cadă și reflectezi la asta, apoi te ridici, îți scoți hainele ude fleașcă și te împleticești, goală, pe hol.
Găsești ușa sufrageriei.
Și, ca o confirmare a bănuielilor tale, în momentul în care apeși clanța, ochii încep să-ți ardă, tot ce se află-n cameră, mobilele, covoarele, totul dispare ca spălat de ploaie, și-n spațiul ce se crează astfel apare un soi de navă circulară, cu trei discuri incandescente în partea de jos și nava asta se ivește plutind din peretele din stânga ta, străbate lent întreaga lungime a încăperii și dispare prin zidul din partea opusă.
Cunoștința te părăsește iarăși.
Următoarea săptămână se scurge cu zilele comprimate între episoade încărcate de tot felul de halucinații și scurte perioade de inconștiență, timp în care trupul și mintea se acomodează cu noua lor condiție.
Într-un trecător moment de luciditate reușești să suni la școală ca să-ți iei câteva zile din concediu, oricum a început vacanța de vară, nu contează prea mult.
Viziunile devin tot mai vii, tot mai vaste.
Treptat, începi să înțelegi anumite lucruri și nu mai simți nevoia să te destăinui cuiva, ca la început. Probabil de așa ceva au și ei nevoie, de cineva ca tine, pentru că viziunile sporesc zi de zi, mai complexe, mai convingătoare.
Privești pe geam și printre acoperișurile caselor vecine se insinuează panorama unui oraș ciclopic, cu turnuri în formă de săgeată și mașinării ovoidale ce le parcurg lungimea de sus în jos și de jos în sus. Domuri și edificii labirintice acoperă parțial asfaltul șoselei și trotuarele din sat, iar tu te strecori respectuoasă printre ele, scrâșnind din dinți ori de câte ori vreo mașină, sau vreun trecător merge direct prin ele, indiferent față de dimensiunile lor maiestoase ori de geometria lor teribilă.
Încerci să citești o carte, orice carte, și printre rândurile tipărite de pe pagină se insinuează ochi iscoditori. Guri căscate cuprind întreaga lungime a frazelor, parcă vrând să le devoreze. Dintre file apar mâini micuțe, ce pipăie cuvintele ca pe niște obiecte magice. Te uiți în oglindă, înainte de culcare, iar peste imaginea ta se suprapune cea a unei făpturi subțiri, cu membre ca niște fire de păianjen, care îți imită cumva mișcările și încearcă să se privească din locul tău.
Nu, nu ești o victimă.
Ai crezut că ești o victimă și te îngrijora puțin faptul că această constatare nu te deranja totuși atât de mult – cum ar trebui să te deranjeze?… ar trebui?… – și nu știi scopul pentru care ai primit vizita lor, ce ți-au făcut, ori ce au de gând cu tine până la urmă – însă aceste viziuni, aceste halucinații, sunt doar felul lor de a-ți mulțumi, sunt oferta lor de împăcare.
Răsplata tăcerii tale.
Îi înțelegi cumva.
Ba chiar ajungi să le admiri acțiunile. Temeritatea de a pătrunde într-o lume necunoscută, cum înțelegi și necesitatea de a păstra totul secret – în fond ești posesoarea unor revelații ce vor avea consecințe extraordinare asupra existenței tale, fără nicio îndoială. Încet-încet îți recuperezi seninătatea. Accepți dimensiunea noii tale vieți. Te deprinzi să separi iluzia de realitate și să înveți din acest lucru, îți simplifici întrebările, încetezi să cauți răspunsuri, interesată doar de calitatea fiecărei zile, pentru că percepția ta asupra vieții și asupra lucrurilor s-a schimbat considerabil.
Și cum poate fi acesta un lucru rău? Să-ți înțelegi în sfârșit umanitatea, locul, forța, să pricepi valoarea fiecăruia dintre obiectele care te înconjoară? Viziunile sunt mereu mai complexe, asiști la scene incredibile, absorbi panorame inimaginabile. Participi la călătorii prin cele mai îndepărtate colțuri ale universului, și-n schimbul tuturor acestor lucruri trebuie să fii doar tu, doar tu, profesoara modestă de țară, mișcându-te finalmente cu deplină înțelegere în mediul tău natural.
Ai vrea să-i revezi într-o bună zi, sigur că da, dar nu ai nicio garanție că așa ceva se va întâmpla. Îi aștepți totuși, iar această așteptare nu face altceva decât să te instaureze într-un prezent perpetuu, extrem de simplu și de satisfăcător, unde fiecare secundă are importanța și proporțiile unei zile întregi.
Ai observat că unii dintre cunoscuți au început să te privească ciudat. Ai auzit anumite zvonuri și ai surprins zâmbete batjocoritoare, dar până la urmă ce importanță are? Ei constată doar niște deviații de la comportamentul normal, ce pot bănui ori descifra din trăirile unei „victime” privilegiate? Uite astăzi, de exemplu, ești cuprinsă într-una dintre cele mai intense viziuni, cerul de deasupra casei este plin de structuri colosale, vârfurile edificiilor străpung norii, umbre populează strada, amestecate printre mașinile parcate în fața porților, manifestări indecise ale unor făpturi aflate la o distanță imposibil de conceput. Te uiți pe fereastra deschisă a bucătăriei la copacii din fața casei, apoi ieși pe verandă cu cafeaua în mână.
Dincolo de acoperișuri se văd dealurile verzi și arborii despre care știi că însoțesc râul ce dă numele localității.
Un stol de ciori trece croncănind.
Spre est, cerul e acoperit de nori roșiatici, aflați în permanentă mișcare – numai că nu se deplasează, se rotesc doar în loc, se lungesc și se destramă, asta în vreme ce o mulțime de obiecte strălucitoare le urmează profilurile nestatornice. Din când în când, din spatele lor, apar structurile unui oraș imens, nesfârșit, ce pare a uni cerul cu pământul.
Deodată, dintre obiectele acelea sclipitoare, unul se detașează.
Se apropie rapid – îi simți desprinderea de celelalte, o percepi în carne și-n oase, distinct.
Zboară în zigzaguri, cu o ușurință hipnotică, un obiect sferic ce pare a împrumuta culorile cerului și ale dealurilor, pe măsură ce vine tot mai aproape. Coboară spre pământ, iar oasele tale încep să vibreze, să cânte, să te forțeze să separi iluzia de realitate. Pentru că știi cine se află în obiectul sferic, încheieturile îți iau foc. Ceva e pe punctul de a se declanșa, un resort pocnește în interiorul corpului tău, te forțează să te lași în genunchi.
Un flash tăios explodează undeva în dreapta craniului, o imagine – ești din nou întinsă pe masa din sufragerie, de data acesta cu fața-n sus, fără a mai fi imobilizată în niciun fel – apoi privirile îți sunt furate de amestecul de culori ce-aleargă pe suprafața navetei ce se apropie, camuflată perfect pe verdele dealurilor.
În spatele tău, din casă, se aude un zgomot bizar – un pârâit puternic – tresari, scapi ceașca din mână, laptopul a rămas conectat la boxe, a pornit de unul singur, apoi vocea lui Bobby Darin răsună clară, puternică, în toată casa, Dream lover, where are you – gura ți se deschide în mod automat, ca acționată de-un senzor și-ncepi să îngâni versurile melodiei, stâlcite ca de obicei. Obiectul se mărește, se aplatizează, îți vezi casa reflectată în el, te vezi și pe tine, îngenuncheată pe verandă murmurând în neștire so i don’t have to dream alone, pe urmă nava se dizolvă cumva în structura casei, total absorbită de aceasta și mai arunci o privire asupra edificiilor orașului îndepărtat, ale căror siluete stăruie în continuare printre nori.
Apoi te ridici, iei ceașca vărsată – din fericire, nu s-a spart – te duci în bucătărie, o pui în chiuvetă – o s-o speli mai târziu, după – apoi te îndrepți către camera de zi. Te dezbraci, te uiți la limbile deja fosforescente ale ceasului, și, pe când vocea lui Bobby Darin se topește între pereții camerei, te întinzi pe masa mare de stejar, pe care ai pus, cu mai multe zile în urmă, din simplă precauție, o pătură subțire, albă, curată.
Ușa camerei începe să scârțâie, împinsă către perete, apare o mână micuță, apoi un braț întins. Iar mâna ține…
9:45, te gândești, 9:45.
… Trec câteva zile, trec repede , ușoare ca fulgul, trec, trec, trec.
Te simți bine, o anumită anticipare îți fuge prin vene odată cu sângele, în stomac ți se aprind încontinuu mici flăcărui încinse, ca scăpărările unei brichete, ai un copil acum.
Ai un copil și bineînțeles că nu e al tău, nu, ar fi ridicol să fie așa, cum să fie, e destul de mare. Are cam zece ani după înfățișare, un băiețel slăbuț, cu ochelari cu ramă roșie, în spatele cărora pândesc doi ochi extraordinar de albaștri ce trec prin lucrurile asupra cărora zăbovesc – e îmbrăcat mereu cu o pereche de blugi gri și cu o maletă roșie, cu mânecile suflecate, pe care scrie „Fresh”, chiar deasupra siluetei unui ursuleț care râde cu gura până la urechi în timp ce sare-ntr-un picior și face cu degetele semnul victoriei.
Zâmbește băiețelul, are pe buze un surâs strâmb, nepotrivit, în total contrast cu privirea intensă – pare așa, un pic nebun – dar în fiecare zi îl scoți la plimbare, iar celor mirați să te vadă brusc cu un copil de mână le explici răbdătoare că nu, nu este al tău, este fiul surorii tale mai mici. Nepoțelul. Ți l-a lăsat în grijă pentru o perioadă – sora ta este o femeie cu o stare financiară destul de dificilă, tocmai a trecut printr-un divorț epuizant, așa că a fost nevoită să plece din țară pentru a-și face o situație, da, să o ia de la zero. O conjunctură tristă, dar extrem de comună în lumea în care trăim – iar băiețelul a rămas cu tine. Nu va sta o foarte lungă perioadă de timp totuși – maximum un an-doi, până ce mama se pune pe picioare și-l poate lua la ea în siguranță. Oricum nu te deranjează foarte mult, îl iubești, vă înțelegeți bine, spui, iar el te consideră ca o a doua mamă. Vorbești și dai surâzând din braț când povestești toate astea, dar desigur băiețelul nu este un băiețel adevărat și absolut nimeni nu trebuie să știe asta.
Până la urmă ai reușit să te înțelegi, să comunici cu ei, cu Vizitatorii tăi nocturni.
În urma mai multor încercări nereușite au izbutit să găsească canalul potrivit de comunicare, pentru că asta își doreau de la început – ți-au explicat în amănunt de ce au nevoie, de ce te vor și pe tine, iar tu ai fost de acord să-i ajuți – însă în anumite condiții. Cu care au fost și ei de acord.
Se cam așteptau la așa ceva, te gândești. Da.
Și ce dacă?
Astfel că băiețelul nu este un băiețel, ci o mașinărie specială, un mecanism sofisticat ce colectează date și probe. Culege, adună, dar de fapt dă „găuri” în mediu, în oameni, în plante, în pietre, ia și transmite totul dincolo, la ei, la Vizitatori. Dă găuri în lume și fură bucățele mici pînă acum, dar care vor deveni treptat tot mai mari, nu te îndoiești de asta – însă acest aspect nu te deranjează, pentru că ți-au explicat foarte clar, iar argumentele lor s-au înlănțuit într-o teorie prea logică pentru a fi o fabricație, că nu e vorba de o invazie, de o „preluare”, ci mai degrabă de-o acaparare prin experiență, prin acumulare, prin comparație și eliminare a surplusurilor inutile, un compromis la nivel de specie, iar acum abia se fac primii pași.
Deci nu se va schimba nimic și totul.
În fiecare după-amiază – fără excepție – după ore, ieși cu băiețelul la plimbare – în parc, la terenul de joacă, la gelaterie, pe lângă șoseaua națională care taie satul exact în două, iar ochii lui albaștri, pătrunzători, dau găuri în tot – în copaci, în trotuare, în copii și pisici, în câini și clădiri. Odată a dat o gaură în jurul unei vrăbii care se așezase pe-o bancă din parc ca să ciugulească prin niște coji de semințe împrăștiate acolo – și vuuup, pasărea a dispărut deodată, fără urmă.
Vuuup.
Așa că mergi cu el de mână – palma lui ciudat de țeapănă și încordată într-a ta – o oră-două, cu sângele aprins, cu vintrele în flăcări, în timp ce sfârcurile îți stau țepene sub bluză, împungând materialul, pentru că, după această perioadă „obligatorie”, după ce te întorci acasă și-l lași pe băiețel în camera lui, în sufragerie, unde ai amenajat un spațiu potrivit pentru nevoile sale, iar el își contactează creatorii pentru a livra informațiile – găurile de lume – tu mănânci repede ceva, faci un duș, te parfumezi, te îmbraci provocator – sau cel puțin o faci cu acestă idee în minte – și intri în dormitor, unde te așteaptă… partea ta de înțelegere. Tot ce ți-ai dorit vreodată, în secret. Viermele care te-a ros o viață.
Dorința tainică care ți-a asaltat încontinuu subconștientul.
Au fost de acord instantaneu cu cererea ta, în fond era pentru ei cel mai ușor lucru posibil și după câteva teste, după ce ți-au sintetizat dorințele, gândurile, iar tu le-ai oferit modele selectate de prin filme, filtrate prin propria imaginație, te-ai ales cu un exemplar spendid.
Un bărbat viguros, de vreo treizeci și ceva de ani, nu foarte înalt (ca să nu te intimideze), cu păr creț, musculos fără a fi dizgrațios, cu piele fină, roz. O mașinărie conectată perfect la dorințele și la nevoile tale, la fanteziile tale reprimate, un om lipsit de sentimente și de posibilitatea de a le deprinde, apoi folosi împotriva ta, un om „umplut” doar de impulsurile și focurile tale interioare. În fiecare seară gemi sub apăsările lui, în timp ce, în camera alăturată, băiețelul își livrează „găurile-de-lume”.
Gemi cu bale la gură și strigi de plăcere, îți impui cele mai demente fantezii – cele pe care le-ai construit și le-ai proiectat interior o viață întreagă, tu, biata profesoară de la țară, nefericită, neînțeleasă, acum în plin control al poftelor proprii. Tot ce gândești se îndeplinește – într-o asemenea măsură, încât într-o dimineață abia ai reușit să te dai jos din pat ca să pleci la școală – asta din cauza „forței” propiilor nevoi.
Nebuno. O să te omoare dorința, te gândești – și râzi cu sângele în clocot, cu furnicături în bazin și pe interiorul coapselor înroșite.
Te așteaptă în dormitor, nu pune nicio întrebare, te privește și acționează.
Ia-mă, iubește-mă, cum vrei tu și cum vreau eu, dragule, nu te opri, n-are niciun sens să te oprești și nu contează cât durează chestia asta, sunt fericită acum, în clipa de față, dați câte găuri vreți în lume, nu-mi pasă.
E doar o lume chircită, strâmbă, nedreaptă, care nu oferă niciodată ce ai nevoie, în care nu primești niciodată ceea ce meriți, o lume ce te judecă și aruncă eticheta pusă cu ușurință, un loc în care nu ești lăsat să acționezi la nivelul pe care simți că l-ai atins. Urâtă, invidioasă, putredă. Dar eu am acum exact ce am nevoie, tot ce-am vrut vreodată.
Găurile din lume se înmulțesc, se măresc, dispare o bucată din fațada unei clădiri-emblemă a satului, un panou publicitar de lângă primărie, o bucată de șosea, un stâlp – oamenii nu văd, ocolesc inconștienți găurile dacă se întâmplă să le stea în cale, ori trec de-a dreptul prin ele, sunt proști, au gânduri mici și nemernice. Ia-mă dragule, fă-mi exact ce vreau, lasă-mă să gem în timp ce ei se sting.
Și uite, azi iar ești foarte fericită. A venit o zi specială, în care nu te duci la școală.
În schimb îmbraci o rochie bună, una lungă, neagră, cu bretele, la care ții foarte mult, îți prinzi părul într-o coadă severă, îți pui poșeta pe umăr, iei băiețelul de mână și ieși la plimbare. Mergi vreo oră pe străduțele satului, privești în dreapta și-n stânga, cauți, cauți, saluți câțiva cunoscuți, un grup de bătrâne adunate în fața unei porți se uită după tine cu ochi răutăcioși. Bârfesc. Treci apoi pe lângă un magazin alimentar, apoi pe lângă bar, cauți, tot cauți, cu băiețelul de mână, până ce, în sfârșit, găsești ceea ce trebuie chiar la intrarea în părculețul din centrul satului.
Un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani stă pe o bancă, la umbra unei tufe mari de măceș.
Ți se pare vag cunoscut (de parcă ar conta) stă aplecat, cu ochii în ecranul telefonului, cu un surâs vag agățat în colțul buzelor, în timp ce degetele i se plimbă rapid pe ecran.
Te uiți la băiețel, iar el înclină din cap, așa că înghiți cu greu un nod din gât (nu se duce), îți ștergi un strop de sudoare de deasupra unei sprâncene și te îndrepți către tânărul de pe bancă. Devii pentru o secundă conștientă de tot ce e în jurul tău, de parfumul cald al vântului, de trunchiurile drepte ale copacilor din parc, de mânuța țeapănă a băiatului în palma ta străbătută de furnicături încinse, de găurile date peste tot în jur, de ciripitul vrăbiilor care țopăie printre ramurile arborilor – și te oprești în fața băncii. Zâmbești. Apoi tușești ușor ca să-ți semnalezi prezența.
Rochia ta neagră, cu bretele.
Nodul din gât, ca o căpușă agățată de esofag.
Tânărul ridică fruntea, puțin surprins.
Fără îndoială știe cine ești, de asta ți se pare că-l cunoști, probabil e un fost elev, și devine și mai surprins când îl întrebi cu glas sugrumat – dragule, știi cumva cât e ceasul? – iar ochii îi alunecă involuntar către telefonul pe care-l ține în mână, apoi te privește din nou cu o expresie ce parcă ar vrea să spună – cum, într-o perioadă când toată lumea stă cu nasul în telefon, dumneavoastră nu știți cât e ceasul? – și ceva i se pare fără discuție suspect, „probabil e într-adevăr puțin nebună, așa cum zic oamenii din sat”, dar nu mai are timp să deschidă gura să-și exprime nedumerirea. Nu mai are timp nici măcar să se ridice de pe bancă, așa cum pare să aibă intenția.
Băiețelul îl privește cu ochii lui albaștri, cu ochii de copilaș de zece ani și-l decupează într-o milisecundă – vuuup – dispare fără urmă tânărul, ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo. Pentru o clipă, o clipă foarte lungă, ai senzația că-i vezi respirația încremenită în aer, ruptă de gura din care a ieșit. În locul lui rămâne doar o gaură, o gaură invizibilă, pe care aerul nu o umple, nu o acoperă, iar mai târziu, acasă, în brațele mașinăriei tale de carne și dorință, gemi mai tare ca oricând, cu corpul încordat și capul plin de imagini incandescente.
Trec alte săptămâni, apar noi găuri.
Mai sunt și alte zile speciale, apoi vine o zi mai specială decât toate, specială, specială, cea mai specială zi specială dintre toate zilele speciale. Simți acest lucru încă de când deschizi ochii la șase dimineața.
Te pregătești încet, pe îndelete, faci duș, îți prepari un mic-dejun sățios, cafea din belșug, și mănânci afară, pe verandă, în timp ce te uiți recunoscătoare la panorama clădirilor colosale strecurate printre casele satului și la micile puncte strălucitoare ce zumzăie printre ele, cu razele soarelui auriu smulgând ici-colo, de pe suprafețele lor, sclipiri iuți, hipnotice. Te uiți la toate astea, cu cafeaua în palme, cu senzația că totul e nou și vechi totodată, că totul se repetă și stă pe loc, că totul a fost și o să fie în continuare, odată cu tine și fără tine, până la sfârșit și dincolo de el, începând cu acestă zi și cu cea de ieri, pornind din acestă clipă și până la cea care-i urmează. Bei cafeaua, privești cerul, simți că ești acolo fără nicio urmă de îndoială, iar asta te face să zâmbești în vreme ce te ridici, măsurând încă o dată din ochi priveliștea incredibilă – apoi te răsucești și intri în casă.
De la laptopul din dormitor, dat la maximum, se aude vocea lui Bobby Darin – nici nu se poate altfel.
Te duci la șifonierul din hol, alegi cea mai frumoasă rochie pe care o ai, cumpărată acum mai bine de cincisprezece ani cu ocazia aniversării unei persoane de mult uitate. Probabil, după atâta vreme ți-a rămas mică, nu mai ești atât de subțirică, dar nu prea contează, tu știi că o să arăți oricum bine în ea. O îmbraci pe pielea goală cu mișcări acaparatoare, vorace, de parcă ai vrea s-o consumi înainte de a-i simți greutatea fină pe corp, după care te postezi în fața oglinzii, cu mâinile în șolduri.
Da.
Exact cum ți-ai închipuit.
Perfect.
Te-ai schimbat. Și arăți incredibil. Satisfacerea constantă a celor mai ascunse dorințe a adus cu sine revelații ce i-au conferit chipului tău, altădată retras în el însuși, acoperit de-o umbră aruncată de lumea după care doreai să te ascunzi, o expresie mândră și îmbietoare, deloc arogantă, ci deopotrivă protectoare și voluptoasă.
Oamenii îți vor arunca o privire și se vor simți acasă în chipul tău.
Rochia, deși un pic uzată și cu un îndepărtat miros de stătut, cade pe curbele unui corp ce se mișcă odată cu lumea în care se deplasează – nici înainte, nici în urmă, ci perfect integrat în realitatea acesteia. Nu e nimic dincolo de el, semnifică doar prezentul. Iar asta se simte dintr-o singură privire.
O zi specială. Cea mai specială dintre toate zilele speciale. Pregătită să ieși la plimbare.
Nu-l mai iei și pe băiețel. Nu mai ai nevoie de el. Pentru că… faci o piruetă în oglindă. Apoi asculți. Casa e tăcută, în pofida vocii lui Bobby Darin. Nu se aude absolut niciun zgomot din afară și ți se pare că distingi, uite-așa, fiecare ticăit al bătrânului ceas de pe perete, fiecare scârțâit al mobilei, fiecare scâncet al mesei acoperite de milieul croșetat rămas de la mama. Mamă, ce cauți în gândurile mele, pleacă. Iar înainte să ieși din dormitor, arunci încă o privire în oglindă, îți studiezi corpul din cap până-n picioare.
Părul ondulat, căzut în bucle până la umeri. Rochia un pic decoltată, expunând despicătura sânilor ca pe-o invitație uitată dintr-o seară de vară. Chipul – viitoarea casă a celor pe care-i vei întâlni. Iar ochii… Ochi duri, pătrunzători, de un albastru intens, ce se mișcă și se învolburează în ape și cascade și trimit către timpuri și lumi pe care puțini le-au văzut vreodată. Ochii limpezi și tăioși ai unui băiețel. Ai unui băiețel de zece ani.
